duminică, 15 iulie 2018

Savatie Baștovoi despre examenul iubirii și al fidelității: ascultarea și suferința

Sursa foto
Esența acțiunilor diavolești se arată în modul în care a ispitit-o pe Eva în Rai oferindu-i ceva ce nu-i aparținea. Fructul pe care îl oferă diavolul Evei nu este al lui, observați, este un fruct dintr-un pom creat de Dumnezeu. Cum putea, dar, diavolul să-i ofere Evei ceva ce nu-i aparținea, ceva ce era al lui Dumnezeu? Ba mai mult decât atât, Sfântul Efrem Sirul crede că fructul era al Evei, adică al Evei și al lui Adam. Nu are nici o rațiune ca Dumnezeu să facă un Univers întreg pe care să-l dăruiască lui Adam, iar un pom să și-l țină pentru Sine. Oare Dumnezeu mănâncă poame sau se încântă de la ideea de a avea un copac? Desigur că nu. Atunci suntem de acord cu Efrem Sirul că Dumnezeu a făcut acest pom pentru Adam și Eva și că fructul acela oprit era tot pentru ei, doar că urma să fie oferit în urma unui examen de iubire, de fidelitate. Ca sa dezleg în sfârșit taina acestui fruct oprit, voi spune, împreună cu Sfântul Efrem și alți sfinți ai Bisericii, că fructul acela nu era un măr, așa cum ne-am obișnuit să-l recunoaștem pe filieră renascentistă și romantică, ci era un Strugure. Strugurele care este Hristos, pe care mâncându-l ne îndumnezeim. Oare nu asta a promis diavolul Evei? Ii promite că, dacă va manca din pom, va fi asemenea lui Dumnezeu! Si Eva primește din mâna diavolului ceea ce aparținea lui Dumnezeu. Primește de la un străin ceea ce îi aparținea de fapt. 

Așa este cu tot ce este bun, frumos și plăcut în lume. Totul a fost creat de Dumnezeu pentru om, dar dacă ajungem să luăm fără mulțumire și nu ca din mâna Domnului, totul se transformă în păcat. In măsura în care ne apropiem de Dumnezeu și începem să trăim o viață spirituală slăbesc în noi plăcerile trupești, și invers, cu cât ne îndepărtam de Dumnezeu, cu atât crește în noi pofta de plăceri trupești. Viața singură ne arată cât păcat este în plăceri prin suferința pe care o lăsam în urma noastră, dar care negreșit ne va însoți și pe noi. Câtă placere încape într-un trup, tot atâta suferință.

***


Lacrimile de pocăință sunt proprii atât femeilor cât și bărbaților. In pocăință adevărată nu mai există femei și bărbați, ci toți sunt ai lui Hristos. Acesta este scopul lucrării Bisericii, de a depăși neputințele și caracteristicile firii, de a exersa în lucrarea iubirii, a sincerității, a bunătății, a smereniei, a iertării și a rugăciunii până când obiceiurile noastre vechi se vor toci și vom căpăta în loc obișnuințe noi, potrivite cu chemarea noastră.

***

Plânsul este o emoție oarecum incompatibilă cu plinătatea veșnică a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care plânge este un Dumnezeu care Se mișcă din integritatea ființei Sale și devine asemenea firii omenești perisabile. Plânsul este expresia durerii și este o urmare a căderii adamice. Atunci când Hristos a plâns pentru Lazăr, El a plâns ca Om, asa cum a flămânzit, S-a speriat în gradina Ghetsimani, a suferit sete, a obosit de mers și de nesomn, a simțit durere și în cele din urmă moartea pe Cruce. Însă firea dumnezeiască nu are în sine nimic din ce exprimă suferința pricinuită de stricăciunea morții adusa în lume prin căderea lui Adam. Dumnezeu este întreg și neclintit în revărsarea iubirii Sale peste lume. Logica e simpla: dacă Dumnezeu ar plânge, înseamnă ca El ar fi lovit de suferință; dacă ar suferi, înseamnă ca ar fi supus durerii; dacă ar fi supus durerii, înseamnă că ar putea fi lovit; dacă ar putea fi lovit, însemnă ca ar fi destructibil, iar dacă e destructibil nu mai e veșnic, nu mai este Dumnezeu.

***

Suferința este un mod de cunoaștere. Toate revelațiile cu care s-a îmbogățit omenirea de-a lungul istoriei au fost rodul unor oameni trecuți prin suferințe.[...] Dacă suferința n-ar fi avut un rol revelator, cu siguranță nici prorocii, nici Maica Domnului și nici Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut parte de ea. Dar suferința este o primă palmă dată morții. Doar în suferință se verifică calitatea umană. Așa cum zic Sfinții Părinți, suferința este focul care ne curață așa cum se curată aurul în topitoare. Suferința fizică, suferita emoțională. Un lucru este cert: noi, oamenii, nu putem schimba suferința care se abate asupra noastră, dar putem schimba modul în care privim suferința. Cum a zis unul din marii preoți ai neamului nostru, părintele Gheorghe Calciu, care a petrecut douăzeci și unu de ani de tortură în lagărele comuniste: "Nu ar trebui să-L rugam pe Dumnezeu să ne izbăvească de suferință, ci mai degrabă să-L chemam pe Dumnezeu în suferința noastră. Dumnezeu S-a coborât în iad și l-a umplut de lumină, deci poate cobori și în iadul personal al fiecăruia, care este suferința, pentru a o umple de sens și de lumină"


Sursa: Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei, de Savatie Baștovoi

vineri, 13 iulie 2018

Savatie Baștovoi: "Lucrare lăuntrică nu înseamnă o pravilă citită riguros, un post aspru sau îndeplinirea vreunei rânduieli exterioare, ci atenția asupra mișcării sufletești care se îndreaptă asupra aproapelui"


Însemnări despre lumină și lucruri


2. Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt. Atunci când ea arde, poți ști că ești în iubire. Dacă ai aprins-o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e măsura vieții tale.
„Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară. Lăudam pe Tatăl și pe Fiul, și pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește.“
4. Cel mai mare câștig e să te recapeți pe tine. Nu pe cel care strigă mereu din tine: vreau-vreau-vreau; ci pe cel care aude, vede, prețuiește clipa și se bucură de gândul că iubește și e iubit. Nimic nu este mai de preț decât aceasta, pentru că într-un astfel de Eu a dorit Dumnezeu să intre și să cineze.

miercuri, 11 iulie 2018

joi, 28 iunie 2018

Mărturii despre Traian Trifan, "Robul 1036" devenit liber. "Era conștient că Dumnezeu nu lucra prin nici unul din titlurile lumești, ci doar prin condiția ultimă, dar prima pe scara spre Împărăția Cerurilor, Smerenia"


Mărturia părintelui Atanasie Ștefănescu

Fericiți cei prigoniți:  Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală


Așa după cum sfântul nu vorbește despre el însuși, ci ucenicul lui care i-a cunoscut viața îndeaproape, tot așa, noi cei ce am făcut parte din vatra Aiudului, depunem mărturie despre Bădia Traian Trifan. (...) Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală, prin curaj, modestie și trăire creștină cu ardere de mare intensitate.

Ce frumoasă este unirea între frați!Așa a început Aiudul. (...) În jurul lui Bădia Trifan, se afla un buchet de elită, Marian Traian, șeful jud. Brașov, prof. Valeriu Ștefănescu, ajutorul comandant Anghel Papacioc, Ion Schiau, Căliman Jan Agapie, zeci de tineri mai puțin cunoscuți, dar nu mai puțin valoroși. Pe vatra Aiudului au dospit, au copt și s-au răscopt patimi și suferințe, dar a crescut și sublimul, precum floarea de nufăr din noroi. (...)

duminică, 24 iunie 2018

Proclamarea canonizării Sfântului Gheorghe Pelerinul la Piatra Neamţ. IPS Teofan: "Sfântul Gheorghe și oameni ca el au fost trimiși pe pământ tocmai pentru că noi, oamenii, am pierdut calea cea autentică a Evangheliei" (VIDEO+ text)


... Si atunci au apărut oameni ca Sfântul Gheorghe care au lăsat totul, au luat crucea, au urcat pe ea, ca să dăruiască din nou oamenilor direcția cea clară care duce către Împărăția Cerurilor. (IPS TEOFAN)

Cu prilejul canonizării locale a Sf. Gheorghe Pelerinul, sâmbătă, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan l-a numit pe acest mare nevoitor român din secolul XX drept un „om al rugăciunii curate, diamant strălucitor şi om de esenţă pură”.

Ierarhul şi-a argumentat cuvintele prin faptul că Moş Ghorghe Lazăr „ajunsese la ceea ce ar trebui să ajungă tot creştinul: la despătimire”.

Acest „geniu al sfinţeniei”, după cum l-a numit Mitropolitul Teofan a trăit încă de pe pământ „în ambianţa cea sfântă a Împărăţiei Cerurilor” adică a „coborât cerul pe pământ sau a ridicat pământul la cer”.

Înaltpreasfinţia Sa a spus despre Sfântul Gheorghe Pelerinul, dar şi despre alţii asemenea lui, că „au fost trimişi pe pământ deoarece noi oamenii, de cele mai multe ori, am pierdut calea autentică a Evangheliei”.

joi, 21 iunie 2018

La Kiev un mir binemirositor a început să curgă din crucea Domnului în timpul unei molitve făcute în timpul "marșului pentru egalitate"


Pe 17 iunie, în timpul "marșului pentru egalitate" de la Kiev, a avut loc o molitvă în faţa crucii situată în apropierea Parlamentului, la care au participat aproximativ o mie de persoane. Slujba a avut loc cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Ukraina, Mitropolitul Onufire, care s-a adresat printr-un mesaj, cerând clericilor și credincioșilor să se roage "ca Domnul să nu permită propagarea, în poporul nostru iubit de Dumnezeu, a păcatului sodomiei". 

In timpul acestei slujbe conduse de Episcopul Tihon de Gostomel, vicar al eparhiei Kievului, credincioșii au observat că un mir binemirositor a început să curgă din cruce. Nu este pentru prima dată. Pe 18 mai 2017, același fenomen s-a întâmplat în timpul rugăciunilor în faţa acestei cruci, în timp ce credincioșii protestau împotriva proiectelor de lege anti-ecleziale prezentate în faţa Parlamentului ukrainian.

Putem viziona mai jos un extras din timpul acestei slujbe și aici crucea din care curge mirul.


miercuri, 20 iunie 2018

Părintele Savatie Baștovoi la Nurnberg despre ce ne lipsește nouă pentru a fi uniţi


***

Conferința Părintelui Ieromonah Savatie Baștovoi 

în Catedrala Mitropolitană din Nürnberg

joi, 31 mai 2018, sărbătoare religioasă şi civilă în Bavaria


[...]  Este prima data cand vin in Germania pentru ca nu prea am fost atras de calatorii si îndeobște am suferit de prejudecatile legate de cultura europeana, asa cum am vazut-o eu prin scolile de arta si in alte carti - o cultura secularizata, preocupata de probleme care nu imi sunt aproape sufleteste. Dar am descoperit aici intreaga istorie a crestinismului Bisericii primare. Si cred ca despre Europa cunoastem cum este si dupa cum ni se povesteste. Si, desigur, pentru a spulbera urmarile acestei propagande culturale de care noi credem ca nu prea suntem atinsi - nu sunt un om care se teme prea tare de prejudecati; am trait in mijlocul civilizatiei celei mai atee, dar vrem - nu vrem suntem atinsi - si, pentru a spulbera prejudecatile si ale mele si ale altora, astazi am aflat ca este o sarbatoare in Germania consfintita si de Stat: sarbatoarea euharistiei. Va dati seama ca nu mi-as fi inchipuit acasa o sarbatoare a euharistiei cum sa o motivez. Parca sarbatoarea Sfintei Treimi, a Sfântului Andrei sunt mai de inteles, dar euharistia este un lucru profund bisericesc, este inima Bisericii, este insasi Trupul mantuitor al Dumnezeului nostru. De aceea, sa faci o sarbatoare de Stat, mai ales al unui stat care este un loc al credintelor care nu mai inteleg impartasania asa cum o intelegem noi, este foarte interesant. Si, porinind de la asta, cred eu ca ar trebui sa judecam asupra euharistei pe care noi o numim si cumincatura, impartasania, adica ceea ce ne aduna pe noi la un loc, ceea ce face din noi o comuniune, ceea ce face din noi un trup.  

Prorocul David spunea ca  "ce este bun şi ce este frumos, decât numai a fi fraţii împreună" (cf. Ps. 132, 1). Fratii adica noi. Adica ce este mai imbucurator decat atunci cand astepti ca atunci cand esti singur sa mai vina cineva. 

Care ar fi prilejul care sa ne uneasca? Fel de fel de teologi si profesori au facut o tema de discutie din chestiunea aceasta a Bisericii. Si, atunci, diverse voci au spus de pilda ca ceea ce ar trebui sa ne uneasca este viata liturgica, ca toti ne unim prin impartasanie, prin euharistie si ne facem acelasi trup - si asta cu siguranta ne va aduce mai aproape. Altii au zis ca daca ne vom ruga impreuna ne vom uni. Totusi, din experienta ultimilor zece ani, de cand in Romania se vorbeste foarte mult despre deasa impartasanie, despre profunzimea unirii liturgice, vedem ca ceva ne lipeste. Pentru ca un numar destul de mic de credinciosi patrund aceasta taina dar intrunirile nu par sa se inmulteasca.  M-am gandit atunci: unde este neintelegerea noastra? Unde este scaparea? Pentru ca toti au dreptate. In toate poruncile lui Hristos ne intalnim si ne unim, si cu atat mai mult in unirea desavarsita care este Euharistia. Si, totusi, unirea aceasta in Euharistie se produce in masura in care noi insine suntem deschisi, si putem deveni vase ale Duhului Sfant in care sa incapa descoperirea Bisericii. Daca nu suntem la masura aceasta, incape in noi atata cat suntem si legatura cu ceilalti nu se produce in mod obligatoriu. 

Atunci cand ne impartasim cu Hristos trebuie sa avem si constiinta ca ne impartasim cu intreg trupul Bisericii, pentru ca in acest trup tainic Hristos ne intruneste pe toti. De aceea El spune: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (Ioan 15, 5). Si noi suntem, prin imparatasirea cu Trupul si Sangele Lui, madulare. Si toate madularele noastre, si cele cinci simturi se patrund si devin una cu Hristos dar si cu madularele celelate ale fratilor nostri. In aceasta constiinta devenim una, si in aceasta constiinta noi traim descoperirea iubirii si o facem lucratoare. In aceasta impartasanie noi incepem sa ne iubim unii pe altii si indeplinim cu adevarat rostul impartasaniei cu Hristos. 

Noi nu ne impartasim cu Hristos pentru ca dintr-o data sa incepem a medita, dintr-o data sa incepem a scapa de gandurile proaste, dintr-o data sa devenim mai ravnitori la rugaciune samd. Sigur, si acestea sunt niste urmari, sunt niste efecte secundare, daca vreti, normale, firesti, ale impartasaniei, dar scopul nostru este acela de a ne impartasi cu iubirea Lui, de a deveni madulare vii ale iubirii, pentru ca Hristos, Care S-a inaltat la Ceruri si ne-a trimis noua Duhul Sau mangaietor, ne vrea pe noi madulare ale Lui, ale iubirii Lui, care sa putem lucra in chip fizic iubirea Lui. De aceea ne si spune: dacă "aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Daca ati facut milostenie, daca ati adapat un calator insetat, daca i-ati dat de mancare, daca ati cercetat pe cineva in temnita sau pe un bolnav, Mie Mi-ati facut, adica noi devenim madulare ale iubirii vazute, palpabile, ale lui Hristos, in lume. Aici este rostul deplin al impartasaniei si prin asta teoria liturghiei devine intru totul practica, intru totul necesara si usor de inteles pentru noi. Pentru ca daca ramanem in filozofari si discutii fara capat despre cat de bine este sa te impartasesti, mai des sau mai rar, ramanem in aceasta zona a teoriei si care, desi ar trebui sa nasca o aprindere in inima noastra spre dragoste si duhovnicie, de foarte multe ori ne pune doar in postura de a riposta, de a ne incrancena, de a ne manifesta cu cunostintele noastre - pentru ca si ele pot fi o forma de revarsare a orgolilui, chair si atunci cand apara aspectele directe ale credintei noastre. Dar practica, si folosul, si nevoia vie a impartasaniei este ca noi ne impartasim cu Iubirea si devenim unii altora prilej de bucurie, de ajutor. 

Dincolo de asta m-am gandit ca sigur, Hristos lucreaza in noi toti atunci cand ne impartasim cu El, dar daca lucrurile ar fi atat de simple, atunci dupa prima impartasanie noi ar trebui sa devenim sfinti, ar trebui dintr-o data sa-i iubim pe toti, si poate ca nici nu ar trebui sa mai cadem din acea stare daca lucrurile s-ar petrece cumva asa, printr-o lucrare obligatorie pe care o asteptam cei mai multi dintre noi. Asteptam, de pilda, ca prin impartasanie sa ne vindecam de boli, asa, pe loc, sa devenim mai buni, tot asa, pe loc, si multe alte lucruri asteptam, uitand ca Dumnezeu este peste tot, Dumnezeu este din veac, ca Dumnezeu este cu noi, ne aude, si lucreaza in diferite chipuri si nu este nici o obligatie pentru El, si nicaieri nu spune ca exista vre-un gest omenesc sau vreo fapta care ar putea sa-L oblige pe Dumnezeu sa indeplineasca un lucru sau altul in legatura cu El sau in legatura cu lumea, atunci si asa cum doreste omul. Toate sunt in voia sfanta a lui Dumnezeu si in iubirea Lui El hotareste cu fiecare dintre noi asa cum este bine

Desigur, noi ne impartasim spre sanatatea sufletului si a trupului, si ne rugam, dar avem atatia sfinti care au fost bolnavi. Unii s-au insanatosit pe loc, altii nu, pentru ca nu asta este cel mai important. Noi avem proroci care au fost ucisi, mari sfinti care sufereau. Sfantul Ioan Gura de Aur avea ulcer la stomac si alte boli. Si Apostolul Pavel se pare ca a avut metehne trupesti. Asa ca nu asta este scopul si nu asta este primul lucru care trebuie sa-l asteptam de la Dumnezeu, desi este bine sa le cerem, dar sa nu ne descurajam daca nu le primim, daca asta nu se intampla. 

Atunci m-am gandit: ce ne lipseste noua? De ce lucrarea asta nu ne uneste asa cum am vrea noi si cum ne-am fi asteptat? Teoreticienii care au discutat foarte mult prin conferinte sau intrunirile preotesti  se intreaba de ce totusi nu s-a intamplat aceasta unire miraculoasa si previzibila teoretic prin impartasirea deasa cu sfintele taine. Atunci m-am intors la Evanghelie si am incercat sa inteleg ce ne apropie pe noi de Imparatia lui Dumnezeu. Sfântul Proroc Ioan spune: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2). Cred totusi ca asa este, cum reiese din primele carti crestine, mai ales Patericul Egiptean, unde se vorbeste foarte putin despre lucrarea amanuntita a Sfintelor Taine -nu asa cum vorbim noi astazi-, dar se vorbeste foarte mult despre pocainta.

Pocainta este totusi cea care ne uneste cel mai firesc. De aceea si Apostolul spune noua tuturor: "Mărturisiţi-vă unul altuia neputintele" (cf. Iacov 5, 16) "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Cred ca aici, mai mult decat acasa, fiecare simte cat de profunde sunt aceste cuvinte ale apostolului spuse acum 2000 de ani, catre crestinii care traiau peste tot intr-un Imperiu pagan, intr-un Imperiu cosmopolit, plin de toate neamurile, asa cum este astazi Europa. Acolo unde erau amestecati sirienii, cu grecii, cu romanii, cu spaniolii, cu italienii, cu romanii cu germani. Asa cum suntem noi astazi, amestecati. Unora ca acestora le spune Apostolul "purtati saricinile unii altora, marturisiti-va pacatele, neputintele, unii altora, si asa impliniti legea lui Hristos". Prin aceasta marturisire a neputintelor ne unim, pentru ca aceasta este taina pocaintei, aceasta intelegere care ne deschide spre iubire. 

Lumea de azi marturiseste biruintele, triumful. Daca veti deschide facebookul veti vedea numai oameni triumfatori. Ei toti sunt in vacanta, ei mananca cea mai buna mancare, ei stau pe niste scaune comode, intr-o lumina foarte frumoasa, au prieteni buni care-i felicita la toate zilele de nastere si la toate evenimentele, femeile sunt cu flori in brate, barbatii tocmai au mai castigat cate ceva sau si-au mai cumparat cate un lucru scump, au fost avansati, au primit premii. Foarte rar veti mai vedea vre-un om care spune ca e pacatos, ca nu a putut sa faca ceva, un om care a ratat ceva. Nu poti spune ca ai ratat, pentru ca s-ar putea sa-ti pierzi locul de munca, sa nu mai fi angajat. Trebuie sa ai un CV impecabil, trebuie sa stergi de pe lista faptelor tale din viata tot ceea ar strica o buna impresie despre tine, atat pe plan profesional cat si pe planul calitatii tale de om. Tu esti un foarte bun prieteni, tu ii ajuti pe toti, desi fiecare stie foarte bine cum este el de fapt. Si, uitati-va ca aceasta spovedanie inversa, aceasta marturisire a unor oameni care afiseaza bunatate, cumsecadenie, mila, devotament, acesti oameni nu mai sunt uniti. Pe acesti oameni este foarte greu sa-i aduni la un loc daca ei nu au ceva de castigat acolo, ceva material, ceva natural. De asta ceea ce ne uneste sunt neputintele noastre. Este paradoxul credintei noastre crestine. Cred ca in aceste neputinte noi ne unim, dar cum? Purtandu-le unii altora. 

Uitati-va ce lucru nemaipomenit spune Apostolul Pavel in plin Imperiu Roman, Imperiul triumfului - pentru ca trebuie sa stiti ca acest triumf era in apogeu cand a spus acestea Apostolul Pavel. El spunea atunci sa ne marturisim neputintele unii altora. In aceasta spovedanie, in aceasta marturisire a propriei neputinte noi primim iertare si devenim mai puternici, invers decat in lumea oamenilor. Intr-o instanta omeneasca, atunci cand iti marturisesti neputinta, greseala, esti vinovat. Daca negi, ai prezumptia de vinovatie. La noi este invers. La noi pana si cel drept, atata vreme cat isi aroga aceasta dreptate se invinovateste pe sine, asa cum vedem din Pilda Vamesului si a Fariseului. Dumnezeu pune invers lucrurile si taina Bisericii rastoarna mersul si ordinea diferita a universului acesta omenesc. 

Dumnezeu va zdrobi sfaturile boierilor, ale stapanitorilor, ale oamenilor acestora, toate aceste judecati prin care omul incearca sa-si salveze propia fata. Vedeti ca de la inceput teologia noastra foloseste aceasta notiune de fata, de chip. Si, de aceea noi chiar si in popor, in limba veche, prin fata se intelege persoana. Noi cinstim pe Dumnezeu in trei fete. Si uitati-va ca acest face-book vine astazi tot pe tema fetei si tinteste fata, chipul, esenta persoanei. Si lumea intreaga s-a stramutat acolo. Numai ca are o falsa fata. Si toata falsitatea, desigur, se vede in toata desertaciunea ei atunci cand fata virtuala a murit. Noi mai putem sa-i scriem comentarii, sa-i dam like desi el merge  de acum in fata dreptului Judecator. 

Daca este ceva ce trebuie salvat acum si daca este vreo lucrare acum in jurul careia cu adevarat trebuie sa ne unim este chiar unitatea noastra. Nu degeaba Biserica este adunare in etimologia sa si nu este nimic mai adevarat decat o unire fata catre fata, asa cum o facem noi astazi - si pentru asta merita si chiar trebuie sa facem mii de km. Daca Apostolii au facut mii de km pe jos pentru a vedea fata fratilor  de la capatul lumii, cu atat mai mult noi astazi.  

Sa stiti ca nu suntem chiar asa de multi precum teoria sociologilor, a lumii acesteia ne spune. Nu sunt atat de importante, pentru noi, si relevante, statisticile care deseori ne reveleaza ca suntem 80-90, 2000 la suta. Suntem atati cati suntem. Si suntem atati cat suntem si ne vedem fata catre fata. De aceea trebuie sa ne iubim unii pe altii, sa gasim prilejuri de a ne intalni. Prilejurile nu trebuie inventate. Sigur ca slujbele noastre se fac duminica, se fac de sarbatori, sunt mai rare decat lucrarea pocaintei care este neincetata. Spovedania cu cat mai deasa este, cu atat mai bine. Un suspin, o durere care o spunem unui frate... Dar cautati, asa cum a spus Apostolul si voi sa va sprijiniti. Nu va temeti sa va varsati sufletul - nu in sensul acesta de a ne povesti detaliile din viata noastra pacatoasa, pentru ca spune: marturisiti-va neputintele unii altora. Si nu cred ca este cineva care nu are un prieten la care se spovedeste mai des decat la preot. Asta se intampla si asta este firesc si despre asta vorbeste si Apostolul Pavel.

Vedeti ca nu este nici un alt semn al prieteniei si al increderii decat acela de a avea libertatea de a ne dezgoli, de a fi asa cum suntem in neputinta noastra fara a ne teme ca vom fi loviti de cel caruia i-am descoperit. Asta este de fapt marturisirea iubirii, a prieteniei adevarate. Nu putem sa ne dezgolim in fata celui care nu-l iubim. Cred ca mai intai iubim si dupa aceea ne dezgolim asa cum suntem. Dar cum suntem? Suntem pacatosi, departe de a fi nu doar desavarsiti, ci departe de a fi asa cum ne vedem. Fiecare om care se spovedeste stie cum arata sub epitrahil, cand vine sa-si povesteasca partea lui adevarata. Acolo suntem noi adevarati si daca ar trebui sa intelegem ce este pocainta, de fapt, nu ar trebui sa facem atata teorie. Ar trebui sa ne ridicam si sa ne ducem la treaba sa nu uitam starea noastra, ca noi suntem aceiasi. Asta nu inseamna ca trebuie sa devenim niste carpe. Demnitatea nu este in contradictie cu smerenia. Dar niciodata nu trebuie sa-l judecam pe celalalt. 

Sa judecam starea noastra de pacatosenie si atunci toate lucrurile vor fi bune si oamenii ne vor iubi si vor trage spre noi, pentru ca noi vom purta in noi cantecul ingerilor acelora despre care Hristos a zis ca fac nunta in cer, atunci cand se intoarce un pacatos. In chip nevazut lumea simte pe omul care are duhul pocaintei in el si se impaca mai usor cu el, are mai mare indrazneala catre el si isi deschide sufletul mai usor. Daca ati auzit vre-o fapta a unui om nu-l parati, pentru ca atunci v-ati facut partasi la taina vietii lui. Si daca o descoperiti stricati dragostea. 

Faptul ca suntem asa multi ma bucur foarte tare si ma incredinteaza ca dragostea in lume este lucrul cel mai puternic care poate fi transmis pe toate caile. Nu avem nevoie de aprape nimic decat de noi insine pentru a propovadui iubirea. Ea trece dincolo de granite, trece dincolo de timp. Si averea aceasta este adevarata avere a Bisericii. Si doar in masura in care ne facem partasi, ne facem mostenitori sau propovaduitori ai acestei iubiri, ne facem si ucenici ai lui Hristos, cum spune in Evanghelie: "prin aceasta vor sti oamenii ca sunteti ucenici ai mei, daca veti avea iubire unii catre altii".

Va multumesc intai de toate pentru dragoste, ca ma aflu primit aici. Da Doamne sa ajung si eu la masura acestor cuvinte! Stiu de la Parintele Rafail Noica ca odata Parintele Sofronie avea de spus o predica si un alt Mitropolit l-a vorbit foarte de bine si Parintele a spus doar atat: "sa fie mie dupa cuvantul tau, stapane!"         

Intrebari si raspunsuri 


[...]




marți, 19 iunie 2018

În urma săpăturilor arheologice efectuate de IICCMER la Târgu Ocna s-au descoperit 20 de morminte dintre care trei aparțin unor deținuți politici


Active News: Rămășițele omenești ale lui Valeriu Gafencu, „Sfântul Închisorilor” ar putea fi descoperite. IICCMER lansează o campanie de căutare și descoperire a mormintelor deținuților politici morți în Penitenciarul din Tîrgu Ocna


Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează începând cu data de 7 iunie 2018 a treia campanie de investigații arheologice în orașul Tîrgu Ocna, jud. Bacău. Acțiunea urmărește căutarea și descoperirea mormintelor deținuților politici morți în penitenciarul din localitate, se arată într-un comunicat de presă. Printre cei îngropați în gropile comune din localitate se numără și Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhardt drept „Sfântul Închisorilor”. Rămășițele omenești ale acestuia au mai făcut obiectul unei cercetări, în 2011. Din păcate, atunci acțiunea a rămas fără rezultat.

Conform documentului IICCMER, în penitenciarul din Tîrgu Ocna au fost 
încarcerate, pe diferite termene de timp, un număr de 841 de persoane condamnate pentru delicte politice, dintre care 71 au decedat în timpul detenției. Morții au fost înhumați într-un cimitir parohial situat în apropierea penitenciarului, lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena aflată în Parohia Poieni, pe str. Crizantemelor. Înmormântările au fost practicate atunci într-o zonă mai liberă a cimitirului, trupurile defuncților fiind depuse, fără sicriu, în gropi individuale sau comune, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce sau cu alte semne de identificare. Între anii 1977 și 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adăpostit un Sanatoriu pentru bolnavi psihici, unii dintre pacienții decedați aici au fost îngropați tot în această zonă a cimitirului. În ultimele decenii, terenul unde au fost îngropați deținuții a fost cedat treptat credincioșilor din parohie pentru locuri de veci. Ca urmare, gropile ulterioare au afectat, parțial sau integral, multe din mormintele deținuților.

În cursul cercetărilor arheologice efectuate în decursul anilor 2011 și 2013 au fost identificate un număr de 22 de morminte dintre care 10 aparțineau unor foști deținuți.

„Rămășițele pământești care au fost recuperate în cursul cercetărilor anterioare, asupra cărora s-au efectuat deja examinări de specialitate, la care se vor adăuga și cele care se vor descoperi în următoarele intervenții, vor intra în circuitul legal care trebuie să conducă la stabilirea identității acestor victime. Din păcate, reamintim că multe din mormintele deținuților politici au fost distruse în decursul timpului de înmormântările ulterioare, iar pentru recuperarea acestora nu se mai poate face nimic. Multe dintre victimele care au murit în acest penitenciar au rude și urmași care, de la căderea oficială a regimului comunist, așteaptă din partea autorităților statului adoptarea unor măsuri reale și efective care să conducă la descoperirea și recuperarea osemintelor acestor oameni, care au zăcut zeci de ani în morminte anonime. Acțiunea de la Tîrgu Ocna are o dimensiune recuperatorie, memoria fiind, așa cum se știe, ultima formă de justiție omenească posibilă

Cercetările vor fi efectuate de un colectiv de arheologi de la IICCMER și instituțiile muzeale colaboratoare (Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei Cluj, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Muzeul de Istorie și Științele Naturii Aiud, Muzeul de Istorie Turda), alcătuit din Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Marius Oprea, Gabriel Rustoiu și Horațiu Groza”, 
se arată în comunicat.


Active News: IICCMER a descoperit rămășițele a trei deținuți politici în urma săpăturilor de la Târgu Ocna


În urma săpăturilor arheologice efectuate de IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) la Târgu Ocna, acțiune ce a constat în  executarea a trei secțiuni arheologice în spațiul împrejmuit al cimitirului parohial din apropierea fostului penitenciar, s-au descoperit 20 de morminte dintre care trei aparțin unor deținuți politici, informează instituția într-un comunicat de presă.

„Scheletele acestora au fost descoperite integral sau parțial, cele din urmă fiind deranjate de înhumări ulterioare. Patru dintre gropile de înhumare erau comune deoarece fiecare adăpostea osemintele a câte două persoane, iar cinci au fost morminte individuale. Toate rămășițele pământești considerate ca aparținând deținuților politici au fost extrase și recuperate.
Cazul deținuților politici morți în penitenciarul de la Tîrgu Ocna face obiectul unui dosar de cercetare penală, deschis la Secția Parchetelor Militare ca urmare a unei sesizări oficiale înaintate de către IICCMER.  Pe lângă răspunderea penală ce poate să revină unor persoane din fosta Securitate și din administrația penitenciarului care se pot face vinovate de moartea acestor oameni, un scop important al acestui demers este de a se putea identifica osemintele ce au fost și care vor mai fi recuperate. Investigațiile de la Tîrgu Ocna vor continua printr-o nouă campanie de săpături, care se va organiza probabil chiar în toamna acestui an.

Cercetările au fost efectuate de echipa arheologică a institutului, alcătuită din specialiști angajați și colaboratori. În teren s-a conlucrat cu procurorul militar de caz, cu polițiști criminaliști și cu medici legiști. Acțiunea s-a desfășurat în colaborare cu Televiziunea Română, având aprobarea și susținerea Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. În plan tehnic și logistic am fost sprijiniți de Primăria orașului Tîrgu Ocna (primar Ștefan Șilochi), Parohia Ortodoxă din Tîrgu Ocna-Poieni (preot Cristian Gabriel Mazilu) și de câteva persoane voluntare din localitate”, se arată în comunicat.

IICCMER lansează și cu această ocazie un nou apel către rudele și urmașii victimelor care au decedat în penitenciarul de la Tîrgu Ocna, pentru a contacta pe orice cale institutul în vederea îndrumării acestora către autoritățile care au în sarcină identificarea osemintelor recuperate.  Număr total al mormintelor depistate în cursul celor trei campanii de cercetări este de 42, dintre care 13 sunt ale unor deținuți politici.

Relații suplimentare se pot obține de la d-nul Gheorghe Petrov, expert IICCMER, organizatorul și responsabilul șantierului arheologic (tel. 0721 400396).
LEGATURI:

sâmbătă, 16 iunie 2018

Părintele Arsenie Papacioc despre cele 6 feluri de ispite si despre Fericiri



Părintele Arsenie Papacioc - Cele 6 feluri de ispitiri



Părintele Arsenie Papacioc despre Fericiri





Proclamarea locală a Sf. Gheorghe Pelerinul va avea loc sâmbătă, 23 iunie 2018, la Piatra Neamț


Basilica: Proclamarea locală a Sf. Gheorghe Pelerinul va avea loc săptămâna viitoare la Piatra Neamț (Program)


Moșul Gheorghe Lazăr va fi proclamat sfânt în cadrul unei noi ceremonii de canonizare care va avea loc sâmbătă, 23 iunie 2018, în localitatea în care trăit peste douăzeci de ani: Piatra Neamț.

Proclamarea are loc în contextul Zilelor Municipiului Piatra-Neamț, 21-24 iunie, când este cinstit ocrotitorul spiritual al orașului: Sfântul Ioan Botezătorul.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe nevoitorul Gheorghe Lazăr în data de 5 octombrie 2017.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezidat la Iași ceremonia de proclamare a sfințeniei nevoitorului Gheorghe Lazăr, originar din Ardeal și a Mitropolitului Iosif Naniescu originar din Basarabia în 25 martie 2018, în contextul aniversării a 100 ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul României (27 martie 1918).

Sfântul Gheorghe Pelerinul este numele cuviosului cunoscut de nemțeni drept Moșul Gheorghe Lazăr.

Proclamarea locală va avea loc la Biserica „Sfântul Ioan Domnesc”, ctitoria Sf. Ștefan. Într-o cămăruță din turnul clopotniță al acesteia și-a petrecut Sfântul Gheorghe Pelerinul ultimii ani din viață.

Programul evenimentului

Sfințenia sa va fi proclamată la Piatra Neamț în prezența a cinci ierarhi ai Bisericii noastre:
  • IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei;
  • IPS Irineu, Arhiepiscopul Alba-Iuliei;
  • IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului;
  • PS Ignatie, Episcopul Hușilor;
  • PS Calinic Botoșăneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.
Potrivit programului anunțat de Doxologia, evenimentul se va desfășura începând cu ora 18:15 pe platoul Curții Domnești din Piatra Neamț:
  • Slujba Vecerniei unită cu Litia;
  • Proclamarea locală a canonizării Sfântului Gheorghe Pelerinul;
  • Procesiunea cu sfintele sale moaște pe străzile orașului.
Procesiunea va avea loc de la ora 20:15 pe traseul: Biserica „Sfântul Ioan Domnesc” – Teatrul Tineretului – Casa de Cultură – Muzeul de Istorie – Hotel Ceahlău – Consiliul Județean Neamț – Biserica „Sfântul Ioan Domnesc”.



Duminică, 24 iunie 2018, între orele 9:00 – 13:00, va fi oficiată Sfânta Liturghie pe platoul de la Biserica „Sfântul Ioan Domnesc” din Piatra Neamț.


vineri, 15 iunie 2018

Părintele Emilianos "s-a înfățișat pe sine viu" - nu-l interesa sistemul ori societatea, ci omul. "Biserica mântuiește prin ceea ce este nu prin ceea ce face! "


Părintele Emilianos și lumea contemporană

Ierom. Serapion Simonopetritul 



Întâi de toate Părintele era un om foarte deschis față de noi posibilități de dezvoltare, noi tehnologii, noi viziuni. As spune că era foarte înaintat pentru vremea lui. Asta, în primul rând.   

În al doilea rând, ceea ce-l interesa era omul, nu sistemul ori societatea, ci fiecare om în parte, oricine ar fi fost, care, atunci când se apropia de el, îi răspundea cu adevărat, întotdeauna.

În al treilea rând, cel mai important, Părintele nu făcea, era! Nu era dispus să facă, ci era! Biserica mântuiește prin ceea ce este nu prin ceea ce face! Este o mare greșeală pe care noi, cei de azi, o facem de multe ori, cea de a vrea ca Biserica să facă... să mântuiască...dar ce să facă? Biserica mântuiește prin ceea ce este! Ce este? Trupul lui Hristos! Așadar, ce spunea Părintele? Foarte simplu: "Ești unit cu Trupul lui Hristos? Te mântuiești!" Pe tine însuți și pe alții! Si aceasta era singurul adevăr!

Dacă noi am devenit monahi - câți ne-am făcut monahi, sau care nu ne-am făcut, nu are importantă - este pentru că am văzut înaintea noastră un chip viu de monah! "Ceea ce am pipăit", "ceea ce am auzit", "ceea ce am văzut", cum spune Apostolul Ioan (1 Ioan, 1:1). Astfel de lucruri. Adică, nu ne-am convins atât prin cuvintele sale, care sunt bineînțeles, semnificative, cât prin modul său de viață și activitatea sa.  

Așadar, cel ce se apropia de el, cerându-i orice, bunuri materiale sau duhovnicești, găsea ceea ce cerea. Găsea ceea ce cerea de la Părinte, sub forma unei relații adevărate! Căci ceea ce ne mântuiește este relația cu omul și mai ales, desigur, cu Hristos cel Viu.  

Este surprinzător cum tâlcuiește cuvântul: "s-a înfățișat pe Sine viu" (F. A. 1, 3) Unul dintre cele mai frumoase texte ce înfățișează așteptarea Pogorârii Sfântului Duh. "S-a înfățișat pe Sine viu", zice, nu în viață, ci "viu". S-a înfățișat Hristos. Aceasta făcea Părintele în aproape toate relațiile sale, oricare ar fi fost aceste relații, cu orice fel de oameni îl abordau.

Părintele Savatie Baștovoi despre fericire. "Fiecare dintre noi este dator pentru cei de aproape, pentru fiecare, sa devina o temelie buna pe care sa se poata construi fara a o darama"


Părintele Savatie Baștovoi despre fericire

- Trier, Germania, 2 iunie 2018 -



Fericirirea, in intelegerea noastra, a crestinilor, este un lucru cu totul diferit de ce intelege lumea. Daca lumea, care in zilele noastre si-a facut un obiciei in a se felicita cu: "Sarbatori fericite!", "Paste fericit!", "Craciun fericit!", "Week-end fericit" si toate celelalate - ca fericirea este pe buzele tuturor-, intelesul acestei fericiri care poate fi comunicat si trait intr-un WE sau o sarbatoare este altul decat cel pe care l-am avut noi de la inceput. 

Fericirea nu sta in mancare, in bautura, intr-un loc de munca bun, fericirea nu sta nici macar in intalnirea cu cei dragi, fericirea nu este nici macar sanatate si viata indelungata. Toate acestea sunt bune, sunt daruri ale lui Dumnezeu, fireste, dar care nu sunt inca fericirea. 

Hristos le spune odata uncenicilor ce inseamna fericirea, si ar trebui sa nu uitam asta cand suntem intristati, necajiti, instrainati.

"Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). Uitati-va ce fericire despre care lumea asta nici nu mai pomeneste! Lumea de azi nici despre inima nu mai vorbeste, decat ca semne pe baloane sau pe pungile din supermarketuri. Dar inima noastra este ceea ar trebui sa ne preocupe mai intai de toate. Si, o inima curata este un inceput al fericirii, spune Hristos.

Dupa aceea mai spune: "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul"  (Matei 5, 5). Blandetea ete iarasi un lucru despre care nu mai vorbim astazi. Despre blandete nu se mai vorbeste nici la scoala. Despre blandete nu mai vorbim nici noi macar. Este un cuvant pe care, incet- incet, il scotem din viata noastra pentru ca foarte rar se mai intampla sa auzi vorbindu-se despre un om ca este bland, si de aceeia il iubim.

"Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema." (Matei 5, 9). In conditiile acestea in care lumea vorbeste toata ziua despre lupta, razboaie, discriminari, tot felul de neintelegeri care se intampla in societate, nu mai avem facatori de pace, pentru ca, vedeti voi, efortul oamenilor de a ii impaca pe toti are un efect invers. Desi spun ca lupta cu discriminarea, trezesc revolte de piata, trezesc ciocniri de orgoli, jigniri, vorbiri de rau intre oameni, intre grupuri, intre varste, intre credinte samd, pentru ca nu au in ei duhul pacii si al iubirii dat de Dumnezeu ci ambitii omenesti, care nicidecum nu aduc roadele pacii despre care vorbesc. Indemnurile la pacificare care se fac prin restirictii, prin pedepse, niciodata nu pot sa aduca pacea.

A fi facator de pace este un mare dar, si numai cei care sunt fii ai lui Dumnezeu, din iniverea cea duhovniceasca, pot aduce aceasta pace si o pot raspanidi. Si de aceea ei sunt numiti fericiti. Ar fi ciudat sa credem ca toti acesti activisti din lume, ai nediscriminarii si ai egalitatii, sunt fericitii din fericirile fagaduite de Hristos, ca ei sunt fii ai lui Dumnezeu, pentru ca agitatia lor, incrancenarea lor, metodele lor nu sunt dintr-un duh al pacii care aduc pacea. Nu poti sa-l amendezi pe om si sa-l faci prin asta mai bun, nu poti sa-l excluzi, sa-l dai afara de la lucru, nu poti sa-l tii prin orice altfel de amenitari gandind ca poti sa-l faci sa-i iubeasca pe cei batrani, pe cei saraci, pe cei negrii sau albi, pe cei bolnavi. Niciodata asta nu s-a intamplat. Hristos a venit sa ne aduca eliberarea prin harul Sau si ne-a scos din blestemul legii, din blestemul pedepselor. Numai activismul ne intoarce la pedepse, oricare ar fi ele. 

"Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura." (Matei 5, 6) Fiecare dintre noi simte in inima sa o sete de dreptate care il face nefericit, pentru ca vede cate lucruri rele se intampla in lume, vede ca legile sunt rele sau cele bune nu se aplica, vede ca oamenii duhovnicesti sunt exclusi, nepretuiti iar cei rai lacomi, mincinosi, parveniti, hapsani, iubitori de castig, iubitori de slava desarta, care isi tradeaza prietenii, care ii inlatura prin metode urate, murdare [sunt bine-mersi]. Si, vederea aceasta, desigur, trezeste o sete de dreptate. Uitati-va ca dreptatea este o nevoie a sufletului asa cum apa este pentru trup. De aceea si Hristos o compara cu cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate. Adica sunt unii care doar flamanzesc dupa dreptate, dar unii chiar inseteaza, pentru ca sentimentul acesta al setei este mai puternici decat orice, ne sfasie, ne chinuie, trebuie sa-l indeplinim mai mult decât orice. Si nevoiea de dreptate este o nevoie pentru suflet asa cum este nevoia de apa pentru trup. Neimplinirea sau nedreptatea din lume ne face sa suferim. Multi cad in disperare in aceasta cautare a dreptatii si, desigur, produce o mare suferinta. De aceea Hristos ne spune ca ei sunt fericiti, pentru ca se vor satura, pentru ca dreptatea vine, negresit. Si nu trebuie sa deznadajduiasca, trebuie sa nu caute implinirea dreptatii pe pamant cu orice chip, pentru ca saturarea de dreptate se va face in Imparatia lui Dumnezeu.

Si Însusi Hristos arata ca dreptatea acestei lumi este alta decat dreptatea lui Dumnezeu. Pentru ca judecatorii acestei lumi L-au condamnat pe Judecatorul cel mare si L-au trimis la moarte fara vre-un temei. Judecatorul insusi, [Pilat] spune ca nu gaseste nici o vina in El si, cu toate acestea, il condamna. Adica nedreptatea s-a savarsit de doua ori: nu doar L-a condamnat, dar L-a condamnat pe nedrept, stiind ca este o condamnare mincinoasa. Lucur pe care el atunci il declara, il trimite pe Cel nevinovat la moarte si incalca propria lege, aceea de a nu judeca pe om nevinovat. Iata ce fel de nedreptate se poate intampla pe pamant.

Nedreptatea pe pamant e absoluta, de aceea setea de dreptate provoaca o suferinta, care aici nu poate fi vindecata niciodata. Si, cu toate acestea Hristos ne spune sa fim fericiti, sa nu omoram in noi aceasta sete de dreptate si de adevar pentru ca ea se va implini negresit. 

Apoi "Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui" (Matei 5, 7). In lumea aceasta fericirea este invers, fericirea este sa primesti, sa te imbogatesti, sa prosperi. Hristos ne spune ca fericit este cel milostiv. Uitati-va ce fel de fericire trebuie sa cautam! Si, in alta parte spune ca "Mai fericit este a da decât a lua" (F.A. 20, 35). Daca ajungem sa ne bucuram atunci cand facem milostenie, cand ajutam, cand sarim in ajutorul cuiva, sa stiti ca bucuria aceasta este din fericirea vesnica, adevarata fericire

Iar, mai apoi Hristos spune: "Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea." (Matei 5, 11). Adica va vor prigoni si va vor face rau, mintind... Cum poate cineva sa fie fericit  atunci cand este pedepsit, lovit pe nedrept? Dar si aceasta poate fi, si este o fericire. Uitati-va acum, de unde am pornit noi cantarea fericirii si unde am ajuns?!  Ce-am cautat si ce am gasit?! Nu cumva fericirea pe care ne-am inchipuit-o este altfel decat fericirea despre care ne vorbeste Hristos? Nu cumva fericirea pe care o aflam uneori in noi este tocmai aceea a celor necajiti, prigoniti, insetati de dreptate si care nu o mai gasesc? ...Simplul gand in toate cuvintele Mantuitorului si a faptului ca noi suntem vremelnici pe pamant, ca toate fagaduintele in cele din urma se vor indeplini in Imparatia lui Dumnezeu, ca au fost altii care au dobandit si au stapanit cu varf si indesat tot ceea ce ne-am fi putut dori noi.

Cei care au construit aceste palate au fost mai bogati decat toti bogatii pamantului, pentru ca ei erau oamenii lui Constantin cel Mare, cel care a stapanit lumea, si cu toate acestea timpul a trecut peste ei ca si cum nu ar fi fost. Numai pietrele acestea au marturisesc despre ei, despre mintea lor, despre ambitiile lor umane, despre armonia din capul lor, din viata lor, pentru ca fiecare piatra, fiecare arc de aicea arata o fericire pamanteasca. Nu stim insa unde au ajuns ei. Si timpul a trecut si altii ca ei s-au perindat pe pamant. Asa ca orice cautare pe care o avem noi astazi, orice ambitie - iar ambitiile sunt intodeauna putin mai mari decat putem noi face- trebuie sa stim ca se vor spulbera si ele, negresit. Altcineva va veni si va construi peste noi. Acolo unde temelia a fost buna, cum este in acest palat, Dom, ea va ramane, chiar daca altii isi vor inalta deasupra propriile ziduri, propriile geamuri mai inalte, propriile turnuri. Si toti care vor veni se vor minuna totusi de frumusetea si puterea temeliei. Insa, acolo unde temelia este slaba, noii stapanitori o darama, o risipesc, astfel incat nimic nu mai ramane. 

Am vazut ca si cele mai rele imperii pastreaza lucrurile mari, marturiile unor inaintasi vrednici. Cate biserici au distrus sovieticii venind cu masina, cu demonul, cu duhul ateist. Au distrus, au inchis, au transformat in grajduri, le-au demolat cu buldozerul, dar minunatia bisericii Sfantului Vasile Blajenîi a ramas chiar in Piata Rosie, chiar in fata mausoleului lui Lenin, ca marturie a vrdnicei celor care au facut-o. Au facut-o atat de frumoasa, atat de asezata in nobletea ei incat nici Lenin si nici Stalin nu au indraznit sa o atinga, pentru ca s-a trezit in ei un soi de admiratie pe care Dumnezeu il pune chiar si in cei mai rai tirani atunci cand stau in fata vredniciei unor inaintasi.

Si noi, in viata noastra, putem lasa temelie buna sau sa fim ca niste corturi improvizate in graba - asa cum sunt in toate comunitatile dar pentru putina vreme-, asa cum sunt mall-urile, marile magazine, mai nou si muzee si sali de teatru. Nu mai construeiste nimeni astazi pentru vesnicie. Face repede, pentru ca nu mai are sufletul si ambitia imparateasca a lui Constantin, ci au in ei jafuri si setea de avere grabnica a hoardelor pagane, a popoarelor migratoare. Gandurile noastre, sfaturile noastre, viata noastra poate ramane, deveni temelie pentru cei care vin sau poate fi dintr-o data stearsa, asa cum se sterg si se arunca felicitarile din anul trecut, de la sarbatorile trecute, sau afisurile electorale de la alegerile precedente. Frumoase, colorate, dar care nu mai poarta chipurile noilor dregatori.

Fiecare dintre noi are cate un inaintas pe care-l pomeneste cu o vorba buna, cu un sfat. Altii au inaintasi mai multi, pana la un neam, doi sau trei, fie ca este vorba de un parinte duhovnicesc, fie ca este vorba de tata, de bunicu', de o ruda despre care se mai povesteste in neam, in familie. Biserica face pomenirea inaintasilor vrednici in fiecare zi. Biserica se tine de aceasta pomenire a sfintilor incepand de la Apostoli, chiar de la Proroci. Si, intotdeauna in orice loc din lume crestinii si-au pomenit inaintasii vrednici, astfel incat noi le cunoastem vietile si ii pomenim dupa 1500 de ani, dupa 2000 de ani. Noi stim mult mai multe de Sf. Ioan Gura de Aur, de Sf. Vasile cel Mare, de Sf. Antonie cel Mare decât, de pilda, despre un episcop de la 1800. Nu stiu cine a fost. Nu stim despre Patriarhi prea mari lucruri, daca nu au savarsit fapte vrednice, daca nu ne-au lasat invataturi pe care sa putem zidi. Faptul ca ei erau frumosi, ca cantau bine, ca aveau haine frumoase, ca aveau palate si ca nu stiu ce, nu a fost destul pentru ca ei sa devina o temeleie pentru cei care au venit dupa ei. Nici un fel de gandire pamanteasca, nici un fel de rang nu le poate adunce noua fericirea si asezarea in mersul acesta, al istoriei, dar si in lucrarea de mantuirie a lumii. Fiecare dintre noi este dator pentru cei de aproape, pentru fiecare, sa devina o temelie buna pe care sa se poata construi fara a o darama. 

Nu are cum sa nu ma inspire locul acesta, fiindca mi s-a parut foarte interesant si graitor. Pana la ferestre, sus, este o construcite romama. Au venit dupa aceeia alti regi cu moda gotica si au construit pe aceste ziduri. Dar, sa vedeti, ca arcurile de caramida sunt pastrate si au peste ele puse ogive lungi, frante, gotice. Desigur sunt luminoase ca sunt mai inalte, dar temelia e toata frumusetea. Toata structura asta romana tine partea de lumina. [...] In vremea lui Constantin lucrurile erau rotunde, perfecte. In lumea aceasta a linilor,  perfectul este sfera si linia dreapta. Si toate aicea sunt facute pe linii drepte si pe jumatati de sfere. Dupa aceia, au venit altii care s-au simtit mai grozavi decat Marele Constantin, orgoliul lor era asa de mare incat lumina care incapea pe jumatate de sfera le parea prea mica. Si atunci ei au rupt arcul si l-au lungit. Si au facut ferestrele gotice, care permit, inghit mai multa lumina, fiindca sunt foarte lungi, au plecat in sus spre cer, mai mult, exprimand, desigur, orgoliul omenesc.

Si, uitandu-ma in istoria civilizatiei, in felul in care omenirea a inaintat, in gandirea ei despre constructii, despre lumina, am inteles un lucru clar, care se verifica: cu cat omul are mai putina lumina in launtrul sau, cu atat mai mari sunt ferestrele locuintei lui. Si asta o veti auzi acum la designeri de constructii: "vreau un leaving cu foarte multa lumina", "imi plac geamurile foarte mari", "as vrea o incapere cu geamuri foarte mari". Si altii  au facut cladiri cu totul de sticla, nu numai in parti, dar si in sus si-n jos. Acuma sunt foarte, foarte multe cladiri, foarte scumpe, întrutotul de sticla, cu inaltimi foarte mari. Iar, la vremea aceea, cand se construia in piatra, nimeni nu si-ar fi putut inchipui astfel de cladiri. Dar nici nu aveau nevoie, pentru ca Marele Constantin nu intelegea ca la cer poti ajunge cu o scara. Si oricat de lung si inalt ai face un turn, niciodata nu poti sa ajungi pe el la Dumnezeu. Dar acum isi inchipuie ca, daca fac un turnulet mai sus, sunt mai sus decat toti oamenii de pe pamant. Pe vremea lui Constantin stiau ca cerul este in noi. De aceea o bolta perfect rotunda insemna cerul. Si o sa intrati in basilica Sf-lui Constantin si o sa vedeti cum este in ea cerul, cum cosmosul este cosmos intreg. O corabie, un arc perfect, cerul.

Asta este mai inalta, ca arcurile sunt frante, lumina intra, dar este lumina trecatoare, caci cerul si pamantul vor trece. Si sferele pe care le vedeti, Prorocul David le arunca, cum arunca o camasa pentru ca va fi cer nou si pamant nou. Si lumina aceasta pe care au cautat-o oamenii, si goana dupa cladirile mult luminate, arata de fapt intuncimea care a inceput sa intre in inimile lor, arata apusul spiritualitatii, acela care a culminat in zilele noastre cu cladirile din sticla, cladirile de geamuri pe care eu nu le suport, pentru ca nu ai cum sa te concentrezi intr-un loc deschis tot timpul. Nu degeaba marii proroci au petrecut prin pesteri, in ascunzisuri, pentru ca lumina trebuie sa vina din launtru, pentru ca sufletul nostru are si el nevoie de niste conditii pentru a se aduna, pentru a scapa din conditiile si iuresul acestei lumi in care se vad vazduhurile, care sunt patria tuturor demonilor. 

Este minunat Dumnezeu in tot ce a zidit, in cer si pe pamant dar nu putem ramane intr-o contemplare nesfarsita a aerului si a luminii acestea trecatoare pentru ca mai mare decat acestea este Cerul din noi si lumina pe care Dumnezeu o aprinde in fiecare dintre noi atunci cand avem inima curata, cand prilejurile fericirii noastre sunt cele despre care Însusi Hristos a vorbit.

Asadar nu trebuie sa fim prinsi numai in lucrurile acestea. Nu trebuie sa fim chiar atat de tristi ca nu suntem bogati, pentru ca fericiti nu sunt cei bogati, fericiti sunt cei milostivi. Nu trebuie sa fim asa de tristi pentru ca in lume lucrurile nu merg char atat de bine, pentru ca nici Dumnezeu cel Atotputernic nu si-a pus in gand, si ca scop, sa indrepte lucrurile omenesti. Dumnezeu a vrut sa indrepte omul nu lucrurile acestea stricate. Dumnezeu nu este ca oamenii, nu zideste pe daramaturi, El face lumea din nou. El a facut lumea din nimic si pe noi ne reface asa incat niciunul nu ramana in cele stricate de mai inainte.

Asadar pricinile noastre de intristare, de nefericire, sunt niste pricini false, amagitoare, pentru ca fericirea sta in alta parte. Nici macar atunci cand suntem ocarati pe nedrept, nici macar atunci cand ni se face nedreptate, nici macar atunci cand nu avem tot ce ne trebuie nu suntem deloc nefericiti. Fericirea e in noi insine. Nu avem nevoie de geamuri mari, de trenuri iuti, de nimic din ce este al lumii acesteia. Si cei care le-au avut cu prisosinta nu sunt deloc fericiti. Iar Imparatul David, care a fost si bogat pamanteste, a fost si un mare conducator de obste, neinfricat care a castigat toate razboaiele pe care le-a purtat, a avut toate bogatiile Ierusalimului, a luat prazi de la toate neamurile cu care s-a razboit dar, cu toate acestea, fericirea lui era in alta parte.Si sa stiti ca este si fericirea din viata noastra. Si cantarea lui tot de la Fericiri incepe.

Psalmii incep cu cantarea: "Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul pierzatorilor n-a şezut(Psalm 1,1) In traducerea mai noua spune "scaunul hulitorilor", dar sa stiti ca acolo nu este "hulitorilor", cum talcuieste Sf. Vasile cel Mare, este vorba de pierzatori si cuvantul original ar fi "scaunul leprosilor". Ce insemana acest scaun al leprosilor? Inseamna pacatosii care se lauda cu pacatele lor, adica nu orice fel de pacatos, ci un pacatos care s-a intarit in pacatul lui si sta pe pacat ca pe un scaun, ca pe un tron si-i contamineaza pe toti cu pacatul lui asa cum contamineaza un lepros prin atingere de ceilalti. Adica sunt cei care indeamna la pacate prin institutii, prin tot felul de rautati. Fericiti cei care nu s-au legat cu oamenii care propovaduiesc pacatul, care nu doar il fac, - pentru ca orice om greseste si pacatuieste, dar unii dintre ei devin sursa de contaminare precum o lepra. 

Fericit in intelesul biblic este Unul, Fericit este Hristos. "Lumina lina a sfintei slave [...] a Sfantului, Fericitului, Iisus Hristos". Unul este Sfant cu fericirea, starea cea deasupra lumii. Nu este o bucurie imediata. Fericirea este o stare la care se ajunge, este o conditie, nu este o rasplata de moment, nu este o emotie pe care o traim in urma unei impliniri sau a unei bucurii imediate. Pentru aceste stari sunt alte cuvinte; este si veselia, este si multumirea. Nu sunt tot una cu fericirea. Fericirea este starea desavarsirii, este starea plinatatii, este starea mantuirii, a iubirii desavarsite pe care o cunoaste omul prin unirea cu Hristos. Iata ce inseamna fericrea. De aceea toate aceste urari cu "sarbatori fericite!" sau "week-end ferict!" nu pot fi intelese de noi, crestinii, care avem o intelegere atat de inalta a fericirii. Noi ne bucuram si este bine sa fi bucuros. Este bine sa ne veselim dar fericit este mult mai mult. Aceasta fericire o cautam noi. Si asta nu o gasim in locul de munca, nici intr-o casa buna, nici in alte impliniri, nici macar atunci cand castigam la loto nu suntem fericiti. Sunt niste bucurii care pot fi zdruncinate. Cel fericit cu adevarat nu mai poate fi zdruncinat pentru ca chiar si atunci cand va fi prigonit, nedreptatit, insusi si aceasta intamplare se transforma pentru el in izvor de fericire. Asta este starea omului ajuns la fericire, incat si chinurile si moartea devin izvor de dulceata, ceea ce la alti oameni din lumea aceasta este prilej de disperare, de durere si de moarte.                


Ma bucur tare mult sa va vad, ca acuma ne-am imprastiat prin toata lumea si se poate spune ca catre Israel: " O, Ierusalime, Ierusalime, de cate ori am vrut sa te adun, asa cum isi aduna closca puii sub aripile sale" (cf. Matei 23, 37). Asa suntem si noi imprastiati prin toata lumea incat Hristos trebuie sa ne adune acuma, ca o closca puii sub aripile sale.   


Intrebari și răspunsuri


Toti am plecat am ajuns aici in vest, avem un trai mai bun dar sufleteste suferim. Si suferinta asta e mai mica sau mai mare in functie de viitorul copiilor nostri. Noi am ajuns intr-un sistem care are o alta scara de valori. Noi am invatat o scala de valori, aici este alta. Copiii sunt la scoala de la 3 ani si cand ies la 18 ani deja nu te mai intelegi cu ei. Tu le zici ceva, ei au cu totul alte planuri. Cu toate ca in casa educatia este cum este, dar, petrecand la scoala 12 ore, tu in trei ore, dupa ce vi de la serviciu nu poti sa contracarezi tot ce se intampla. Pe noi ne framanta asta. Acuma, eu ma voi intoarce acasa, acolo e pamantul meu, acolo ma voi ingropa, dar ei nu stiu, sunt dezradacinati. Noi am sadit o credinta crestina, dar ne framanta foarte mult ca generatia aceasta, care merge din ce in ce mai mult fara Dumnezeu, cu digitalizare, roboti, hibrizi, nu stim unde duce. Si vad ca si copii nostri se departeaza de lucruile simple care aduc fericirea, cum ar fi sa citeasca o carte. Stau mai mult pe gadgeturi si risca foarte mult. Cum le ajuta Dumnezeu sa ii aduca pe drumul cel bun? Ce ar trebui noi sa facem mai mult, ca parinti, sa-i aducem pe calea cea dreapta? Rugaciuni, da, dar cred ca si mai mult trebuie facut. Si familia este atacata prin multe alte perspective. Vedeti prin filme, prin facebook, prin cultura care este acuma, prin orice. Sunt atatea directii si noi nu suntem atat de uniti ca toate aceste directii care se indreapta spre noi. Noi suntem conform cu ceea ce ar trebui sa fim noi ca parinti, dar e foarte greu sa contracaram asta.  

Majoirtatea parintilor isi pun astfel de probleme astazi, si nu doar aici. Sistemul de care vorbiti si scarile de valori sunt tot mai conforme si nu trebuie sa fim in Germania, asta este peste tot in lume, tocmai prin aceste televizoare, telefoane...

Ne aflam intr-o vreme grozava. Ne vedem o data pe saptamana la biserica iar celalalt predicator, cealalta ceata, sta toata ziua in mana copiilor si a noastra. Toata ziua le sopteste si se iveste in fata ochiului lor din telefon. Asa ca eu nu cred ca o scara de valori oglindita, nu un alt sistem poate sta si contracara acest sistem complicat, incurcat, viclean, pe alocuri dulce si amar, asa cum numai diavolul poate sa-l construiasca. Si lucrurile pot, prin puterea lui Dumnezeu, sa fie rasturnate printr-o samanta, asa cum a zis Mantuitorul, sau printr-o temelie buna.

Marcu, 4: 3-20
Observati ca Mantuitorul da doua exemple cum se infiripeaza cuvantul lui Dumnezeu. Odata el seamna cu semanarea graului, si sunt seminte care cad la marginea drumului, seminte care cad pe un pamant pietros. Cele de la marginea drumului sunt mancate de pasari si nu apuca sa dea nici un fel de rod. Cele pe piatra nu au rod pentru ca nu au radacina adanca, si cele care cad pe pamnt bun dau rod. Iar, alta data, vorbeste de cei care zidesc o casa pe nisip sau pe piatra tare.

Si comparatia care mi-a venit plecand de la temelii este aceasta: noi nu putem lasa copiilor palate intregi pentru ca fiecare din noi are libertate si vrea sa-si faca ferestrele si incaperile lui, dar temelia, atunci cand este buna ea le va servi si lucrul lor va fi mai usor, va fi mai bun. Si o temelie nu poate fi incalcata, constructia se va face in limitele acestor ziduri de baza. Daca zidurile de baza vor fi foarte multe, complicate, alambicate, dupa nevoile noastre, atunci copiii le vor sfarama pentru ca nu vor mai gasi rosturile pe care noi, probabil, le-am pus in toate aceste ziduri. Dar daca temelia noastra va fi facuta in duhul libertatii si al perfectiunii au permis celor care au venit dupa, sa zideasca fara sa darame geamurile care au fost puse la inceput. [...] Asa si noi sa dam copiilor pietrele pe care se poate zidi negresit, care nu-i vor stramtora prea mult, si acestea sunt virtutile noastre de baza.

O sa vedeti si in Faptele Apostolilor si in cartile care s-au pastrat ca nu erau programe de infruntarea a sistemului roman sau grec de educatie, cu toate patimile care erau si atuncea. Ca era literatura greceasca plina de tot felul de metehne. In Roma erau sarbatorile lui Bachus si ale Afroditei samd. Erau foarte multe obiceiuri pacatoase construite intr-o civilizatie cu foarte multa forta.  Si, cu toate acestea, noi nu gasim in Epistolele Apostolilor sfaturi date pas cu pas, si in amanunt, cum sa dezrobim tineretul de sistemul pacatos roman sau de cartile lor, sau de alte lucruri, dar vedem punctate patimile, virtutile, ca trebuie sa avem o inima buna, ca trebuie sa fim milostivi, ca trebuie sa cautam mai degraba la nevoile aproapelui decat la ale noastre. 

Citind Scriptura, intorcandu-ne la adevaratul duh care este in Evanghelie si in care a fost scrisa - iata, intr-o vreme la care ne-am intors peste 2000 de ani, pentru ca asa era in Imperiul Roman atuncea, erau toate natiile pamantului:  sirieni, persi, evrei, greci, italieni, armeni, georgieni si toata lumea era gramada acolo, fiecare cu obiceiurile lui, cauta de lucru si o viata mai buna, cautau sa-si faca copiii avocati, generali, ministri, ... exact ca acum. Avem aceeasi Europa si, mai mult ca niciodata, trebuie sa ne intoarcem la Epistolele Apostolilor, la felul in care s-a propovaduit atunci. 

Iesim din vremea triumfalista in care fiecare neam ortodox era mai grozav decat toate celelalte, cand grecii ortodocsi erau mai ceva decat Apostolii, ca vezi bine ca in Rai se vorbeste limba greaca, iar mai tarziu s-a descoperit ca in Rai se vorbeste in slavona si chiar in romana cu accent moldovenesc. :-) Asa ca toate lucrurile acestea s-au intamplat in trecut, cand Romania e Gradina Maicii Domnului iar greaca este limba in care vorbesc ingerii, negresit. Daca nu ati auzit nu sunteti curati cu inima :-). Iar rusii stiu bine ca slavona, pentru ca slavona este o limba in care nu exista injuraturi, este singura limba in care s-au scris doua texte sfinte.  

Asa ca fiecare neam ortodox dintre ai nostri are acest triumfalism care, desigur, ii convinge pe ingeri sa vorbeasca in limba lor, si desigur ca ingerii se supun, pentru ca fiecare, auzim ingerii vorbind in limba noastra, este adevarat. Si asta s-a intamplat la Cincizecime. Si Sf. Ioan Gura de Aur talcuieste, cum de vorbeau Apostolii atunci. Fiecare Apostol vorbea in limba lui, dar cei care il ascultau il auzeau fiecare il limba sa. Si dintr-o data fiecare a auzit vorbindu-se in limba sa. Va dati seama ca vorbea o data, dar fiecare auzea in limba sa. Asa cum greucul a auzit ingerii cantad, si rusul i-a auzit, si romanul i-a auzit. Dar vremea aceasta triumfalista a neamurilor cam a trecut. Si slava Domnului! Ca ii cheama la mantuire pe toti, si pe nemti, si pe turci si pe chinezi, pe toata lumea. Si va dati seama ca ingerii dintr-o data vorbesc si nemteste. Cine si-ar fi putut da seama? Cum sa canti Liturghia in germana? Asta e lumea la care ne-am intors. Noi ne-am intros la vremea Apostolica si vedem acum toate metehnele de atunci, toate pacatele din lume sunt facute pe fata. Asa ca temerea aceasta este intemeiata dar sa stiti ca vremea aceasta a mai fost si Apostolii ne-au aratat ce e de facut. 

Nu poti veni cu un sistem, nu poti veni cu argumente! Sfatul Siluan Athonitul spunea ca Duhul Sfânt nu suporta argumentele. Lucrurile sunt de neexplicat cum lucreaza Dumnezeu. Un om intelege un adevar si altul nu. Nu poti argumenta unui om de ce este bine acel adevar daca nu-l accepta. Nici un argument nu-l poate convinge. Nu poti convinge un om sa creada in Dumnezeu. Nu poti convinge un om, cat de frumos si bun este sa fie nostim. El sau primeste dintr-o data acel adevar sau nu. Si acelasi lucru este valabil si cu copiii. Noi nu putem sa-i convingem, noi nu avem argumente, dar avem duh. Si da Doamne ca el sa lucreze mai departe!

Si noi trebuie sa vorbim in limba noastra numai ei, copiii, trebuie ca sa inteleaga ce le-am spus, ei sa auda in limba lor, sa nu vorbim in limbi neintelese. Si asta se refera atat la limbile acestea omenesti cat si la limba spiritului. Nu trebuie sa vorbim in cuvinte, in termeni si intelesuri pe care ei nu le pot pricepe. Sa cautam intotdeauna sa ii descoperim, sa ne revarsam pur si simplu prin iubirea noastra, sa stie ei, pur si simplu intotdeauna ca orice s-ar intampla noi suntem acolo si ca venim dintr-o veche si minunata traditie, care incepe de la Adam si trece prin Apostoli si noi suntem mostenitorii acestui neam bun si imparatesc dincolo de tot ce se intampla pe pamant, iar asta ne va umple de nadejde si de putere si de demintate in momentele noastre grele, de cadere, de ratacire. Asta e important sa nu uitam ca noi facem parte din acest neam, pe care-l mostenim si trebuie sa-l dam mai departe. Si intr-o zi in ei se va trezi samanta asta si puterea care s-ar fi parut ca nu o au.    
- In Romania multi sunt condamnati de un sistem anticorupt care actioneaza intr-un mod patologic. Cum putem ajunge la dreptate in Romania? Cum putem reconcilia pe romanii care s-au situat in doua tabere: sustinatorii anticoruptiei si oponenti? 
Sa-i pedepsim pe corupti si sa-i eliberam pe cei nevinovati :-) Si Mantuitorul a spus ca daca ar fi fost util si bun ar fi putut sa cheme legiuni de ingeri si sa-L elibereze de pe cruce. Dar n-a vrut asta. Exista o dreptate superioara dincolo de toate fleacurile acestea omenesti. Ca o sa moara pacatosii si or sa se intoarca in pamant si in ziua aceea vor pieri toate gandurile lor, asa zice Prorocul David, toate ambitiile lor. Noi trebuie sa fim deasupra lucrurilor astea si sa nu ne pierdem vremea cu ambitii de acest fel, ca ele vin in contradictie cu felul de a fi al apostolilor. Noi trebuie sa cautam dreptatea vesnica, nu dreptatea legilor omenesti care se schimba de la un an la altul. Dreptatea omeneasca este perfectibila si este pervertibila.   
- Ce ar trebui sa facem ca sa scapam de roiul de ganduri care ne impiedica sa fim prezenti aicea?
Sa incercam sa le indreptam spre directii bune. Daca facem eforturi sa le dam o directie buna o sa ne linistim. Sf. Efrem Sirul zice ca mintea omeneasca e ca o moara care lucreaza tot timpul. Ce arunci in ea, aia macina. Arunci ganduri proaste, ganduri proaste macina, arunci ganduri bune, ganduri bune macina, dar nu se opreste niciodata. Daca vreti sa o opriti adormiti. Dar mai bine incarcati-o cu ganduri bune.
- "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor." Va rog sa ne explicati asta mai pe intelesul nostru.
Intelesul acestei saracii cu duhul este de doua feluri, dupa cum ne spun Sf. Parinti. Unul este foarte direct: fericiti cei saraci cu duhul, adica nu cei care sunt saraci pur si simplu, de nevoie, din intamplarile vietii. Ca sunt o multime de saraci care nu sunt deloc fericiti. Fericiti sunt saracii cu duhul, adica care iubesc saracia cu duhul lor, cei care in duh nu agonisesc averi, prostii, ambitii, dorinte desarte, toate desertaciunile. Adica sunt saraci cu duhul. Duhul lor este liber, nu invidiaza, nu poftesc averea aproapelui. Pentru ca de multe ori saracii pot fi si invidiosi, pot fi si hoti, pot fi si betivi,... Nu este o fericire in sine a fi sarac. Fericit cel sarac cu duhul: cel care in duhul sau iubeste saracia, cel care in duhul sau nu agonisteste cele desarte, n-are pofte pierzatoare, ambitii samd.

Fericirea cu duhul nu inseamna saracia mintii. Sa stiti ca niciodata mintea in terminologia biblica nu a insemnat duh. Duhul este duh. Noi gandim cu inima. Ne spune Mantuitorul: "de ce ganditi cele rele in inimile voastre?". Deci locul unde se petrece gandirea este inima. Duhul este liber, sufla unde voieste. Cine a lanasat treaba asta ca sa fi sarac cu duhul inseamna sa fi sarac cu mintea a lansat o aberatie totala. Si nu ne putem rupe de context sa spunem asa cum vor, ca sarac cu duhul inseamna prost, necunoscator. Nu! Sarac cu duhul vine cu omul bland, omul milostiv, omul prigonit, omul curat cu inima. Si sarac de buna voie, sarac prin alegere si care a cunoscut in duhul sau foloasele si eliberarea pe care o aduce saracia de buna voie dar si saracia, golirea de orice desertaciune si ambitie pierzatoare.      
- Cum sa nu pierdem dragostea?
Daca ati gasit-o, de acum e bine! Ferice de matale! Cred ca urmeaza cum sa nu ne pierdem rugaciunea, cum sa nu ne pierdem starea de pace si desavarsire sufleteasca.  Cine a gustat dragostea cu anevoie o pierde pentru ca dulceata ei il atrage tot timpul inapoi. D-asta Parintii nu vorbesc de asta. Ei vorbesc despre cum sa dobandim dragostea dar nu cum sa nu o piarda, ca si cum ar fi ceva ce s-ar putea atinge prea usor.
- Cum ne gasim mantuirea? Cum ne gasim linistea?
Cum ne gasim mantuirea dupa ce ne pierdem dragostea si cum ne gasim linistea ? :-)  Pai, daca nu va pierdeti draogstea ati gasit si mantuirea si linista. Stiti, oamenii cauta linistea tot intr-o forma omeneasca. E un confort. "Aa, ce sa fac Parinte? Asa ma tulbura... imi vin ganduri la rugaciune. Citesc asa, patru catisme si imi vin ganduri proaste. Mai citesc si doua Acatiste si nu pot asa, sa ma concentrez fara sa imi vina ganduri". "Mai, ce probleme! Ce probleme are omul asta!" Sa stiti ca cautarea acestui soi de liniste este o fapta nu prea buna, pentru ca se face dintr-o nevoie de confort in cheia cautarii omenesti.

Trebuie sa stiti ca sfintii nu erau ei intotdeauna chiar asa de linistiti cum vreti sa fiti dumneavoastra. Asta vedem si din Psaltire, din zbucimul sufletesc al Prorocului David, dar mai ales din vietile sfintilor. Sa stiti ca starea de desavarsire nu este simtita asa intotdeauna si de cei care o traiesc. In viata Sf. Simeon Stalpnicul noi il avem reprezentat intr-un zbucium si un razboi mare cu diavolii. Asta simtea sfantul in starea lui. Iar cineva trecand, a vazut ca ingerii il hraneau cu faguri de miere. Adica starea lui de desavarsire o simteau ceilalti, iar el nu intotdeauna avea starea de liniste despre care vorbim.

Sfantul Isaac Sirul spunea asa: "teme-te cand vei dobandi linistea" pentru ca starea aceasta de linistire a simturilor este foarte amagitoare. Prima ispita in calea ascetului este, desigur, aceea a unei foarte mari tulburari dar, daca el va continua, a doua ispita, mai mare decat aceasta, este a unei mari linisti. Toate tulburarile si toate zbuciumarile si sfasierile sufletestise se opresc si se intra intr-o pace a simturilor. Atunci este cea mai buna stare de descoperire si de inrobire din partea diavolul, pentru care trebuie alungat orice fel de pacat.

Asa ca un drum firesc si sanatos duhovnicesc este cumva cu valuri, cu bine si cu rau. Si in orice exercitiu si de sport si de muzica omul are parte de oboseala, are parte de efort, are parte de euforie, de odihna, Dumnezeu te mangie si mergem mai departe.

Cel mai simplu ca sa stiti cum merg lucrurile este asa: cand esti tulburat nu te mahni prea tare pentru ca va trece, negresit va trece, si cand esti linistit nu te bucura prea tare ca va trece, negresit!  

[...]

Sala Romană a Domului a fost locul întâlnirii părintelui Savatie cu credincioşii români din Trier (sâmbătă, 2 iunie). La invitaţia părintelui paroh Mircea Moldovan, oaspetele a vorbit despre fericiri, despre timp și despre temeliile pe care le punem în viața noastră. „Atunci cînd temeliile sunt prea personale și pline de cotloane întortocheate, de regulă sunt dărâmate de urmași pentru a face loc noilor construcții, însă temeliile largi, simple, fără ambiții personale prea multe, sunt păstrate de generațiile care vin, pentru că sunt bune și oferă libertatea oricui să-și zidească propriile vise pe ele, fără însă a strica temelia înaintașilor“, după cum declara părintele pe pagina sa de internet, amintind de această întâlnire, adăugând: „E un sentiment copleșitor să vorbești într-o sală împărătească romană, mai ales când în ea sunt adunați frații tăi de neam, ajunși acum într-o țară foarte diferită de ale noastre. Timpul parcă ne-a înghițit pentru a ne face contemporani cu împărații, cu sfinții, cu martirii, dar și cu prigonitorii, cu ciuma, cu biruința, dar și cu zădărnicia, cu puterea lui Dumnezeu și visele umane care în orice epocă se înalță până la cer pentru a se preface mai apoi în ruini, ca alții să vină și să o ia de la început…“. (Sursa: Mitropolia-ro.de: Părintele Savatie Baştovoi a conferenţiat la Nürnberg, München, Frankfurt şi Trier )
LEGATURI: