Cuvinte alese despre Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții
- Adormirea Maicii Domnului reprezintă Paștele ei, trecerea de la viața vremelnică la cea veșnică, mutarea ei "de la cele mai pline de întristare la cele mai bune și mai vesele".
"Feței Împărătesei Cerului i se vor ruga bogații poporului" (cf. Ps. 44, 12). Sărbătoarea Maicii Domnului o prăznuiesc în chip vrednic de Dumnezeu "cei săraci cu duhul", cei smeriți, însă bogați în daruri duhovnicești. Cei ce sunt de același neam cu Născătoarea de Dumnezeu, care "se iubesc unii pe alții cu iubirea frățească, în cinste, dându-și întâietate unii altora" (cf. Rom. 12, 10), "cei blânzi și smeriți cu inima" (cf. Mt. 11, 29), feciorelnici la minte și la duh, care se încredințează proniei dumnezeiești chiar și atunci când aceasta îngăduie suferințe și încercări în viața lor, o cinstesc și o fericesc pe Preasfânta Fecioară așa cum i se cuvine.
Domnul a iubit frumusețea lăuntrică și "preacuratul templu" al inimii Sfintei Fecioare Maria, unde a putut să Se sălășluiască și să umble. În persoana ei vedem așadar împlinirea desăvârșită a fericirii: "fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8). Desăvârșita curăție a inimii i-a dăruit Maicii Domnului cunoașterea desăvârșită a tainei Fiului și Dumnezeului ei. Pe de altă parte, Scriptura ne avertizează că, "omul lipsit de inimă nu poate dobândi cunoștință" (cf. Pilde 17, 16). Prin urmare, cunoașterea lui Dumnezeu nu ține de cunoașterea intelectuală, nici de un comportament moral impecabil, ci de dobândirea unei inimi curate, care poartă într-însa o "simțire înțelegătoare și dumnezeiască" vie.
- Maica Domnului este un dar atotcuprinzător pentru neamul omenesc, deoarece ea Îl aduce pe Hristos, Darul darurilor, tuturor celor ce iubesc arătarea Sa smerită. Monahul care Îl are pe Hristos sălășluit în inimă, chiar fără să rostească vreun cuvânt, devine un dar pentru frații săi: prin simpla lui prezență, el răspândește în jurul său cuvântul adevărului și mireasma lui Hristos. Iar atunci când varsă noian de lacrimi în rugăciunea sa pentru lume, el devine un dar pentru întreaga omenire, deoarece rugăciunea lui susține toată zidirea.
- În Împărăția Cereasca a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh sălășluiește Împărăteasa, șezând de-a dreapta tronului slavei lui Dumnezeu. De acolo milostivirile ei ne rourează sufletul "ce se pârjolește în cuptorul primejdiilor și al necazurilor" și, precum un "zid nebiruit", ea însăși îi păzește și îi acoperă pe toți cei ce o urmează, pășind neabătut pe calea deșertării de sine a Fiului ei.
- Atât Fiul lui Dumnezeu, cât și calea Sa, care, potrivit cuvântului Său, este El Însuși, au devenit cel mai mare dar al lui Dumnezeu Tatăl pentru omul căzut, precum și singurul mijloc de a-l readuce la starea lui cea dintâi. În istoria neamului omenesc, roaba lui Dumnezeu, Maria a urmat cel mai îndeaproape calea Domnului, cale ce duce din înaltul cerului la cele mai de jos ale pământului, ca apoi să se înalțe mai presus de ceruri.
- Fecioria duhovnicească a Maicii Domnului constă în faptul că duhul ei era unit în chip ipostatic cu Duhul Fiului ei. De aceea, mintea ei nu s-a abătut niciodată de la Dumnezeu, nici măcar pentru o clipă. [...] Fecioria duhovnicească este esența isihasmului. Este trezvia minții care, prin mijlocirea harului, Îl întrupează pe Hristos în inimă.
- Ea a murit față de toată slava omenească ca și cum s-ar fi coborât în mormânt. Mai întâi, s-a îngropat în Sfânta Sfintelor, iar apoi s-a pogorât chiar și mai jos în adâncul smereniei, în mormântul noetic al inimii adânci, în care s-a zăvorât de bunăvoie într-o profundă tăcere, și de acolo a împreună-glăsuit cu Dumnezeu. [...] Dar nu există moarte răbdată de dragul poruncilor care să nu fie urmată de experiența învierii.[...] Harul va răstigni tot ceea ce i se împotrivește.
- Fără a avea experiența morții nu putem înțelege cuvântul despre cele de pe urmă, escatologia. Doar atunci când, după ce am gustat moartea, ne întoarcem în tărâmul celor vii și trăim propriul nostru Paște, izbutim să pătrundem înțelesul Evangheliei și să întrezărim ceva din adevărul despre Cel ce S-a pogorât din cer, a murit pentru noi, a înviat și este "viu în vecii vecilor" (Apoc. 1, 18). Cea mai de preț moarte este cea pe care o răbdăm de dragul iubirii lui Dumnezeu, deoarece este o moarte izvorâtă din recunoștință, fiind răspunsul nostru plin de dragoste pentru Cel ce mai întâi a murit pentru noi. Iar aceasta ne face vrednici moștenitori ai rodului jertfei mai presus de înțelegere a lui Hristos. O moarte în armonie cu poruncile Lui vădește faptul că trăim judecata Fiului lui Dumnezeu (cf. 1 Pt. 4, 17). Prin urmare, și propria noastră moarte poate deveni o osândă a morții și a păcatului. De aceea, și moartea pe care Fecioara Maria a gustat-o de bunăvoie și din iubirea față de Dumnezeu, precum și moartea firească a trupului ei au o valoare absolută întrucât au nimicit puterea morții. Moartea ei s-a asemănat morții Fiului său, de vreme ce și maica Domnului era slobodă de toate legăturile păcatului, și s-a dovedit a fi o osândă a morții prin excelentă, iar sfântul ei trup nu a putut vedea stricăciunea în mormânt și ea a înviat a treia zi.
