M-am gandit sa spun cateva cuvinte despre cuvant. Poate sa incep cu cuvantul Mantuitorului: "Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece."
Ce este cuvantul? Noi suntem obisnuiti sa-l intelegem ca un mod de a face contact unii cu altii, de a face un schimb de informatii. Dar vedem in Scriptura altfel de lucruri spuse despre cuvant: "Intru inceput era Cuvantul si Cuvantul era catre Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul". "Si Cuvantul trup S-a facut". "Zis-a Dumnezeu: Sa fie lumina, si a fost lumina". Si orice a spus Dumnezeu prin cuvant, s-a facut. Iarasi revin la cuvintele Mantuitorului, cand a spus: "cuvintele Mele sunt duh si ele sunt viata".
Ce este cuvantul? Cum sa intelegem? Si as vrea sa leg acest cuvant, cu ajutorul Domnului, si de notiunea de cultura, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arata ca Dumnezeu, cand a facut pe om - daca ma iertati, ma duc un pas mai indarat: cand a facut tot ce-a facut inaintea omului - printr-un singur cuvant a infaptuit: "Sa fie!" cand a fost vorba de om, altfel a facut Dumnezeu pe om. S-a sfatuit: "Sa facem om in chipul nostru si-n asemanarea noastra" (Facere 1, 26). Si intelegem ca omul nu este o faptura ca toate celelalte fapturi. Si intelegem aceasta nu din mandria noastra, ci prin cuvantul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Si vedem cum, prin cuvant, Dumnezeu continua sa cheme, sa ia legautra cu omul. Dumnezeu prin cuvant il sfatuieste pe Adam. Cand Adam cade, dupa ce nelegiuirea cuprinde toata istoria pamantului pana la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment in istorie cand Dumnezeu iarasi vorbeste omului, dand prin Prorocul Moisi o lege.
Legea aceasta avea doua meniri: S-aduca pe om din nelegiuire la o lege - asta o putem intelege toti, legea morala - dar sa dea si niste indicatii in acea lege despre ce avea sa faca Dumnezeu la "sfarsitul vremii", la plinirea vremii mai bine zis. "Plinirea vremii" avea sa fie nu un lucru cronologic in primul rand, ci intruparea acelui Cuvant. Spune Sfantul Pavel in Epistola sa catre Evrei: "Dumnezeu, Care in multe feluri a vorbit parintilor nostri, in "sfarsitul vremii" ne-a vorbit prin Insusi Fiul Sau". Or, acest "Insusi Fiul sau" se numeste si Cuvant al lui Dumnezeu: Cuvantul lui Dumnezeu revine acuma sa-Si continue lucrarea de infaptuire prin "dialogul" pe care il inchiaga cu Omul, mai bine zis il "reincheaga", dupa despartirea ce se produsese in Rai prin caderea lui Adam. Cuvantul il putem intelege ca energie - energie creatoare.
Dar cuvantul omului ce este? Daca omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate sa ajunga pana la asemanarea lui Dumnezeu, si cuvantul omului este o energie. Cuvantul lui Dumnezeu ne invata ca prin cuvant de rugaciune sa ne apropiem de Dumnezeu. Omul in rugaciune ajunge la strea cuvantului cea mai inalta, unde cuvantul lui prinde puteri, in Duhul lui Dumnezeu, sa infaptuiasca oarecum asa cum si Dumnezeu a infaptuit. Omul nu este menit sa faca si el, sa creeze o lume; omul este menit sa dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el intru asemanarea deplina. Asa intelegem noi mantuirea.
Cum intelegem noi mantuirea? In Biserica noi intelegem mantuirea ca impartasire a vietii dumnezeiesti. Dumnezeu impartaseste omului viata Sa. Cand omul ajunge la aceasta asemanare deplina cu Dumnezeu, de pilda daca omul ajunge sa traiasca si in slava, si in ocara, si in rusine cu aceeasi neclintita dragoste dumnezeiasca, stam la inaltime. De ce? Fiindca aceasta neclintire a iubirii nu este parte din alcatuirea psihologica a omului, ci o caracteristica dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate avea vrasmas. Cine poate ceva impotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteste, pentur ca nu este nici marit de slava pe care I-o dam noi, nu este nci micsorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindca El este, si viata Lui este vecinica. Dumnezeu este, si ne chiama la acest "a fi" si la acesata asemenea-vecnicie pe care o are El. Stam la inaltime, intr-adevar, cand ajungem la trairea oricarei virtuti crestine, intelese nu intr-un sens etic, moral, ci intelese ca insusirea energiei care traieste in Dumnezeu.
Si-aici ma apropii putin de tema pe care voiam s-o iau: Care este aceasta energie? Este Cuvantul lui Dumnezeu salasluind si petrecand (cf. Ioan 6, 56; 15, 4-5) in om. Dumnezeu prin energia cuvantului incearca sa contacteze pe om. Omul prin cuvantul rugaciunii incearca sa raspunda lui Dumnezeu. Omul isi arata libertatea lui si libera lui alegere cand raspunde lui Dumnezeu prin rugaciune, cand poate sa spuna "Amin" lui Dumnezeu, chemarii lui Dumnezeu. Dar ceea ce mantuieste pe om este, iarasi, nu ceea ce face omul, in neputinta lui, ci ceea ce face cuvantul lui Dumnezeu salasluind in noi.
As rezuma ceea ce am incercat sa spun pana acuma, ca noi intelegem cuvantul in sensul lui cel mai adanc, ca o energie; si as vrea sa intelegem cu totii lucrul asta, sa nu ramanem, la nivelul de informatie a cuvantului. Cuvantul in trairea duhovniceasca este impartasire, cand Dumnezeu vorbeste cu omul - cum spune Scriptura - prin Insusi Fiul Sau. Daca bagati de seama diferenta dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente de cuvant. Legea "etica" a Vechiului Testament este sa faci asta sau sa nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, si ramanem doar la o oarecare "facere" relativa. Cand Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu incepe sa povatuiasca omenirea, invatatura Lui incepe cu "Fericiti cei curati cu inima, ca a lor este Imparatia Cerurilor", "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia", (Matei 5, 3), si asa mai departe. Nu vedem nicaieri pe Mantuitorul poruncind ca de la inaltime, ca unor robi, ci preia si poruncile Vechiului Testament, zicand: "Ati auzit ca este scris asa si asa, dar Eu spun voua..." (Matei 5, 21-22; 27-28; 31-32; 33-34 etc) - si da dimensiunea adevarata a poruncii Vechiului Testament.
De ce zic adevarata? In Legea Vechiului Legamant ne-a vorbit prin proroc; in Noul - El insusi. Vechiul a fost o pregatire a omului spre a intelege putin pe Dumnezeu. Adica cum putem sa intelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, intr-adevar, fiindca scrie si Scriptura ca mintea omului nu poate sa cuprinda pe Dumnezeu, ca gandurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gandurile omului, precum cerul mai presus de pamant. Si atuncea i-a dat omului, prin trairea ascultarii, sa inteleaga pe Dumnezeu. I-a dat omului la inceput, sa zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Si prin aceasta omul invata sa nu minta, sa nu fure si altele, adica invata ca Dumnezeu nu ne vrea mincinosi, ucigasi, si altele, fiindca Dumnezeu Insusi ne este mincinos, Dumnezeu nu este hot, Dumnezeu nu este ucigas.
Dar nu in aceasta etica gasim viata, fiindca ceea ce omul cauta, lucrul pentru care insetoseaza omul este viata, pana la urma. Si de cate ori auzim in zilele noastre: "Da, dar si eu vreau sa traiesc" - si asta in general ca sa ne scuzam o viata libertina. Si sper sa nu va smintesc spunand ca, intr-un oarecare sens, omul are dreptate cand zice asa, fiindca - iau cuvantul Mantuitorului: Omul nu-i facut pentru Sambata, ci Sambata e facuta pentru om. Sambata - adica "odihna", adica implinirea.
Adica in ce sens are dreptate omul? Omul cauta viata. Ceva in noi cauta, nu ce isi inchipuie omul a fi binele, ci, pana la urma, viata o cautam. Or Scriptura nu vorbeste de un mai bine sau mai rau, ci peste tot vorbeste de viata (Ioan 10, 10). Iar Hristos ne graieste cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, "ale vietii vecinice" (Ioan 6, 68), adica pana la urma, a ceea ce voia sa ne insufle si prin Legea Vechiului Legamant, unde se "poticnea", pe de-o parte, de desavarsirea mai mica sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gadului omenesc de a se ridica la o intelegere duhovniceasca mai "subtire", mai "inalta", si, in acest sens, mai adevarata.
Chiar si in Vechiul Testament, in cele Zece Porunic, Dumnezeu spune omului: "Sa fiti sfinti, fiindca Eu sunt Sfant!" (Lev. 19, 2). Nu zice: Sa fiti sfinti fiindca asa e bine, asa e frumos. "fiindca Eu sunt Sfant!" Or Dumnezeu este Care vorbeste prin Moisi cuvantul asta. Lui Moisi i-a dezvaluit ca "Eu sunt". Dumnezeu este Cel Care Este. Si vrea sa-l aduca pe om in aceeasi fiinta. Ii impartaseste ceva la inceput; si in masura in care omul se lasa impartasit de cuvantul lui Dumnezeu, gaseste in acest cuvant pe Dumnezeu, energia de viata.
Pana si in Vechiul Testament vedem in Proroci si in altii ca au "gasit". Sfintii Vechiului Testament deci au gasit o energie de viata. Nu erau pur si simplu oameni morali; erau oameni in care, si carora putea Duhul sa graiasca, oameni prin care Dumnezeu a dezvaluit omenirii diferite, sa le zicem, etape ale apropierii omului inapoi catre Dumnezeu. Inapoi zic, fiindca Adam, in Rai, cazuse de la Dumnezeu.
Dar apropierea cea mai mare este in Hristosul Sau, in Unsul Sau, in Fiul Sau, in Cuvantul Sau. In Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinta si neputinta unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greseli, cum vedem in Vechiul Testament, ci Insusi vorbeste, si cuvantul iese altfel. Cuvantul este pe de-o parte mai mangaietor decat al Legii Vechiului Legamant, fiindca este cuvantul de viata, cuvantul harului, cuvantul energiei creatoare, daca omul primeste ca acest cuvant sa salasluiasca in el.
Adica cum? Incepem la un nivel tot ca in Vechiul Testament, moral, daca nu intelegem altceva. Incepem sa nu facem, asta, sa nu facem ailalta, care se zice ca sunt rele. Si incepe o oarecare intelegere noua. Incepem, poate, sa dam putinta Duhului sa produca in noi un moment de viata si sa intelegem atunci in trairea noastra care este viata, unde este viata - acest "care" si "unde" fiind o calitate. Sa ne indulcim in cele cerute de viata dumnezeiasca, si prin aceasta indulcire sa deslusim amaraciunea in chiar ceea ce parea sa fie atragator, in ce se numeste pacat.
Taina mantuirii este in aceasta impartasire a omului intru cuvantul lui Dumnezeu, cand omul lasa si pe Dumnezeu sa se impartaseasca cu el. Este o deschidere reciproca. Iarasi zic, nu este la nivel de informatie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dam o dezlegare, ca sa zicem asa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvant sa ne impartaseasca cu ceva, carea impartasire duce pe om mai departe, si acest "mai departe" nu are limita, pana la identitatea totala a omului cu Dumnezeu.
Am vrut prin toate astea - cam intortochiate - sa dau totusi cateva ganduri despre cuvant. Deci cuvantul ca impartasire, nu cuvantul informatie. Este alt nivel, cuvant cu alta energie.
PAGINI WEB:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/12/01/parintele-rafail-noica-cuvantul-pe-care-l-pazesc-pe-mine-ma-pazeste/
Ce este cuvantul? Cum sa intelegem? Si as vrea sa leg acest cuvant, cu ajutorul Domnului, si de notiunea de cultura, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arata ca Dumnezeu, cand a facut pe om - daca ma iertati, ma duc un pas mai indarat: cand a facut tot ce-a facut inaintea omului - printr-un singur cuvant a infaptuit: "Sa fie!" cand a fost vorba de om, altfel a facut Dumnezeu pe om. S-a sfatuit: "Sa facem om in chipul nostru si-n asemanarea noastra" (Facere 1, 26). Si intelegem ca omul nu este o faptura ca toate celelalte fapturi. Si intelegem aceasta nu din mandria noastra, ci prin cuvantul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Si vedem cum, prin cuvant, Dumnezeu continua sa cheme, sa ia legautra cu omul. Dumnezeu prin cuvant il sfatuieste pe Adam. Cand Adam cade, dupa ce nelegiuirea cuprinde toata istoria pamantului pana la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment in istorie cand Dumnezeu iarasi vorbeste omului, dand prin Prorocul Moisi o lege.
Legea aceasta avea doua meniri: S-aduca pe om din nelegiuire la o lege - asta o putem intelege toti, legea morala - dar sa dea si niste indicatii in acea lege despre ce avea sa faca Dumnezeu la "sfarsitul vremii", la plinirea vremii mai bine zis. "Plinirea vremii" avea sa fie nu un lucru cronologic in primul rand, ci intruparea acelui Cuvant. Spune Sfantul Pavel in Epistola sa catre Evrei: "Dumnezeu, Care in multe feluri a vorbit parintilor nostri, in "sfarsitul vremii" ne-a vorbit prin Insusi Fiul Sau". Or, acest "Insusi Fiul sau" se numeste si Cuvant al lui Dumnezeu: Cuvantul lui Dumnezeu revine acuma sa-Si continue lucrarea de infaptuire prin "dialogul" pe care il inchiaga cu Omul, mai bine zis il "reincheaga", dupa despartirea ce se produsese in Rai prin caderea lui Adam. Cuvantul il putem intelege ca energie - energie creatoare.
Cum intelegem noi mantuirea? In Biserica noi intelegem mantuirea ca impartasire a vietii dumnezeiesti. Dumnezeu impartaseste omului viata Sa. Cand omul ajunge la aceasta asemanare deplina cu Dumnezeu, de pilda daca omul ajunge sa traiasca si in slava, si in ocara, si in rusine cu aceeasi neclintita dragoste dumnezeiasca, stam la inaltime. De ce? Fiindca aceasta neclintire a iubirii nu este parte din alcatuirea psihologica a omului, ci o caracteristica dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate avea vrasmas. Cine poate ceva impotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteste, pentur ca nu este nici marit de slava pe care I-o dam noi, nu este nci micsorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindca El este, si viata Lui este vecinica. Dumnezeu este, si ne chiama la acest "a fi" si la acesata asemenea-vecnicie pe care o are El. Stam la inaltime, intr-adevar, cand ajungem la trairea oricarei virtuti crestine, intelese nu intr-un sens etic, moral, ci intelese ca insusirea energiei care traieste in Dumnezeu.
Si-aici ma apropii putin de tema pe care voiam s-o iau: Care este aceasta energie? Este Cuvantul lui Dumnezeu salasluind si petrecand (cf. Ioan 6, 56; 15, 4-5) in om. Dumnezeu prin energia cuvantului incearca sa contacteze pe om. Omul prin cuvantul rugaciunii incearca sa raspunda lui Dumnezeu. Omul isi arata libertatea lui si libera lui alegere cand raspunde lui Dumnezeu prin rugaciune, cand poate sa spuna "Amin" lui Dumnezeu, chemarii lui Dumnezeu. Dar ceea ce mantuieste pe om este, iarasi, nu ceea ce face omul, in neputinta lui, ci ceea ce face cuvantul lui Dumnezeu salasluind in noi.
As rezuma ceea ce am incercat sa spun pana acuma, ca noi intelegem cuvantul in sensul lui cel mai adanc, ca o energie; si as vrea sa intelegem cu totii lucrul asta, sa nu ramanem, la nivelul de informatie a cuvantului. Cuvantul in trairea duhovniceasca este impartasire, cand Dumnezeu vorbeste cu omul - cum spune Scriptura - prin Insusi Fiul Sau. Daca bagati de seama diferenta dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente de cuvant. Legea "etica" a Vechiului Testament este sa faci asta sau sa nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, si ramanem doar la o oarecare "facere" relativa. Cand Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu incepe sa povatuiasca omenirea, invatatura Lui incepe cu "Fericiti cei curati cu inima, ca a lor este Imparatia Cerurilor", "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia", (Matei 5, 3), si asa mai departe. Nu vedem nicaieri pe Mantuitorul poruncind ca de la inaltime, ca unor robi, ci preia si poruncile Vechiului Testament, zicand: "Ati auzit ca este scris asa si asa, dar Eu spun voua..." (Matei 5, 21-22; 27-28; 31-32; 33-34 etc) - si da dimensiunea adevarata a poruncii Vechiului Testament.
De ce zic adevarata? In Legea Vechiului Legamant ne-a vorbit prin proroc; in Noul - El insusi. Vechiul a fost o pregatire a omului spre a intelege putin pe Dumnezeu. Adica cum putem sa intelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, intr-adevar, fiindca scrie si Scriptura ca mintea omului nu poate sa cuprinda pe Dumnezeu, ca gandurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gandurile omului, precum cerul mai presus de pamant. Si atuncea i-a dat omului, prin trairea ascultarii, sa inteleaga pe Dumnezeu. I-a dat omului la inceput, sa zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Si prin aceasta omul invata sa nu minta, sa nu fure si altele, adica invata ca Dumnezeu nu ne vrea mincinosi, ucigasi, si altele, fiindca Dumnezeu Insusi ne este mincinos, Dumnezeu nu este hot, Dumnezeu nu este ucigas.
Dar nu in aceasta etica gasim viata, fiindca ceea ce omul cauta, lucrul pentru care insetoseaza omul este viata, pana la urma. Si de cate ori auzim in zilele noastre: "Da, dar si eu vreau sa traiesc" - si asta in general ca sa ne scuzam o viata libertina. Si sper sa nu va smintesc spunand ca, intr-un oarecare sens, omul are dreptate cand zice asa, fiindca - iau cuvantul Mantuitorului: Omul nu-i facut pentru Sambata, ci Sambata e facuta pentru om. Sambata - adica "odihna", adica implinirea.
Adica in ce sens are dreptate omul? Omul cauta viata. Ceva in noi cauta, nu ce isi inchipuie omul a fi binele, ci, pana la urma, viata o cautam. Or Scriptura nu vorbeste de un mai bine sau mai rau, ci peste tot vorbeste de viata (Ioan 10, 10). Iar Hristos ne graieste cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, "ale vietii vecinice" (Ioan 6, 68), adica pana la urma, a ceea ce voia sa ne insufle si prin Legea Vechiului Legamant, unde se "poticnea", pe de-o parte, de desavarsirea mai mica sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gadului omenesc de a se ridica la o intelegere duhovniceasca mai "subtire", mai "inalta", si, in acest sens, mai adevarata.
Chiar si in Vechiul Testament, in cele Zece Porunic, Dumnezeu spune omului: "Sa fiti sfinti, fiindca Eu sunt Sfant!" (Lev. 19, 2). Nu zice: Sa fiti sfinti fiindca asa e bine, asa e frumos. "fiindca Eu sunt Sfant!" Or Dumnezeu este Care vorbeste prin Moisi cuvantul asta. Lui Moisi i-a dezvaluit ca "Eu sunt". Dumnezeu este Cel Care Este. Si vrea sa-l aduca pe om in aceeasi fiinta. Ii impartaseste ceva la inceput; si in masura in care omul se lasa impartasit de cuvantul lui Dumnezeu, gaseste in acest cuvant pe Dumnezeu, energia de viata.
Pana si in Vechiul Testament vedem in Proroci si in altii ca au "gasit". Sfintii Vechiului Testament deci au gasit o energie de viata. Nu erau pur si simplu oameni morali; erau oameni in care, si carora putea Duhul sa graiasca, oameni prin care Dumnezeu a dezvaluit omenirii diferite, sa le zicem, etape ale apropierii omului inapoi catre Dumnezeu. Inapoi zic, fiindca Adam, in Rai, cazuse de la Dumnezeu.
Dar apropierea cea mai mare este in Hristosul Sau, in Unsul Sau, in Fiul Sau, in Cuvantul Sau. In Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinta si neputinta unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greseli, cum vedem in Vechiul Testament, ci Insusi vorbeste, si cuvantul iese altfel. Cuvantul este pe de-o parte mai mangaietor decat al Legii Vechiului Legamant, fiindca este cuvantul de viata, cuvantul harului, cuvantul energiei creatoare, daca omul primeste ca acest cuvant sa salasluiasca in el.
Adica cum? Incepem la un nivel tot ca in Vechiul Testament, moral, daca nu intelegem altceva. Incepem sa nu facem, asta, sa nu facem ailalta, care se zice ca sunt rele. Si incepe o oarecare intelegere noua. Incepem, poate, sa dam putinta Duhului sa produca in noi un moment de viata si sa intelegem atunci in trairea noastra care este viata, unde este viata - acest "care" si "unde" fiind o calitate. Sa ne indulcim in cele cerute de viata dumnezeiasca, si prin aceasta indulcire sa deslusim amaraciunea in chiar ceea ce parea sa fie atragator, in ce se numeste pacat.
Taina mantuirii este in aceasta impartasire a omului intru cuvantul lui Dumnezeu, cand omul lasa si pe Dumnezeu sa se impartaseasca cu el. Este o deschidere reciproca. Iarasi zic, nu este la nivel de informatie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dam o dezlegare, ca sa zicem asa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvant sa ne impartaseasca cu ceva, carea impartasire duce pe om mai departe, si acest "mai departe" nu are limita, pana la identitatea totala a omului cu Dumnezeu.
Am vrut prin toate astea - cam intortochiate - sa dau totusi cateva ganduri despre cuvant. Deci cuvantul ca impartasire, nu cuvantul informatie. Este alt nivel, cuvant cu alta energie.
Sursa: Cultura duhului, Ieromonahul Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002
PAGINI WEB:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/12/01/parintele-rafail-noica-cuvantul-pe-care-l-pazesc-pe-mine-ma-pazeste/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu