Textul conferinţei susţinute de părintele Gheorghe D. Metallinos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie, Universitatea din Atena, Grecia, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, miercuri, 7 noiembrie 2012.
În realitatea noastră bisericească, cea mai mică unitate, adică nucleul trupului bisericesc, este parohia. Ea se prezintă ca adunare euharistică, în corelaţie, fireşte, cu Episcopia (Mitropolia), căreia aparţine în mod organic, precum şi ca Biserică sobornicească (întreaga Biserică) într-un anumit loc şi timp. Credinciosul trăieşte taina Bisericii în viaţa şi realitatea parohiei lui. În cadrul ei, el îşi duce lupta desăvârşirii duhovniceşti şi se sfinţeşte, se uneşte cu fraţii lui în Hristos, realizând continuu existenţa lui în Hristos, cu alte cuvinte, caracterul bisericesc al vieţii lui. Prin urmare, cuvântul despre parohie şi viaţa ei este, de fapt, şi un cuvânt despre Biserica însăşi şi prezenţa ei în lume.
1. Biserica, iar în consecinţă şi parohia, nu poate să existe fără Hristos cel Unul şi adevărat, după cum nici nu poate să se sprijine pe o anumită ideologie eretică, chiar dacă se numeşte creştină.
Deoarece ea este neîntrerupt şi indisolubil legată de Persoana lui Dumnezeu Cuvântul, cu alte cuvinte, de Persoana Logosului lui Dumnezeu întrupat, adică a Mântuitorului Hristos. Biserica este Hristos însuşi (cap şi trup), nu ca un trup de creştini, ci ca trup al lui Hristos. Toţi credincioşii care participă la trupul lui Hristos, cler şi popor, sunt în interiorul trupului, niciodată dincolo de trup. De aceea, orice concept de supra-episcop (cum este, de pildă, papa) sau despotism nu poate să aparţină vieţii Bisericii.
O practică liturgică de la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii înfăţişează şi exprimă realitatea hristocentrică a comuniunii în Hristos. Este vorba despre potrivirea Sfintelor Daruri în Sfântul Potir după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Slujitorul potriveşte, adică adună, în Sfântul Potir ceea ce exista înainte pe Sfântul Disc: restul Mielului-Hristos, părticica Născătoarei de Dumnezeu, cetele Sfinţilor şi ale Îngerilor, membrii vii şi morţi pomeniţi ai trupului lui Hristos, care au săvârşit împreună cu slujitorul Dumnezeiasca Liturghie şi taina Dumnezeieştii Euharistii, având în frunte pe episcop care, chiar şi absent trupeşte, reprezintă centrul văzut inteligibil al adunării. Centrul nevăzut este însuşi Hristos, Care în mod nevăzut este împreună cu noi (în mod nevăzut fiind împreună cu noi) şi menţine unitatea Bisericii locale. În interiorul Sfântului Potir, trupul individual al lui Hristos devine acum unul cu trupul Său de comuniune. Locala comuniune în Hristos a credincioşilor este acum realizată în Sfântul Potir, adică unită pe verticală cu Dumnezeu prin Hristos, dar şi pe orizontală, ca o unire în Hristos a tuturor membrilor trupului între ei. Nu există o mai deplină şi mai desăvârşită exprimare a instituţiei Bisericii [decât acest fapt], iar, în consecinţă, şi a parohiei.
2. Însă, cum este structurată viaţa parohiei, conform Tradiţiei noastre ortodoxe?
Constituirea parohiei se face, dintru început, cu un singur şi unic scop: mântuirea membrilor ei, adică îndumnezeirea lor. Acest scop trebuie să rămână statornic şi neschimbat în toate veacurile, [căci în caz] contrar, nu se poate vorbi despre Biserică-parohie. Viaţa parohiei se dezvoltă ca şi comuniune în Hristos, atunci când sunt respectate premisele care au fost valabile la constituirea Bisericii apostolice după Cincizecime. Aceste premise le exprimă cunoscutele pericope de la Fapte 2: 42-47[1] şi 4: 32-37[2]. Sfinţii Apostoli, după cum citim în aceste pericope, şi toţi primii creştini stăruiau în învăţătura Apostolilor, în împărţirea bunurilor, în săvârşirea Dumnezeieştii Euharistii şi în rugăciuni. Acestea reprezintă hotarele vieţii în Hristos, aşa cum sunt rânduite prin iluminarea Sfântului Duh. Viaţa primilor creştini avea, aşadar, următorul cadru: predica apostolică, adică învăţătura credinţei, întâmpinarea nevoilor material-vitale ale credincioşilor, taina Dumnezeieştii Euharistii, ca centru absolut al vieţii în Hristos, şi cultul, prin care este formată această viaţă şi este făurit modul vieţuirii în Hristos. Acest mod de vieţuire, însă, este posibil numai atunci când credincioşii izbutesc părăsirea lumii (lepădarea de ea) şi unirea lor cu Hristos, după cum mărturisim în slujba Sfintei Taine a Botezului. Biserica a rămas străină atât faţă de Iudaism, cât şi faţă de lumea neamurilor[3], [păstrând] o dimensiune de sine stătătoare şi independentă, fără nici o dependenţă, am spune în zilele noastre, faţă de sistemele ideologice şi social-politice ale oricărei epoci, care subjugă lumea, îndepărtându-o de Hristos şi de harul Său.
Viaţa în Hristos înseamnă oferirea întregii noastre vieţii lui Hristos, conform cuvântului cultului nostru: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Toată viaţa noastră… să o dăm înseamnă să o dăm şi pe cea duhovnicească, dar şi pe cea material-trupească. În Biserică este primit întregul om (suflet şi trup), împreună cu toată viaţa lui. De aceea, nici nu sunt despărţite problemele duhovniceşti de cele materiale ale omului. Sfinţii Apostoli şi Părinţi ne fac cunoscută o politică creştină în interiorul trupului lui Hristos, care preia şi împlinirea nevoilor materiale ale credincioşilor. Acest fapt este pecetluit prin alegerea celor şapte[4], care au fost hirotoniţi nu ca diaconi slujitori pentru slujbele Bisericii, ci ca slujitori (miniştri) privind nevoile materiale ale credincioşilor. În felul acesta îi văd Sinoadele şi Sfinţii noştri Părinţi pe cei şapte. Însă, noi am pierdut astăzi această slujire şi am predat-o stăpânilor lumii acesteia, care nu au nici o legătură cu Hristos şi Evanghelia Sa. Aşa s-a ajuns la faptul ca Biserica să fie considerată o chestiune spiritualistă, iar viaţa noastră în ea, adică în Biserică, să fie percepută doar ca o luptă de realizare materială. Dacă nu vom regăsi această dimensiune uitată a vieţii trupului Bisericii, în zadar vom încerca ca sufletul nostru să fie sfinţit de către Hristos, de vreme ce trupul şi viaţa noastră materială le vom preda diavolului şi organelor lui.
Prin urmare, Hristos ia şi mântuieşte pe omul întreg, ca pe o unitate psiho-somatică. După Sfântul Grigorie Teologul, Hristos întreg, ca Dumnezeu-Om, l-a luat pe omul întreg, adică suflet şi trup, şi El întreg S-a unit cu omul întreg, pentru ca să dăruiască mântuirea omului întreg[5]. În Noul Testament, prin slujirea celor şapte (diaconi)[6], care era un fel de slujire politică, adică socială, şi prin instituţia bunurilor comune[7] şi a strângerii de ajutoare[8], Biserica a luat forma unei vieţuiri comune în Hristos, adică a unei societăţi ecumenice independente cât priveşte întreaga viaţă a omului.
3. Integrarea totală a omului în trupul lui Hristos nu depinde, însă, de o simplă hotărâre a omului, doar de voinţa lui.
Acest fapt are anumite premise fundamentale şi inviolabile. Nu este ceva asemănător cu integrarea într-o anumită Asociaţie sau Corporaţie, unde sunt suficiente îndeplinirea unor formalităţi tipice şi împlinirea sau respectarea unor anumite convenţionalisme. Nu se sprijină, cu alte cuvinte, pe acţiuni şi fapte exterioare. Participarea la comuniunea în Hristos cere prelucrări interioare pentru om, după cum vedem chiar în Noul Testament. Este necesară, aşadar, abordarea corectă a acestei comuniuni, aş spune mai degrabă abordarea sfânt-duhovnicească, care este asigurată numai prin Sfinţii Părinţi şi nu printr-o hermeneutică universitară seacă. În afara cercului celor îndumnezeiţi, Sfânta Scriptură rămâne o carte pecetluită cu şapte peceţi[9], adică întru totul incomprehensibilă. Acest lucru se petrece adesea, din nefericire, şi cu noi, clericii şi teologii, când nu avem pentru studiul Sfintei Scripturi premise patristice-tradiţionale, ci lumeşti. Fără Sfinţii Părinţi, Sfânta Scriptură rămâne neinterpretată şi de neînţeles, pentru că Sfânta Scriptură este o carte a Bisericii, vorbeşte limba Bisericii şi doar membrii autentici ai Bisericii, adică cei îndumnezeiţi – Sfinţii, cunosc limba Sfintei Scripturi, aşa cum spunea Părintele de vrednică amintire Gheorghe Florovsky.
Din Noul Testament, prin hermeneutica patristică, învăţăm cum se făcea în primele secole iniţierea, catehizarea introductivă, celor ce veneau în Biserică. După canonul al VII-lea al Sinodului al II-lea Ecumenic, în prima zi se numea cineva creştin, deşi nu participa, fiind catehumen, la viaţa tainică a Bisericii. Nu ştiu cum va reacţiona fiecare dintre noi, înştiinţat că cei mai cunoscuţi Sfinţi ai noştri, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, erau numiţi şi trăiau ca creştini în Atena, dar nu se împărtăşeau, din moment ce nu primiseră încă Botezul! În zilele noastre, când s-a generalizat faptul ca să fim botezaţi la vârsta prunciei, se consideră de la sine înţeleasă calitatea creştină şi dreptul de a participa cineva la Dumnezeiasca Împărtăşanie, chiar dacă după Botez, cum se întâlneşte la mulţi, [persoana respectivă] s-a îndepărtat cu totul de viaţa în Hristos. Era botezat, însă, careva după ce era introdus în practica curăţirii inimii lui de patimi, cu ajutorul duhovnicului său (aşa cum se face astăzi în mânăstiri), pentru a putea să primească în continuare iluminarea Sfântului Duh, adică botezul Duhului[10]întru inima sa. Botezul pruncilor exista într-adevăr, dar se făcea doar în familiile creştine la care existau premisele necesare, astfel încât pruncii cei botezaţi să-şi poată continua viaţa în Hristos alături de duhovnicul lor şi în cadrul propriilor familii.
Tot în zilele noastre, de neînţeles sunt şi Exorcismele care se citesc la Catehizarea ce precede slujba Botezului. Prin standardizarea pe care au luat-o, Catehizarea şi Botezul au fost unite într-o singură slujbă, iar Exorcismele sunt auzite ca nişte cuvinte magice pentru cei prezenţi, mai ales pentru părinţii pruncului şi naşul lui, care sunt, de obicei, creştini după identitate[11]şi doar atât. Nu înţelege nimeni sensul real al Exorcismelor şi motivul existenţei lor. Însă, Exorcismele erau încununarea luptei catehumenului de a învăţa cum să se opună şi să învingă deplin vicleşugurile diavolului, alături de duhovnicul-catehetul său, pe baza celor trei Evanghelii prebaptismale (numite sinoptice)[12]. Evanghelia după Sfântul Ioan, fiind duhovnicească, era predată noilor iluminaţi după primirea Botezului. De aceea, până şi astăzi în practica noastră liturgică se citeşte Evanghelia după Sfântul Ioan începând de la Sfintele Paşti şi în perioada următoare (în noaptea Sfintelor Paşti erau botezaţi catehumenii). Toate acestea, standardizate, au devenit deja necunoscute. Şi acestea sunt doar câteva exemple.
4. După episcop, principalii părinţi şi învăţători duhovniceşti erau preoţii. Dar chiar şi mirenii, cum se petrece astăzi cu monahii, care nu au primit încă Sfânta Taină a Hirotoniei.
Deoarece câţi treceau stadiul curăţirii şi ajungeau la stadiul iluminării Sfântului Duh, ei erau înduhovniciţi, adică purtători de Sfântul Duh (πνευματοφόροι). De aceea şi Botezul era numit lumină şi iluminare. Catehizarea nu era o simplă transmitere de cunoştinţe religioase, pe care catehumenul era chemat să le aplice. Ea era introducere, iniţiere şi integrare într-o viaţă, în viaţa cea în Hristos, adică într-o nouă viaţă, străină faţă de viaţa lumii. Dacă am dori să găsim astăzi ceva asemănător, am putea să luăm ca exemplu o mânăstire ortodoxă şi intrarea noastră în ea. Fratele de mânăstire (δόκιμος)este, păstrând analogiile, catehumenul Bisericii primare. Din lupta lui de a se integra în viaţa monahală putem să înţelegem, în mod analogic, ce însemna în primele secole intrarea în Biserică.
În viaţa Bisericii sau a parohiei locale, importanţă primordială o are Părintele înduhovnicit, Duhovnicul, după cum se va numi mai târziu, care coincide, de obicei, cu preotul paroh. În jurul Părintelui duhovnic se strâng fiii lui duhovniceşti (desigur, în Biserică există şi Maici înduhovnicite, care îşi asumă şi ele aceeaşi misiune înaltă). Părinţii duhovnici[13], cărora li se adaugă şi Maicile înduhovnicite, realizează cea de a doua naştere în Hristos, despre care a vorbit Domnul Iisus Hristos lui Nicodim, ucenicul Său din noapte[14], adică renaşterea duhovnicească a credinciosului. Un părinte duhovnicesc nu este doar învăţător, pedagog, ci cel sau cea care naşte din nou pe om. Acest fapt îl subliniază Sfântul Apostol Pavel, Părinte duhovnicesc pentru mulţi din timpul său: Căci de aţi avea mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; căci eu v-am născut prin Evanghelia în Iisus Hristos[15]. Sfântul Apostol Pavel ne dă şi coordonatele paternităţii duhovniceşti: în Hristos, cu alte cuvinte, un Părinte duhovnicesc renaşte pe fiii duhovniceşti nu ca fiind ai lui, ci ai lui Hristos, fiind mai întâi el însuşi renăscut; şi prin Evanghelie, adică prin metoda de mântuire pe care Hristos o oferă în predica – Evanghelia Sa. Duhovnicul în Hristos creează oameni duhovniceşti. Dar în acest punct reiese necesitatea de a se lămuri, într-un fel mai pe larg, conceptul de înduhovnicit[16].
În limbajul bisericesc, înduhovnicit nu este cel cultivat intelectual, adică intelectualul, ci cel ce are pe Sfântul Duh întru el, cu alte cuvinte, cel ce a ajuns să fie templu al Sfântului Duh, adică purtător al Duhului Sfânt. Duhovniceşti sau înduhovniciţi sunt cei îndumnezeiţi, Sfinţii. De aceea, în Ortodoxie nu sunt recunoscuţi ca Sfinţi pur şi simplu marii învăţători ai neamului, chiar dacă sunt cunoscuţi ca creştini bine credincioşi, ci câţi au ajuns la iluminarea Sfântului Duh şi au dat semne palpabile pentru acest fapt (harisme, minuni, moaşte nestricate etc.). Însă, această cale (a celor duhovniceşti) spre îndumnezeire nu este destinaţia celor puţini, doar a unei elite din Biserică, ci a tuturor credincioşilor. Destinaţia fiecărui credincios în Ortodoxie este să ajungă la îndumnezeire, să devină dumnezeu după har. Acest fapt este şi lucrarea parohiei, [menită]să devină loc de lucrare a sfinţeniei şi spital duhovnicesc pentru fiecare creştin.
Oricine va ajunge la iluminarea sfânt-duhovnicească dobândeşte iubirea cea adevărată şi dezinteresată, putând să se integreze aşa cum se cuvine în comuniunea fraţilor săi. Prin urmare, cel ce are întru inima lui casnic pe Sfântul Duh, el este un membru adevărat al trupului lui Hristos, în mod diferit, el rămâne continuu catehumen (omul simplu al Epistoliei către Corinteni), chiar dacă primeşte, mecanic şi formal, toate Tainele Bisericii… Este categoric cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui[17]. În mod contrar, cel ce a primit cercetarea Sfântului Duh[18], unul ca acesta are, după acelaşi Sfânt Apostol, indici palpabili ai prezenţei Sfântului Duh întru inima lui, rugăciunea minţii, adică rugăciunea neîncetată a Sfântului Duh[19] întru inimă: Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, Care strigă: Avva, Părinte![20] În acel moment, Sfântul Duh Se roagă cu suspine negrăite [21] întru inima credinciosului.
Integrarea în viaţa sfânt-duhovnicească reprezintă o premisă fundamentală şi imuabilă pentru încorporarea corectă în viaţa bisericii-parohiei. Fiindcă viaţa duhovnicească este o premisă şi a sociabilităţii corecte. Virtuţile sociale nu pot niciodată să fie realizări individuale ale voinţei omului, ci roade ale Sfântului Duh, după mărturia Sfântului Apostol Pavel: Iar rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea[22]. Acolo unde nu este invocat şi trăit Sfântul Duh, nu există nici rodul Lui. Creştinismul redus la datini şi o simplă moştenire, care sub această formă greşită s-a impus, cu trecerea veacurilor, în viaţa noastră, reprezintă cauza stării anormale din zilele noastre, când cuvântul lui Hristos, cunosc pe ale Mele, adică pe oile Mele, altfel spus, pe cei credincioşi Lui, şi ale Mele Mă cunosc pe Mine[23], şi-a pierdut importanţa în viaţa parohiei noastre.
5. Pe baza referinţei de mai sus la spiritualitatea ortodoxă, înţelegem mai bine locul clericilor în viaţa parohiilor noastre. Voi sublinia câteva aspecte ale acestui subiect.
În primele secole, clericii deveneau cei înduhovniciţi, adică cei iluminaţi de către Sfântul Duh şi nu pur şi simplu cei morali şi educaţi. Să nu uităm că cei mai mare eretici (de pildă, Arie) erau, cât priveşte cineva pe cele exterioare, morali şi ireproşabili. Însă, ei nu erau purtători ai Sfântului Duh (πνευματοφόροι). Ortodox nu este cel moral şi, în mod teoretic, cel ce nu este eretic, ci cel ce are sălăşluirea Sfântului Duh întru inima lui, cel îndumnezeit. Doar unul ca acesta păşeşte întru adevărul iluminării dumnezeieşti. De aceea, voi propune cu smerenie că este mai bine să nu fie acoperite golurile de preoţi, dacă nu se vor găsi în locul celor înduhovniciţi, conform înţelesului patristic al Bisericii, cel puţin oameni cu pocăinţă, smerenie, rugăciune şi bogaţi în experienţe duhovniceşti pe lângă mânăstiri. Hirotonia nu iluminează în mod magic; [din contră, ea]presupune că cel ce primeşte hirotonia are deja iluminarea sfânt-duhovnicească. Cel necurăţit şi neiluminat în modul sfânt-duhovnicesc devine purtător al unei poveri şi nu purtător al harului. Chiar dacă Dumnezeu lucrează şi prin cei nevrednici, după cum ne linişteşte Sfântul Ioan Gură de Aur, totuşi, cei ce nu sunt curăţiţi nu pot să devină tămăduitori şi medici ai celor necuraţi[24], din moment ce ignoră metoda curăţirii-tămăduirii şi sunt fără de gustarea experienţei sfânt-duhovniceşti.
Cei ce ţin Ortodoxia în lumea zilelor noastre sunt Sfinţii. Aceştia rămân medicii noştri, prin cuvintele lor (texte patristice şi liturgice), prin Sfintele lor Moaşte, prin minunile lor.
6. Integrarea în viaţa parohiei nu reprezintă, însă, doar ea o mare hotărâre din viaţa credinciosului. Chiar mai mare strădanie cere rămânerea lui în viaţa parohiei.
Iar acest lucru se realizează doar printr-o singură metodă, asceza, care este legată de viaţa sfânt-duhovnicească. Acesta este singurul mod de rămânere în trupul lui Hristos şi acest lucru l-a cerut Hristos însuşi, zicând că împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea[25]. Cu alte cuvinte: harul lui Dumnezeu cere străduinţă/silinţă şi câţi cultivă această străduinţă/silinţă pun mâna pe împărăţia cerurilor. Însă, străduinţa/silinţa aceasta nu se îndreaptă către ceilalţi şi mediul credinciosului, ci către credinciosul însuşi.
Este singura silinţă (βία) pe care o cunoaşte Biserica lui Hristos, pentru că Hristos nu se referă la faptul ca cineva să silească, să forţeze pe ceilalţi, ci să se silească pe sine însuşi spre trăirea vieţii sfânt-duhovniceşti. De aceea, asceza reprezintă fiinţa vieţii în Hristos şi cale permanentă de pocăinţă, care îl face pe om primitor al harului. Fără post, rugăciuni, pocăinţă, fapte de iubire şi de slujire nu poate cineva să fie creştin ortodox. Iar fără harul necreat al lui Dumnezeu, omul este mort duhovniceşte şi nu poate să trăiască viaţa lui Hristos, nici să fie membru activ al Bisericii locale.
Se cuvine să se precizeze că nevoinţa ascetică a credinciosului, adică postul, privegherea, rugăciunea, după cum spun Sfinţii din experienţa lor, nu are ca ţintă îmbunătăţirea caracterului omului din punct de vedere moral, ci are ca scop mortificarea modului de viaţă şi de cugetare individualist şi identificarea credinciosului cu voia lui Hristos[26]. Plinătatea şi desăvârşirea ascezei sunt posibile mai ales în comuniunea parohiei monahale, adică în mânăstire. Dar asceza nu reprezintă o cerinţă doar pentru monahi, ci şi pentru fiecare credincios care se află în lume. Există creştini mireni care avansează în viaţa sfânt-duhovnicească la fel cu monahii sau înaintează chiar mai mult. Monahismul şi viaţa parohiei monastice, adică a mânăstirii, reprezintă în mod permanent un indice al căii spre autenticitatea vieţii în Hristos şi plinătatea ascezei. Monahismul menţine Creştinismul ca pe o revoluţie duhovnicească permanentă în lume şi în istorie, păzindu-l de pericolul secularizării, care duce la moartea duhovnicească, adică la moartea atât a parohiei, cât şi a credincioşilor.
7. Este, însă, cunoscut faptul că şi viaţa ortodocşilor noştri, aşa cum se observă, de pildă, în ţările noastre, Grecia şi România, a deviat de la acest mod de viaţă, deoarece ne-am închis în viaţa lumii şi respirăm amintirile ei otrăvitoare.
Aşadar, întrebarea este: ce poate să se facă pentru regăsirea şi redobândirea identităţii noastre? Cum vom retrăi, cu alte cuvinte, viaţa parohială în mod ortodox, în cadrul coordonatelor politice, civilizatorii şi sociale din zilele noastre? De altfel, acest fapt reuşeşte să-l facă Ortodoxia în fiecare epocă, în persoanele Sfinţilor ei, desigur, şi a celor ce urmează calea lor. Primul pas în această mişcare este să cunoaştem noi, ortodocşii, autentica viaţă ortodoxă, iar acest lucru se înfăptuieşte prin contactul continuu şi direct cu tradiţia patristică. Este tragic faptul că ne hrănim continuu, reducând Teologia la ceea ce nu este, din cărţi teologice protestante şi romano-catolice, prin intermediul Ecumenismului, traduse şi promovate de către teologii şi clericii noştri occidentalizaţi. În felul acesta, am zidit în viaţa noastră un Creştinism european, cu totul străin faţă de spiritualitatea patristică.
Doar în mod patristic se poate înţelege că scopul principal al parohiei nu trebuie să fie redus doar la realizarea unei anumite lucrări sociale sau filantropice sau la săvârşirea de slujbe şi ceremonii somptuase, ci se cuvine ca parohia să fie un un loc viu şi activ de lucrare a mântuirii. În acest cadru trebuie să fie inclusă şi lucrarea parohiei de iubire şi de filantropie, pentru ca această lucrare să se afle în harul lui Hristos şi să fie de folos atât celui ce o înfăptuieşte, cât şi celui ce o primeşte. De altfel, este necesar faptul ca parohia noastră să nu mai fie considerată un loc de întâlnire ocazională, ci să devină centrul absolut al vieţii noastre, aşa cum a fost timp de atâtea secole la toate neamurile ortodoxe. Locaşul de cult, după cum se arată istoric, lucrează în istoria fiecărui neam, ca biserica centrală dintr-o mânăstire. În mânăstirea ortodoxă există o permanentă interconectare între Sfânta Masă, masa hranei materiale şi chilia monahului. Funcţiunea locaşului de cult se continuă în funcţiunea mesei hranei materiale şi a chiliei monahului. Aşa şi în societatea creştină, funcţiunea sau Liturghia locaşului de cult este continuată în casa fiecărui enoriaş, care este transformată în biserica cea din casă (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Unitatea dintre viaţa sfânt-duhovnicească şi cea social-politică este viaţa firească a credinciosului ortodox. Acest fapt îl exprimă în realitatea grecească Slujba de sfinţire pentru sediul unei puterii publice şi sociale. În rugăciunea specifică din această Slujbă se spune despre stăpânitorii noştri: Tu ne-ai dat stăpânitori după inima noastră... Fă-i pe aceştia slujitori în bine… Să slujească ei şi nu să fie slujiţi; să nu conducă ei prin noi, ci Tu să ne conduci prin ei… Dacă conducătorii aleşi (şi nu impuşi) nu sunt slujitori şi servitori ai poporului, atunci sunt tirani. Asemenea conducători conlucrează şi în zilele noastre cu puterile demonice ale lumii pentru constrângerea şi extenuarea popoarelor pământului.
Însă, regăsirea acestui mod autentic de viaţă parohială este posibilă, pentru că se păstrează prin harul lui Dumnezeu modelul viu al vieţii parohiale, pe care îl reprezintă mânăstirile noastre de obşte, Părinţii înduhovniciţi atât din România, cât şi din Grecia, care sunt în fiecare epocă conducătorii noştri duhovniceşti. Cât timp vor exista mânăstiri ortodoxe, nu se pierde speranţa noastră. Mânăstirea reprezintă modelul şi îndreptarul vieţii noastre parohiale încă din secolul al IV-lea, când îşi începe prezenţa în lume, fiindcă, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în anul 400 (Comentariul la Faptele Apostolilor), după cum trăiau primii creştini la Ierusalim, aşa trăiau şi în epoca lui, dar şi până în zilele noastre, monahii în mânăstiri. Având călăuză viaţa mânăstirilor noastre, vor fi revigorate şi parohiile noastre, punându-se în legătură spiritualitatea şi sociabilitatea, asceza şi lucrarea de slujire şi iubire. Episcopii noştri, ca monahi şi ei, continuând viaţa mânăstirii în Episcopiile lor (Episcopia este mânăstire în Ortodoxie), reprezintă legătura noastră permanentă cu parohia monahală şi ne conduc şi spre regăsirea identităţii parohiilor noastre din lume.
(Traducere din limba greacă şi note de Ion Marian Croitoru)
[1]Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (42). Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli şi mare frică îi stăpânea pe toţi (43). Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte (44). Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (45). Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii (46), lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau (47).
[2]Iar inima şi sufletul mulţumii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte (32). Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi (33). Şi nimeni nu era întrei ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute (34). Şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă (35). Iar Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuieşte fiul mângâierii), un levit, născut în Cipru (36), având ţarină şi vânzând-o, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor (37).
[3]Adică nu s-a identificat cu vreo naţiune anume (n. trad.).
[5]El întreg m-a luat pe mine întreg şi întreg S-a unit cu întregul, ca să dăruiască întregului mântuirea (PG, 37, 181-4; text citat şi de către Sfântul Ioan Damaschinul, vezi PG, 94, 1005).
[8]Vezi Gal. 2: 10, I Cor. 16: 2 etc.
[11]Adică numai prin faptul că au primit Botezul, dar fără să lucreze la desăvârşirea lor duhovnicească (n. trad.).
[12]Evanghelia după Sfântul Matei, ceadupă Sfântul Marcu şi cea după Sfântul Luca (n. trad.).
[13]Fiind ei, aşadar, înduhovniciţi (n. trad.).
[16]De menţionat că în limba greacă prin termenul πνευματικός, -ή, -όν se exprimă atât sensul de duhovnicesc, cât şi cel de înduhovnicit, de unde denumirea de πνευματικός πατήρ care poate însemna părinte duhovnicesc sau înduhovnicit, dar şi părinte duhovnic (n. trad.).
[18]Adică vizita şi rămânerea Sfântului Duh întru el (n. trad.).
[19]I Tes. 5: 17: Rugaţi-vă neîncetat.
[24]Vezi cuvântul Mântuitorului: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi! (Luca 4: 23).
[25]Matei 11: 12(ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν βιάζεται καὶ οἱ βιασταὶ ἁρπάζουσιν αὐτήν).
[26]Vezi Filip 2: 5: gândul acesta să fie în voi care era şi în Iisus Hristos.
