miercuri, 1 aprilie 2015

Reportaj cu Mitropolitul Ilarion Alfeev despre icoana ortodoxa



Mitropolitul Ilarion Alfeev: In acest film vom vorbi despre icoane - sfinte chipuri pe care crestinii le numesc ferestre catre vesnicie. Ce este o icoana? De ce sunt cinstinte icoanele in Biserica Ortodoxa? Cine a pictat prima icoana? Cum arata Iisus Hristos in realitate? Cum a aparut chipul lui Hristos pe giulgiul din Torino? Cum icoanele Maicii Domnului au schimbat istoria Sfintei Rusii?

R: Vechiul Testament interzicea cu strictete reprezentarea lui Dumnezeu. Aceasta interdictie era indreptata impotriva inchinarii la idoli, deoarece orice reprezentare era perceputa ca un idol. Dupa natura sa Dumnezeu este nevazut. Exact de aceea orice reprezentare a Sa ar fi fost rodul imaginatiei omenesti. Insa, cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a binevoit sa Se arate oamenilor in chipul lui Hristos - Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Dumnezeul cel Nevazut S-a facut Vazut, luand asupra Sa trup omenesc. Dupa aceasta a aparut posibilitatea de a reprezenta Chipul lui Dumnezeu, asa cum a fost vazut El de oameni.



Icoana, intr-un fel, a devenit pentru Biserica o a cincea Evanghelie. Marele teolog si poet, Ioan Damaschin, spune:
"Daca va veni la tine un pagan si iti va spune sa-i arati credinta ta, sa-l duci la biserica si sa-l pui in fata diferitelor chipuri sfinte"
Cele mai vechi icoane crestine sunt considerata picturi murale din catacombele romane. Si astazi, in multe biserici peretii sunt in intregime acoperiti cu fresce pictate care ii infatiseaza pe Hristos si pe sfinti. Insa, atunci, la inceputul erei crestine, cand Biserica era persecutata cu cruzime, limbajul icoanelor era diferit. Erau utilizate pe scara larga simbolurile si semnele tainice, care slujeau crestinilor drept amintire a personajelor biblice. Astfel, de exemplu, Mantuitorul era reprezentat simbolic sub forma unui peste, sau ca un Bun Pastor - un tanar cu o oaie in spate. Pestele este un semn tainic al primilor crestini. El il simbolizeaza pe Hristos. Pelicanul care isi hraneste puii, era reprezentat ca un simbol al iubirii parintesti, plina de jertfa. Strugurele simboliza Euharistia. Mielul Il simboliza pe Acel Miel care ridica pacatul lumii.


In catacombe se intalneau si chipuri realiste ale lui Hristos. Cel mai adesea El era infatisat ca un tanar fara barba, cu parul scurt, cum se obisnuia la romani. Acest chip simbolic a existat inclusiv pana in sec. al VI-lea, atunci cand a fost inlocuit cu chipul lui Hristos cunoscut noua: ca un barbat de varsta mijlocie cu barba si parul lung, cu carare pe mijloc. De unde a aparut aceasta reprezentare? 

Mitropolitul Ilarion Alfeev: Un raspuns definitiv la aceasta intrebare nu avem pana in prezent. Insa avem destule motive sa credem ca prototipul tuturor icoanelor contemporane ale Mantuitorului a fost Chipul Sau cel nefacut de mana. Pana in anul 944, acest chip s-a aflat la Edesa, dupa care a fost mutat la Constantinopol. Se intelege ca intreaga lume crestina dorea sa aibe o copie a acestui chip. Astfel a aparut in biserica Sf. Sofia din Novgorod aceasta icoana din sec. al XII-lea. Astazi ea se pastreaza in galeria Tretyakov. Originalul, in 1204, cand Constantinopolul a fost jefuit de cavalerii celei de-a patra cruciade, a fost dus din capitala Bizantului intr-o directie necunoscuta.   

R: 150 de ani mai tarziu, lumea a aflat de chipul lui Hristos care este cunoscut astazi ca giulgiul din Torino. Este o veche panza avand lungimea de 4 m, cu doua amprente, pe fata si pe spate, ale unui barbat in toata inaltimea sa, desfasurate in directii opuse. In mod evident, trupul a fost pus pe una din jumatatile giulgiului, si acoperit cu cealalta jumatate, pusa deasupra capului celui adormit - asa cum se obisnuieste la o inmormantare evreiasca.

Interesul imens stiintific pentru Giulgiu s-a dezvoltat la sfarsitul sec. al XIX-lea. Datorita inventiei fotografiei a fost facuta o descoperire incredibila: pe negativul pozei giulgiului din Torino a aparut chipul canonic al lui Hristos. Au fost multe ipoteze care contestau autenticitatea Giulgiului. Totusi, studiile au condus oamenii de stiinta la o concluzie certa: pe panza nu exista nici o urma de vopsea. Aceasta imprimare a aparut la nivel molecular, ca rezultat al arderii fibrelor tesaturii si nu poate fi reprodus artificial. Cu alte cuvinte, Chipul este nefacut de mana.

Istoricii au gasit documente, insemnari ale pelerinilor, ale cavalerilor, conform carora giulgiul din Torino, pana la cucerirea Constantinopolului de cruciati, se pastra in biserica Sfanta Sofia. De sarbatori acesta era scos spre inchinare. Unele surse bizantine sugereaza ca giulgiul de inmormantare al Mantuitorului, insa pliat in patru, reprezenta de fapt acel Chip nefacut de mana, care a fost adus din Edesa. 

E surprinzator faptul ca generatii intregi de crestini, timp de cateva secole nu au stiut cum arata Hristos in realitate, iar crestinii sec. VI si VII, datorita aflarii Chipului nefacut de mana, au cunoscut adevaratul chip al Mantuitorului.

Mitropolitul Ilarion Alfeev: Sfantul Ioan Teologul, in Evanghelia sa, povesteste despre faptul ca dupa Invierea lui Hristos, el a alergat la mormant si a vazut ca acolo zaceau giulgiurile si mahrama, care fusese pusa pe capul Invatatorului. Vazandu-le pe acestea, Sfantul Ioan a crezut. Ucenicul iubit al lui Hristos a vazut in mormant ceva care l-a ajutat imediat sa creada in Invierea lui Hristos. Poate el a vazut ca pe acest giulgiu s-a intiparit chipul Mantuitorului aflat in suferinta? Sau, poate, in spatele acestui chip al unui om suferind el a vazut chipul Dumnezeului Inviat? A vazut si a crezut.  

R: Unirea a doua firi, a celei dumnezeiesti si a celei omenesti, in Iisus Hristos, a devenit punctul-cheie in formarea canonului iconografic crestin. Icoana nu este un portret sau o ilustratie. Pictorul trebuie sa reprezinte pe placa sau pe perete nu doar pe Omul Iisus din Nazaret, ci pe Dumnezeu-Omul Hristos, in toata maretia si slava Sa dumnezeiasca. Nici icoanele Maicii Domnului si nici cele ale sfintilor nu sunt simple portrete.


Icoana il infatiseaza pe om nu in chipul sau pamantesc, ci in starea lui transfigurata, atunci cand in el salasluieste harul Sfantului Duh. Fiecare om este creat dupa chipul lui Dumnezeu, dar, din cauza unei vieti pacatoase, acest chip, in multi dintre noi, devine intunecat, asemenea unei icoane acoperite cu un strat gros de funingine. Mergand pe calea sfinteniei, omul, ca un restaurator, care indeparteaza straturi de funingine de pe o veche icoana, treptat, restaureaza inlauntrul sau acest chip al lui Dumnezeu. Anume, acest chip il infatiseaza icoana ortodoxa.

Sfintii din icoane ne arata calea catre transfigurarea duhovniceasca. Icoana ne invata nu doar dogmele credintei ci si viata ascetica. Iconograful intentionat face mainile si picioarele subtiate, iar trasaturile fetei alungite, schimband uneori proportiile trupului, pentru a transmite acea schimbare duhovncieasca prin care trece trupul, datorita ascezei si lucrarii Duhului Sfant.  

Etapele lucrarii unei icoane - Sursa


In zilele noastre icoanele se scriu conform canoanelor ce s-au format nu mai tarziu de sec. al VIII-lea. Iconografii folosesc tempera pe baza de ou - vopsele minerale amestecate cu galbenus de ou. Levcasul - stratul de grund, este pregatit din praf de creta sau gips, care ste dizolvat in clei de peste sau animal. Vopseaua se aplica pe levcas in cateva straturi. Voluminozitatea nu se obtine prin suprapunerea umbrelor peste culorile deschise, ca in pictura laica, ci invers, datorita iluminarii anumitor parti ale unei compozitii

Mitropolitul Ilarion Alfeev: Conform traditiei, primul iconar a fost Sfantul Apostol Luca. Acesta era medic, pictor, si o cunostea indeaproape pe Sfanta Fecioara Maria. In Evanghelia sa se afla astfel de scene din copilaria si tineretea lui Hristos, despre care i-ar fi putut spune Insasi Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Se considera ca anume el a fost cel care a pictat prima icoana a Maicii Domnului.

Aceasta icoana, adusa in Rusia din Constantinopol in sec. al XII-lea, a ajuns pana la noi. Toata lumea o cunoaste ca icoana Maicii Domnului din Vladimir
Astazi luminos se impodobeste slavitul oras Moscova, primins, Imparateasa, ca pe un rasarit de soare icoana ta facatoare de minuni.  
R: Desigur, imaginea pe care o vedem astazi nu dateaza din primul secol. Istoricii de arta spun ca aceasta dateaza din sec. XI-XII. Dar, nu putem exclude faptul ca sub acest strat de vopsea a existat o alta imagine, mai veche. Se stie ca atunci cand icoanele se estompau, acestea erau repictate, adica peste un strat de vopsea era aplicat un alt strat, cu o noua imagine

Istoria Rusiei este strans legata de multe dintre icoanele Maicii Domnului. Totusi, icoana din Vladimir se deosebeste intre acestea. Este suficient sa spunem ca pentru rugaciunile facute inaintea ei, poporul rus a fost salvat de navalirile lui Tamerlan si Napoleon. Batalia de la Borodino a avut loc in ziua praznuirii icoanei Maicii Domnului din Vladimir. Sfarsitul jugului mongol - confruntarea de pe raul Ugra, de asemena este praznuita de Biserica Rusa ca fiind sarbatoare a icoanei Maicii Domnului din Vladimir.

Una din cele mai vechi copii ale acestei icoane este considerata de catre cercetatori icoana Feodorov. Aceasta icoana facatoare de minuni a fost strans legata de familia lui Alexandru Nevski. In 1613, anume cu aceasta icoana a fost binecuvnatat, la domnie, Mihail Romanov. De atunci acest chip era cinstit intr-un mod special de catre casa regala. Iar tarinele ruse de origine straina au inceput sa primeasca patronimul Feodorovna. Astfel, mama ultimului tar rus, printesa Dagmar a Danemarcei, a fost numita Maria Feodorovna, sotia lui, printesa germana Alex, a devenit Alexandra Feodorovna, iar sora ei mai mare a devenit Elisabeta Feodorovna. 

O alta proslavita copie a icoanei din Vladimir, este icoana Donskaia. Conform traditiei, aceasta a fost comandata lui Teofan Grecul de catre Cazacii de pe Don, care au daruit-o cneazului Dimitrie Donskoi inainte de batalia de la Kulikova. 

Cu copierea chipului icoanei din Vladimir si a Chipului nefacut de mana a Mantuitorului isi incepea activitatea creatoare cuviosul Andrei Rubliov. Icoanele cuviosului Andrei au dobandit faima inca din timpul vietii acestuia. De altfel, exista presupunerea ca a fost numit Rubliov, deoarece icoanele sale erau foarte pretuie. Pentru acestea oamenii nu plateau doar copeici, ci ruble.                                            
Mitropolitul Ilarion Alfeev: Se stie ca monahul Andrei a fost unul din staretii sobornicesti ai manastirii. El isi petrecea zile in rugaciune, post si contemplare. Conform letopisetului, acesta lucra in zilele de rand, iar in zilele in care nu se cuvenea sa lucrezi, de exemplu in sarbatori, el pur si simplu statea in fata icoanelor si le contempla. Cuviosul Andrei Rubliov este acel caz rar, cand Biserica a preaslavit omul, nu atat pentru biografia acestuia, despre care stim foarte putin, cat pentru opera sa, pentru acele lucrari nemuritoare ce ne-au ramas de la el.

Sfintii Parinti spuneau ca taina Preasfintei Treimi se intelege nu prin ratiune, ci prin experienta duhovniceasca. Ea se descopera omului pe masura cresterii sale duhovnicesti. Cuviosul Andrei Rubliov a patruns aceasta taina si a pictat o astfel de Treime despre care preotul Pavel Florenski a spus:
"Exista Troita lui Rubliov, deci exista Dumnezeu!"
Ideea principala, pe care a vrut s-o impartaseasca lumii Andrei Rublev prin aceasta icoana, ii apartine cuviosului Serghie de Radonej:
"Sa priveasca oamenii mereu la Sfanta Treime, si, cu acea dragoste pe care o vor primi drept raspuns, sa invinga vrajba plina de ura a acestei lumi"

Aceasta icoana a fost pictata pentru Catedrala Sfanta Treime a Lavrei Cuviosului Serghie, pictarea careia era condusa de Sfantul Andrei. Aici, sub conducera lui, a aparut primul in istorie, iconostas integral, nedespartit de stalpi. In Bizant, iconostasul ca atare nu exista. Doar in Rusia acesta a ocupat locul central in decorul bisericii, iar cu timpul, iconostasul se intalta. In sec. XV, iconostasul cuprindea trei randuri, iar apoi patru. In sec. XVII au aparut deja iconostase cu cinci si chiar cu sapte randuri.

Toate chipurile din iconostas sunt asezate intr-o ordine stricta. Randul cel mai de sus cuprinde chipurile proorocilor si ale dreptilor Vechiului Testament. Mai jos se afla randurile cu chipurile apostolilor, precum si randul sarbatorilor, ce cuprinde icoanele sarbatorilor mari. In randul de jos, cel local, la dreapta usilor imparatesti, se afla icoana Mantuitorului, iar la stanga acestora - icoana Maicii Domnului. In unele biserici si manastiri, pana in prezent s-a pastrat o veche traditie: barbatii, in timpul slujbei, stau in partea dreapta a usii de la intrare, iar femeile in stanga. Astfel, unii vad in fata idealul barbatesc, al lui Hristos, iar altii pe cel feminin, al Maicii Domnului. Icoana hramului sau cea locala, aproape intotdeauna este a doua la dreapta usilor imparatesti. Este icoana acelui sfant caruia i-a fsot inchinata biserica, sau a acelei sarbatori in cinstea careia aceasta a fost inaltata. 


Una din tehnicile utilizate din antichitate in iconografie este perspectiva inversa, i.e. atunci cand liniile se intalnesc nu in adancul imaginii, ci chair spre omul care se roaga. Astfel, aceasta fereastra catre lumea sfanta parca s-ar deschide in fata omului, si Imparatia Cerurilor se deschide inaintea lui. Si, deja omul nu priveste spre icoana, ci icoana il priveste pe om.      

Mitropolitul Ilarion Alfeev: In sec. XX oamenii de stiinta au constatat ca perspectiva inversa este singura metoda corecta pentru transpunera spatiului tridimensional in plan. Acest lucru a fost dovedit de celebrul fizician si inginer, academicianul Rausenbah, atunci cand acesta se ocupa cu conexiunea navelor cosmice. Cosmonautul vede tot ce se intampla pe un ecran. Un ecran bidimensional obisnuit nu permite reprezentarea adecvata a spatiului tridimensional. A fost nevoie de crearea unui ecran special care se baza pe principiile perspectivei inverse. 

In aceasta legatura dintre cele exterioare si cele interioare se afla sensul teologic al iconostasului, care nu este conceput pentru a acoperi spatiul altarului  de privirile credinciosilor, ci invers, pentru a le descoperi tainele lumii de dincolo prin acele reprezentari care, intr-un fel, reprezinta niste ferestre catre lumea aceasta.

Icoana reflecata si ajuta la intelegerea vietii liturgice si a experientei Bisericii. Ea participa la slujba in rand cu Evanghelia. In fata icoanei se aprind lumanari, se inchina. In fata ei se tamaiaza, se fac inchinaciuni mici si pana la pamant. Bineinteles, in acest timp credinciosiii nu se inchina lemnului si vopselelor, ci celui care este reprezentat pe ea. Ioan Damaschin spune ca cinstea data icoanei se ridica la prototipul ei. Cinstea oferita icoanei lui Hristos se intalta la Insusi Hristos. 

Icoana este rugaciunea intruchipata in vopsele. Icoana se creeaza in timpul rugaciunii si pentru rugaciune, iar forta motrica a rugaciunii este dragostea catre Dumnezeu, dorinta de a ajunge la El.

Traditional, crestinii ortodocsi creaza in casa lor pentru rugaciune un loc special, coltul rosu, unde toate obiectele ne ajuta sa ne concentram in ruga. In iconostasul de acasa de obicei sunt mai multe icoane, in fata carora se obisnuieste sa se aprinda lumanari sau candele. Inainte, in Rusia, oaspetii, intrand intr-o casa, se inchinaul in primul rand la icoane, si abia dupa aceea salutau gazdele. Expresia "macar ia si-i scoate pe sfinti afara" ne aminteste despre faptul ca langa icoane purtarea necuviincioasa este de neingaduit. 

Fiecare icoana are un profund sens moral. Astfel, de exemplu, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, care s-a lipit cu gingasie de obrazul ei, nu este doar o imagine a Preasfintei Fecioare si a lui Hristos, ci si un simbol universal al maternitatii, pe care Biserica il adreseaza fiecarei femei ce paseste pragul bisericii Acesteia, amintindu-i de vocatia ei suprema.          

Mitropolitul Ilarion Alfeev: Icoana ii aminteste omului contemporan despre faptul ca pe langa lumea in care acesta traieste, exista si o alta lume; ca pe langa bunurile materiale exista bunuri duhovnciesti. De fapt, fiecare icoana poarta in sine o puternica incarcatura morala. Astazi icoana este un propovaduitor tacut si elocvent al Ortodoxiei, cum spunea un binecunoscut teolog:      
"A fost o vreme cand Biserica se lupta pentru icoana, iar acum icoana se lupta pentru Biserica".
Icoana lupta pentru adevar, pentru frumos. In cele din urma, ea se lupta pentru sufletul omenesc, deoarece mantuirea sufletului este sensul si scopul existentei Bisericii.                               
 
        
  

joi, 26 martie 2015

Bunavestire in iconografie

Bunavestire - Icoana din Orhid, Serbia, Sec. al XIV-lea

Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face şi Gavriil harul îl binevesteşte; pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine! 

 Pe cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu dumnezeiescul Duh, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, l-ai zămislit Curată, cu venirea Prea Sfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc cea fără prihană! 

(Troparul şi Condacul Bunei Vestiri)

luni, 23 martie 2015

Profesorul Jérôme Lejeune, descoperitorul trizomiei 21: "Ei, bine, ramane intelepciunea vesnica, pe care oamenii nu au inventat-o si care se rezuma intr-o fraza: ceea ce ati facut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut"



21 martie 2015 a fost ziua in care, in peste 60 de orase din tara s-a organizat "Marsul pentru viata". Aceasta zi a coincis cu ziua internationala a  trizomiei 21, aleasa in mod simbolic, pentru a sensibiliza lumea fata de aceste persoane care au in codul lor genetic trei cromozomi 21, in loc de doi. Cunoscuti ca avand sindromul Down, in urma depistajului din timpul sarcinii, sunt avortati in proportie de 96%, conform unor statistici europene. Se estimeaza ca unul din 650 de copii conceputi este cu sindromul Down si, cu cat varsta mamei este mai avansata, cu atat posibilitatea de a avea un astfel de copil este mai crescuta.  

Anomalia genetica cea mai raspandita in lume, este descrisa pentru prima data in 1846, insa primul studiu clinic de anvergura a fost publicat in 1866 de catre un medic britanic, John Langdon Down, care clasifica persoanele cu tulburari mentale inspirandu-se dupa criterii rasiale. Astfel el discerne o varietate "etiopiana", una "americana", una "malaesiana" si una "mongoliana". Aceasta din urma desemna, de fapt, pe cei care au trizomie 21. Si, daca descrierea lor este destul de justa, astfel incat numele sau a servit la numirea maladiei (sindromul Down), concluziile medicale sunt false, caci consemneaza ca "aceste caracteristici etnice sunt rezultatul unei degenerescente".

Pagina din jurnalul lui Jerome L. din 1959, aratand un caz cu T21
Pe 26 ianuarie 1956 se publica pentru prima data in Academia de Stiinte, un articol semnat de Jérôme Lejeune, Marthe Gautier si Raymond Turpin in care se prezinta cazul a trei copii mongolieni carora li s-a analizat materialul genetic, dandu-se astfel de stire comunitatii internationale ca aceasta maladie este cauzata de un cromozom supranumeral, in ceea ce priveste perechea 21 de cromozomi. Prin aceasta descoperire, Jérôme Lejeune, vrea sa schimbe in mod profund privirea lumii asupra copiilor cu trizomie 21, care vin cu sutele la consultatiile sale si dorieste ca intr-o zi sa poata fi vindecata aceasta maladie datorata cromozomilor in plus.

In 1969 ascensiunea fulgeratoare a acestui tanar om de stiinta este stopata in plin zbor. In timp ce primeste la San Francisco Premiul William Allen, cea mai mare distinctie destinata unui genetician, pronunta un discurs in apararea demnitatii umane, in care spune ca embrionul, cat si fetusul, este o persoana umana. El este constient ca descoperirea pe care a facut-o poate fi utilizata impotriva convingerilor sale, si poate deschide poarta spre avortul embrionilor suferinda de anomalii genetice. Sala a fost divizata in doua, intre cei ce-l huiduiau si cei ce-l aprobau. De atunci, in apararea vietii, i s-a spun ca n-are decat sa ramana cu "monstrii" sai, si, cel mai dureros pentru el a fost ca si-a pierdut, cu aceasta ocazie, si prietenii. In laboratorul sau gaseste scris "fascist", "moarte lui Lejeune" si sunt organizate chiar greve studentesti.

Intr-o emisiune televizata, Les Dossiers de l’écran participa la o dezbatere in care se vorbeste despre un tata ce isi omoara fiul handicapat, si, in timp ce se vorbeste despre o "crima din dragoste", Profesorul Jérôme Lejeune denunta "eutaNazia".

Descoperirea trizomiei 21 conduce la primele depistaje antenatale ceea ce permite avortul pe motiv de handicap. Jérôme Lejeune se opune acestei logici si considera ca descoperirea pe care a facut-o este instrumentalizata nu pentru cautarea unui tratament, ci pentru eliminarea celor purtatori de trizomie. Pe 10 februarie 1971, in timpul unei conferinte, este amenintat cu moartea, iar in luna martie a aceluias an, opozantii Profesorului Lejeune ataca cu bari de fier participantii la o conferinta si fac numerosi raniti, printre care si multi handicapati.

In fata dificultatilor femeilor care sunt puse in fata avortului, Jérôme Lejeune cauta solutii pentru a le ajuta sa-si creasca copiii, sau sa fie adoptati in cazul in care ele nu vor sa-l pastreze langa ele. Astfel lanseaza si caminele "Tom Pouce", unde femeile pot fi primite si ajutate inainte si dupa nastere. Pe de alta parte denunta argumentul "dreptului de a dispune de propiul corp", considerand ca fetusul este un corp distinct de cel al femeii.

In august 1988 un avocat american il cheama pentru o expertiza in cazul unui cuplu care vrea sa se separe si care, inainte a recurs la fertilizarea in vitro. In timp ce mama voia sa pastreze embrionii si sa dea urmare nasterii, tatal vrea sa distruga embrionii congelati. Intre exigentele mamei si cele ale tatalui, judecatorul a cerut lamuriri din partea comunitatii stiintifice, ceea ce l-a facut pe Jérôme Lejeune sa-si plateasca singur voiajul in SUA pentru a depune marturie.

Printre altele Jérôme Lejeune continua sa faca cercetari pe giulgiul din Torino, incercand sa reproduca arsurile giulgiului. Acestea au fost identificate ca fiind urmarea unui incendiu din 1532 dintr-o capela din Chambeéry, cand giulgiul a fost pliat in patru.

Pana la sfarsitul vietii sale, pe 3 aprilie 1994, la 67 de ani, cand moare in urma unui cancer, a ramas neclintit in apararea vietii si a demnitatii umane, in ciuda nenumaratelor voci care s-au ridicat impotriva lui, si a persoanelor cu trizomie 21, lasate adeseori deoparte, ascunse, sau fara ingrijire, si a caror stigmatizare continua sa fie in mod larg raspandita si in secolul nostru. 

In cele ce urmeaza vom reda cateva cuvinte ale Profesorului Jérôme Lejeune, graitoare pentru crezul sau, si pe care le putem citi si cu inima.

Jérôme Lejeune raspunzand de ce este impotriva pilulei avortive, intr-un interviu din 1988



- Ati putea sa ne spuneti de ce sunteti impotriva pilulei avortive?

Am putea sa rezumam foarte simplu: ca medic ma bat de partea vietii si nu de partea mortii si pilula avortiva, omorand copiii este rea ca orice alt avort. Ceea ce doresc din toata inima este ca razboiul chimic sa nu aiba loc! Caci este vorba despre un produs foarte curios, stiti, care are o toxicitate specifica pentru fiintele umane care au un anumit stadiu de dezvoltare. De aceea nu ataca sanatatea mamei, dar impiedica copilul sa supravietuiasca. Este foarte exact un produs toxic, care as spune ca este primul pesticid anituman. Si ca medic nu pot sa aprob un pesticid antiuman

Toxicitatea pilulei avortive

Acest produs este toxic si este pentru prima data cand vom specializa in tara noastra un produs care nu are nici o indicatie in cererea care este facuta, decat de a opri o viata care de-abia incepe. Nu este un medicament, este un produs toxic care nu are nici o indicatie actuala decat toxicitatea sa.

Un produs care omoara

Trebuie stiut ca acest produs a fost depus, si ca autorizatia de aparitie pe piata a fost semnata pentru o singura indicatie, si doar una singura, si nu sunt altele in cerere, si asta spune ca este un produs avortiv.

In mod personal sunt medic si am depus juramantul lui Hipocrate. Juramantul lui Hipocrate este de acum 400 de ani inainte de Hristos, deci nu este ceva legat de religie, ci este legat de medicina. Hipocrate ii punea pe elevii sai sa jure: "nu voi da otrava, chiar daca voi fi rugat, nici nu voi sugera sa fie utilizata". Si, in aceeasi fraza a continuat: "nu voi da produse avortive unei femei". Este pentru prima data cand specializam un produs avortiv, cand il vom face in cantitati industriale. Si este o enorma afacere baneasca aici, si fiecare stite asta. Chiar tu ai spus ca este vorba de o piata enorma.

Atunci, vreau sa precizez aceasta, ca acest produs oricat de eficient este - si mi-e teama ca este! - nu va servi practic decat sa omoare copiii si nicidecum sa trateze ceva anume. Numarul de pilule care va fi fabricat este enorm, nu-l cunosc, nu sunt din industrie, dar reprezinta milioane de copii care vor fi suprimati. Si o spun, pentru ca telespectatorii sa inteleaga, daca acesta va fi pus in vanzare - ca este platit sau nu, asta nu are prea mare importanta - daca este expluatat industrial, vor fi milioane de fiinte umane care vor fi distruse in fiecare an. Si trebuie sa stim ca acest produs va omora mai multe fiinte umane decat Hitler,  Mao Tze Tung si Stalin la un loc. Este un moment istoric! Intram intr-o noua istorie!

Un pericol al civilizatiilor

Cand aceasta pilula va fi fabricata industrial, toate regulile de utilizare de care vorbim astazi vor trece ca total inaplicabile. Si este ceea ce se va intampla. Si, un pericol de temut este ca femeile care se poarta bine, care sunt insarcinate si au in noptiera lor 3 comprimate, in ziua in care vor fi nitel deprimate sau vor vomita caci este inceputul sarcinii, sau vor fi deprimate pentru ca au dificultati, cine le va fi alaturi? Nimeni! Vor deschide sertarul, vor lua cele trei comprimate din noptiera, si copilul va fi pierdut. Spun ca a propune sa se puna acul ce tricoteaza chimic moratea, in noptiera, a pune un avortor disponibil in orice moment este un pericol de temut pentru civilizatiile noastre si ca nu avem dreptul sa o facem. Nu este medicina aceasta !                   

Cuvintele profetice ale Profesorului Jérôme Lejeune...




"Voi, care sunteti pentru familie, o sa fiti batjocoriti. O sa vi se spuna ca sunteti demodati, ca impiedicati progresele stiitei. Se va ridica impotriva voastra stindardul tiraniei experimentale. Se va spune ca incercati sa puneti calus stiintei printr-o morala depasita. Ei, bine, as vrea sa va spun: nu va fie teama! Voi sunteti cei care transmiteti cuvintele vietii!"

"Ei, bine, ramane intelepciunea, intelepciunea vesnica, pe care oamenii nu au inventat-o, si aceasta intelepciune se rezuma intr-o fraza, care explica tot, care raspunde la tot, care va spune in fiecare moment ce trebuie sa faceti si sa nu faceti. Si aceasta fraza este simpla si este cea pe care Invatatorul nostru, al tuturora, ne-a dat-o spre invatare: "ceea ce ati facut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut"[cf. Matei 25, 40]

vineri, 20 martie 2015

Psaltul Ion Minoiu: "Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire"


Interviu cu Ion Minoiu din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015


- Domnule Ion Minoiu, cum ati trecut de la conducerea unei orchestre la muzica psaltica?
- Foarte natural. In primul rand, n-am condus orchestre permanent, dirijatul a fost doar una dintre specializarile pe care le-am studiat. In al doilea rand, a fost un simtamant pe care l-am avut de mult timp. Muzica clasica era pentru mine deosebita si elevata, dar n-avea un fundament duhovnicesc mai adanc si nici o deschidere catre Adevarul revelat asa cum si le dorea sufletul meu. Am apreciat intotdeauna frumusetea ei, insa am simtit ca am nevoie de altceva, ca duhul omului tinde catre ceva mai mult decat tot ceea ce-i poate oferi lumea asta. Muzica clasica ma retinea aici, in lumea zbuciumului patimilor.

Auzind dupa anii '90 cantarea psaltica, am facut si un fel de legatura cu copilaria mea. Mi-aduc aminte ca la bunici, de Boboteaza sau in preajma altor praznice, preotul si dascalul veneau sus pe deal cu icoana si cu botezul.  Declamarea, cantarea lor mi-au ramas adanc intiparite in suflet, precum mi-au ramas si imaginile, sunetele si mirosurile copilariei. Cantarea bisericeasca, insa, nu era doar o amintire din copilarie, ci era ceva ce te putea propulsa in alta directie si mai sus decat orice muzica de orchestra. Nici macar nu era vorba doar de muzica, ci de o impletire a ei cu cuvantul poetic, cu rugaciunea; ba, chiar mai mult, de un contact pe care rugaciunea te ajuta sa-l faci cu Dumnezeu.
- Unde va aflati, erati in Romania cand ati facut trecerea?
Nu, in Anglia. Am plecat din Anglia la un moment dat, multumind lui Dumnezeu pentru toate cate mi-a daruit. Imi dadusem seama de mult ca imi doresc altceva decat ceea ce-mi putea oferi lumea muzicala artistica.
- Dar ati inceput acolo, in Anglia?
Da. Am inceput multe lucruri oarecum accidental in viata mea. Sigur ca nu exista accidente la Dumnezeu, dar de multe ori am fost pus in situatii care pareau acidentale. Fiind muzicial pe vremea aceea si ducandu-ma si la biserica, au fost situatii in care, sambata seara, la biserica romaneasca nu erau cantareti. Preotul, afland ca sunt muzician, m-a pus la strana. Eu, nestiind cantarea traditionala bisericeasca, am cantat ani de zile asa cum am putut, pana cand, la un moment dat, am devenit psalt la doua catedrale grecesti din Londra. A fost si o randuiala dumnezeiasca, pentru ca la una dintre catedrale a venit chiar atunci un ieromonah din Salonic, tuns in Sfantul Munte Athos, la chilia parintelui Gherasim Mikraghiannitul, cel mai mare imnograf athonit cvasicontemporan. Parintele Nektarios slujea zilnic Dumnezeiasca Liturghie si i-am devenit cantaret. Pe langa slujbele zilnice se adaugau cele de obste si privegherile pe care le faceam alaturi de psalti experimentati. Astfel, am inceput sa invat ethosul si ifosul psaltichiei, pentru ca notatia am invatat-o singur. Prin ifos vreau sa spun stilul, nu ma refer la conotatiile pe care acest cuvant le-a dobandit mai tarziu. Dupa ce m-am intors in tara - de fapt, m-am intors in mai multe locuri - am avut o relatie foarte rodnica cu membrii grupului Nectarie Protopsaltul. Discutand, inregistrand, cantand impreuna cu ei, iar mai apoi in Athos, facand acelasi lucru alaturi de psalti cu foarte multa experienta, m-am mai maturizat. Dar bineinteles ca acesta este un proces care nu s-a incheiat nici acum. Nu pot spune ca, gata, am ajuns la varf, pentru ca atunci cred ca am si dat inapoi.
- Si unde v-ati imbogatit aceata experienta in Sfantul Munte?
In mai multe locuri. Fireste, trebuie sa tinem cont de un lucru foarte important: un muzician antrenat de mic are o cu totul alta perceptie si experienta decat un om care n-a avut parte de un antrenament muzical specializat. Mie nu a trebuit sa-mi explice cineva cum se canta psaltichia, am inceput eu singur sa-mi dau seama ce fac psaltii. De multe ori un psalt nici nu e neaparat si un bun dascal. Harul dascaliei, cel pedagogic, nu e totuna cu harul cantatului, dar daca tu ai o ureche fina formata si spirit de observatie, poti sa "furi". Si tot asa, nu doar furand, ci si discutand cu psaltii, filmand, inregistrand, consultand diverse tiparituri psaltice, am inceput sa inteleg mai adanc "fenomenul". Specializarea in muzica veche si cercetarile etnomuzicologice pe care le-am facut in trecut mi-au fost si ele de mult folos. Am avut si avantajul ca incepusem sa ma descurc putin mai bine in limba greaca si atunci oamenii s-au deschis si mai mult, pentru ca am putut comunica. Din aceste experiente a rezultat si un material documentar foarte bogat, foarte folositor nu numai mie, ci si altora. Dupa cum ati vazut, am inceput deja sa il fac public prin cuvantari. M-am gandit sa-l si randuiesc cu timpul, dar ia foarte mult timp sa-l pui in randuiala, asa incat cei interesati sa se poata foloside el.
- Pentru ca el se si imbogateste, banuiesc, cu timpul, acest material.
Da, se imbogateste, dar mai greu se randuieste. Insa, putin cate putin, ies la iveala lucruri noi.
- Si dumneavoastra sunteti si psalt, si dascal de muzica psaltica.
Eu nu m-am considerat niciodata un psalt, asa cum se zice ca as fi. Mai degraba dascal... si asta din cauza ca predau in mai multe locuri, la mai multe manastiri din tara, din Athos, din alte tari. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gandit niciodata sa-mi perfectioneze vocea si sa ajung solist, nu asta m-a preocupat pe mine, ci mai mult relatia cantarii cu celelalte expresii ale credintei, cu rugaciunea, adica relatia cu cuvantul duhovnicesc, despre a carui incarcatura v-am vorbit si ieri-seara; cuvant care are menirea si puterea de a te conecta la adierea Duhului.
- Tocmai, vorbiti-ne putin despre insemnatatea muzicii in viata bisericeasca.
Vedeti, noi vorbim mai degraba de cantare decat de muzica, pentru ca impletim glasul cu cuvantul. Cantarea este o jertfa duhovniceasca cuvantatoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este si una dintre formele de expresie si marturisire a credintei, nu intamplator aleasa pentru slujbele de obste; pentru ca are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri putin chiar si despre impactul fizic pe care vibratia si ritmul il au asupra omului. Impactul acesta se amplifica daca asociem cele doua dimensiuni cuvantului dumnezeiesc, duhovnicesc. Adica atingem un cu totul alt nivel de expresie si de intelegere atunci cand propovaduim cuvantul prin cantare. Vreau sa spun: cantarea ne ajuta sa experimentam prin traire cuvantul dumnezeiesc, nu doar sa-l intelegem notional. Nu ma refer la orice fel de cantare, ci la cea randuita si cizelata de-a lungul veacurilor sub calauzirea si insuflarea Duhului Sfant. Fauriea cantarii bisericesti este o lucrare dumnezeiasca si omeneasca. Da, o lucrare teandrica, cum se numeste ea in teologie.

Cantarea are si un rol terapeutic, asa dupa cum am vorbit. Pentru ca ritmul si melosul, daca sunt redate bine - si subliniez asta - daca sunt redate bine, au rolul de a ne tamadui de starea neoranduielii launtrice. Dupa cum stim, neoranduiala este "icoana" patimilor omului. Daca sunt redate asa cum trebuie, dupa putintele noastre, bineinteles, nu la un nivel de scena sau de inregistrari de disc, cantarile ne pot pune-n randuiala. Duhul Sfant e randuiala, si atunci se poate intampla ca El sa se pogoare la omul care s-a pus launtric in randuiala. Nu neaparat, insa. Cantarea nu e o tehnica care-L obliga pe Dumnezeu sa Se pogoare, pentru ca Duhul Lui sufla unde vrea, dar te poate acorda la frecventa unei vibratii de la care incepi sa-I simti adierea. Poate sa-ti aduca in suflet o stare de pocainta, o stare de intelegere a celuilalt, din cauza puterii de actiune a cuvantului duhovnicesc invesmantat in melosul ce raspandeste mireasma smereniei.

Vedeti, cantarea de grup e foarte importanta, pentru ca, in principiu, ar trebui sa ne acordam unii cu altii atunci cand cantam, chiar din punct de vedere fizic, adica ritmic, intonational, la nivelul intensitatii, al volumului - cat de tare cantam si asa mai departe. Apoi, toate cele trupesti vor duce spre unirea duhovnieasca. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim asadar de la cele trupesti ca sa ajungem la cele duhovnicesti. O spune Sfantul Ioan Damaschinul si multi alti Sfinti ai Bisericii. Cantarea ajuta foarte mult in slujbele de obste. Sigur ca nu toti au aceeasi atitudine fata de ea si nu toti au nevoie de ea. Pe noi ne intereseaza slujbele de obste, pentru ca aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se aduna in biserica si trebuie sa slujeasca impreuna, sa aduca o jertfa cuvantatoare lui Dumnezeu.

Deci, nu intamplator s-a ales cantarea pentru a se exprima lexical si muzical credinta. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima si propovadui vizual credinta. Se pot spune foarte multe. De pilda, credem ca icoana este o forma de expresie mai directa si nemijlocita decat cantarea. Sunt totusi anumite situatii in care un singur imn poate exprima ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Ma gandesc la momentul in care Hristos, dupa ce a murit pentru noi, era prezent in patru locuri distincte: "in iad cu sufletul, in mormant cu trupul, in rai cu talharul si pe tron impreuna cu Tatal".
- Deci considerati ca exprimarea este mai complexa prin cantarea psaltica decat prin iconografie.
Nu e vorba de complexitate aici, ci ma idegraba de complementaritate. Doua expresii, una vizuala si alta notional-auditiva, izvorate din aceeasi credinta. Ele se completeaza reciproc si trebuiesc traite. Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire. Din moment ce tu nu doar pronunti un cuvant sau un text, ci ii dai si un ritm, ii subliniezi sensul si accentele tonice printr-o linie melodica, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate.

Sigur ca, pana la urma, un text cantat e mai complex decat unul rostit, dar cu toate acestea te atinge mai direct si, cum sa spun, la un nivel mai adanc. Asta doar in cazul in care invesmantezi textul cantat si cu credinta. Doar atunci cuvantul devine jertfa cuvantatoare pe care o aduci lui Dumnezeu traind-o si cu simturile. Altfel, ramane doar arta sau, mai rau, un automatism ce va duce la plafonare, la inertie: ucigasele vietii duhovnicesti. La fel si icoana; doar privita cu credinta isi va implini adevarata ei menire.
- Si cand spuneti ca aceasta cantare psaltica trebuie sa fie "bine facuta", la ce va referiti?
Pai, adica asa cum a randuit-o Biserica in Duhul Sfant, nu cum a fost remodelata de diferite modele sau tendinte politico-estetice. Cel mai de folos pentru mantuire e sa ne insusim cu toata puterea noastra formle de expresie neaose ale Bisericii, pentru ca de multe ori ne distantam de ele, nu mai simtim, nu mai intelegem bisericeste si pana la urma ne instrainam cu totul. Sa nu uitam insa ca doar Biserica ne antreneaza sa distingem frumusetea nepieritoare de cea inselatoare si Chipul adevarat al Mantuitorului de cel al invatatorilor mincinosi.
- Deci va referiti la o acrivie teologica? Pentru ca la un moment dat ne-ati vorbit de accentul care trebuie sa fie bine pus, si asa mai departe, adica ati dat niste exemple concrete de acest "bine facut".
Acrivia teologica exista deja in cantare, acolo este acrivia teologica. Acrivia psaltului consta in acuratetea cu care propovaduieste cele scrise in cantari. Nu este acuratetea unui artist care vrea sa impresioneze prin calitatile lui pe ceilalti, ci nevointa de a se imbiba, de a se umple de Traditia Bisericii pana ce da pe afara din belsug, pana ce Traditia, adica Duhul Sfant, va izvori si prin el. Si asta inseamna foarte mult exercitiu, adica asceza. Iti antrenezi chiar si vocea, si urechea, si simtul ritmului, si directia, pentru ca esti pus acolo pentru a propovadui cuvantul dumnezeiesc catre toti cei adunati in biserica. Si daca n-o faci bine, cuvnatul acesta, desi cuvant cu putere multa, nu se aude clar, nu patrunde pana la inima credinciosilor. Poti produce chiar si neoranduieli, pe care crestinul le va resimti in biserica.
- Deci cand vorbiti de "facere", va referiti la interpretare, de fapt. 
Nu e interpretare, este o traire, o simtire intelegatoare a cuvantului. Interpretarea e mai de graba a artistilor si a actorilor. Vedeti, in Athos, de pilda, sunt foarte multi parinti, in special pe la chilii, care nu au ureche muzicala si, din punct de vedere tehnic sau artistic, cantarea lor e de slaba calitate; dar in niciun moment al slujbelor nu ma plictisesc alaturi de ei si nici nu sunt deranjat de ceva. Simt ca in inima lor se roaga, adica participa total la cuvant. Ei traiesc cuvantul pe care-l rostesc, nu-l interpreteaza.

Asta e lucrul bine facut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfectiune stirct tehnica aici. Sunt destui cantareti perfectionisti din punct de vedere tehnic care canta superb. Unii dintre ei, insa, te pot obosi sau chiar secatui duhovncieste. Eu nu ma pot ruga cu usurinta la astfel de slujbe, pentru ca simt ca se amesteca acolo un altfel de duh, strain smereniei crestinesti.

Pe de alta parte, nu inseamna nicidecum ca o cantare e traita duhovniceste doar atunci cand e redata prost. Dimpotriva, e foarte important sa tindem spre o redare cat mai buna a cantarilor, mai ales cand avem de-a face cu cantarile bisericesti. In caz contrar, impactul cantarii poate fi si el contrar celui asteptat, mai ales in bisericile din lume.

Ma gandesc acum la un caz celebru din muzica clasica: Simfonia a 9-a de Beethoven. Aceasta lucrare, considerata astazi o capodopera a culturii muzicale occidentale, a fost dirijata in prima auditie chiar de catre autor. Insa Beetohoven era deja surd la acea data. N-auzea nimic din ceea ce se intampla in orchestra si se pare ca falsurile si decalajele ritmice treceau peste masura suportabilitatii. Rezultatul: un fiasco total! Intamplarea aceasta nu-i stirbeste lucrarii valoarea in sine, ci, mai degraba, ne poate spune noua ceva despre cat de importanta e calitatea in slujirea bisericeasca. Aici intervine acrivia, insa intotdeauna bine cumpanita de grija de-a nu iesi din duhul Bisericii si de-a da in alte ifose. Ifos e folosit acum cu sensul pe care l-a dobandit astazi in limba romana.

Constiinta ca prin cantare aducem Domnului jertfa cuvantatoare, adica dar dintr-un dar facut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidita, cultivata prin mult efort pana ce devine a doua natura, daca pot sa spun asa.

Sursa: Interviu cu Ion Minoiu din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015

*

Credinţă, expresie, percepţie în Tradiţia Bisericii, Paris 2014



Cateva idei notate din acest vido (rezumat)


Staretul Dionisie Ignat de la Colciu (1909-2004):
Daca nu ai smerita cugetare nu esti aproape de Dumnezeu. Daca ai smerita cugetare ai dragoste, si daca ai dragoste iubesti pe tot omul. Dumnezeu dragoste este si daca nu ai dragoste sa stii ca esti departe de Dumnezeu. Dar, ce greutate este ca sa iubesti pe aproapele? Nu-i nicio greutate. Totul porneste de la smerenie! Si smerenia se dobandeste cand te sarguiesti sa nu pui in sufletul si in cugetul tau egoismul. Ca daca ai patima asta, atuncea sa sti ca nu poti sa fi drept. Daca nu ai dragoste esti departat de Dumnezeu. Toti Sfintii Parinti au fost smeriti. Smeritu-m-am si m-am mantuit. Daca nu te smeresti, nu te mantuiesti. Ca Dumnezeu asa vrea sa fie: smerenie. Daca nu e smerenie, e mandria care e cea mai blestemata patima, ce o uraste Dumnezeu. Legea Bisericii e cea mai usoara, dar noua ni se pare ca e grea, fiindca s-a instalat in sufletul si-n inimile noastre patimile cele rele.
Ion Minoiu: 
1. Nevoitorul adevarat, desi este mostenitorul unei traditii foarte bogate ascetice,  vede asceza ca pe un mijloc, nu ca pe un scop in sine.
2. Parintele Dionisie Ignat a folosit expresia "patimile cele rele" ceea ce ne lasa sa vedem ca ar fi vorba si de niste "patimi bune". E vorba de trasaturile patimitoare, care nu sunt pacate in sine, acele afecte ireprosabile pe care si Mantuitorul si le asuma cu intruparea, si care sunt folosite si de Biserica pentru a patrunde pana la sufletul nostru. Stiti, omul este mai greu convins de concepte cerebrale, trebuie sa-l faci cumva sa simta, sa apelezi la simturile lui.
3. Exista si patimi rele, printre care iubirea se sine, egoismul, care ne distanteaza, ne rupe de Dumnezeu, si ne face chiar sa ne intrebam in ziua de astazi: ce relevanta mai are credinta crestina, mai ales acum, aproape la 600 de ani dupa disparitia Bizantului, nu suntem doar o fosila a istoriei?

Toate atitudinile acestea cred ca izvorasc din ruperea omului de Dumnezeu si autonomizarea lui. O rupere care:
1. anihileaza orice fel de raportare la un Adevar absolut, duce la amestec si relativism
2. denatureaza credinta. Astazi vedem superioritatea tehnicii, a tehnologiei, a computerelor, care-L detroneaza pe Dumnezeu si tehnologia devine inlocuitoarea harului. Mi-aduc aminte de o violonista din Londra care spunea: "Ce minune e astazi ca omul poate sa zboare. Avioanele sunt ca o palma trasa lui Dumnezeu" - asa credea ea. 
3. amestecarea credintei in progresul material, cu mentalitatea confortului care duce la uitarea Imparatiei lui Dumnezeu si incercarea construirii acestei Imparatii pe pamant.

Acuma, progresul tehnologic nu are nimic rau in sine si este de netagaduit, dar n-a reusit sa rezolve si nici sa vindece patimile si orgoliile care genereaza atatea razboiae, nedreptati, ucideri. Si, pe de alta parte, tot iuresul acesta al tehnologiei si al schimbarilor politice, sociale, culturale, si, nu in ultimul rand, psihologice in om - deci al intregului mod de viata - mai degraba pun asupra omului o presiune coplesitoare si duc omenirea de astazi la suferinte inca nebanuite mai dinainte. Multi sufera de tot felul de depresii si sunt diagnostice cat mai deosebite, de care medicii nici nu au auzit.

Pe de alta parte, mentalitatea de consum ii propune omului un fel de fericire facila, prin implinirea poftelor, dar creaza, pe de alta parte, si necesitati artificiale, care odata implinite, in cheie materialista, nu fac decat sa adanceasca tulburarea si golul sufletesc al omului contemporan.  

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:
Oricat de bogat ar fi cineva si toate ale lumii sa le aiba, daca nu are pe Dumnezeu e cel mai sarac si niciodata nu are pacea sufleteasca. Omul, cand are pacea sufleteasca e aproape de Dumnezeu.
Mantuitorul a zidit pe om, dupa cate stim, nu pentru viata lumii acesteia, ca viata lumii acesteia este o greutate si Dumnezeu l-o facut numai pe cele bune, dar viata aceasta ne-a harazit-o Dumnezeu ca sa ne pregatim pentru vesnicie. Oricat de mult ar trai omul, si sute de ani sa traiasca, are sfarsit! Dar, inchizand ochii acestia trupesti incepem alta viata, alta viata fara de sfarsit.
Ion Minoiu:
Inavatatura Parintelui este crestineasca, dar nu toate credintele care roiesc in jurul nostru ne dau aceeasi invatatura. De aceea, in conditiile lumii actuale este vital sa stim ce si cum credem, pentru ca altfel exista pericolul ori sa ne pierdem credinta, ori pericolul de a ne inlocui credinta cu niste surogate de credinta, si surogate de expresii de credinta, care pana la urma ne vor distorsiona perceptia si ne vor stramba intelegerea. 

Hristos S-a intrupat si a patimit tocmai pentru a intemeia Biserica! Vedeti, credinta aceasta a lui Hristos, nu este credinta noastra, este a lui Dumnezeu. Depaseste puterea judecatii omenesti. E un simtamant duhovnciesc, clar de sorginte dumnezeiasca, pe care Dumnezeu, sigur, ni-l daruieste dar intr-un astfel de mod delicat, atat de subtil, incat nu ne siluiest. Ba mai mult lucreaza in asa fel incat ne lasa pe noi sa alegem, daca vrem sa-L urmam sau sa nu-L urmam. Daca alegem sa-L urmam, asta implica efort duhovnicesc.  

Biserica este intruparea caii nemincinoase catre viata vesninca si cate Dumnezeu. 

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:
 Biserica iti arata cum sa traiesti. Biserica are grija sufletului si a trupului tau pentru vesnicie. Dar, tu, daca nu ai Biserica si nu respecti hotararile Parintilor care au tinut Biserica pana acuma la inaltime, ce intelegere ai tu? Biserica este adevarul, Biserica este drumul in care, cu speranta in bunatatea Bunului Dumnezeu, capatam vesnicia, Imparatia Cerurilor. Acolo e adevarata Imparatie. 

Ion Minoiu:
Cum ne invata Biserica sa traim? Pai la plinirea veremurilor, Dumnezeu cel necuprins si vesnic, face o despicatura, un fel de mandorla, asa, si intra in spatiu si timp sfintindu-le. Pe scurt, preia trupul omenesc, preia si graiul nostru omenesc si ne da El cu gura Lui dumnezeiasca un set de legi mantuitoare, nu ne lasa, asa cu o carte si un cod, ci ne si invata cum sa ne rugam. Ganditi-va la rugaciunea domneasca. Mai mult, ne lasa si Chipul Sau, si Fata Sa, deci nu ne lasa sa bajbaim in intuneric dupa El, pentru ca acuma ne-a aratat El insusi, Fata Lui. Asta schimba si perspectiva optica, credinta in intrupare, pentru ca acum ne uitam la Dumnezeu cu crediciosie, nu de jos in sus, adica de la firea noastra patimasa la El, asa cum o face arta naturalista, care "a uitat" de traditia Bisericii, ci ne uitam la Dumnezeu, cum spune Traditia Bisericii de sus in jos -sa nu credeti ca o spun cu codescenta -adica ne uitam la El dupa cum ni S-a descoperit El noua. Este iata o perspectiva rasturanta, pe care multi o cred iconica. Este iconica, dar sa stiti ca perspectiva iconica nu e doar o perspectiva rasturnata ci este si un alt fel de perspectiva.

Tot ce a dat Duhul Sfant in Biserica ca expresie a credintei este expresia vesniciei Lui, de aceea nu este nici moda, nu se imputineaza, nu trece cu timpul.

[...]

Inca de la inceput Biserica a fost un locas al vindecarii, si as vrea sa vedem de ce ne exprimam credinta prin cantare, prin muzica? Cum ne poate tamadui muzica - pentru ca muzica e folosita spre tamaduire?

In primul rand suntem un sistem deschis, reactionam la stimuli interni si externi, ca oameni. Muzica are un impact enorm asupra omului, un impact emotional: ne stoarece lacrimi, ne face piele de gaina, ne dilata pupilele (la filmele de groaza). Are, insa, si un impact psihosomatic, ne modifica ritmul respiratiei, ritmul batailor inimii, presiunea arteriala a sangelui.

Ordonarea materiei in urma unui sunet
Ritmul, pe de alta parte, atunci cand suntem in grup, ne ajuta sa ne sincronizam sistemele nervoase, sa ne sincronizam respiratia, sa ne sincronizam miscarile trupului - si de aceea este folosit nu doar in muzica, ci si in dans, in gimnastica sau sport. Pana acum credeam ca numai ritmul are capacitatea de a randui materia, dar, chair si un simplu sunet are puterea de a randui sau de a dezordona materia.

Muzica, cantarea, sunetul, ritmul are cu adevarat un impact chiar si anatomic asupra noastra.

Aici vedem intelepciunea cea mare a lui Dumnezeu, - si am sa incep a-l parafraza pe Sfantul Vasile cel Mare - Care, in intelepciune vazand indaratnicia omului cazut, care nu mai primea invatatura Lui, care socotea ca invatatura dumnezeiasca fiind amaraciune, amara, amesteca precum un doctor iscusit amaraciunea dogmei mantuitoare cu dulceata cantarii - asa cum si medicii amestecau leacurile amare cu miere - pentru ca omul, inghitind dulceata cantarii sa inghita si leacul amar, care de fapt ne-a tamaduit. Tot Sfantul Vasile cel Mare spune ca "rostul cantarii este de a ne tamadui de neoranduiala patimilor prin armonie si ritm".

Fundamentul a toata cantarea este cuvantul Sfant, adica modul cum ni s-a descoperit noua Dumnezeu in Scriptura, in Psalmi.
    
1:10:01 Parintele Dionisie Ignat canta - imagini unice, date pentru prima data in public

Parintele Dionisie Ignat: Ceea ce esti mai cinstita...


Vedeti si:

miercuri, 18 martie 2015

Drepturi occidentale: Franta a adoptat o lege ce ar permite eutanasia, iar la Strasbourg se formeaza acompaniatorii sexuali ai persoanelor handicapate


Adoptarea legii cu privire la sfarsitul vietii



Deputatii au fost numerosi pentru a vota in favoarea legii cu privire la sfarsitul vietii, cu 436 de voturi pentru, 34 impotriva si 83 de abtineri. Textul legii sustinut de deputatii majoritari si din opozitie a fost adoptat marti [17 martie 2015]. Este vorba de a doua mare reforma promisa de François Hollande.

Aceasta lege instaureaza dreptul la o sedare "profunda si continua" pentru bolnavii in faza terminala si pana la decesul lor. Aceasta alegere, si deci si refuzul ingrijirii terapeutice, trebuie precizat in mod clar in directivele anticipate ale pacientului. Directive constrangatoare, fara limita de validitate si revizibile sau revocabile in orice moment daca pacientul doreste. Un plus fata de legea Leonetti din 2005, care limita la 3 ani validitatea acestor directive anticipate.

Chiar inainte de vot, sedinta Adunarii nationale a fost intrerupta de indivizi anti-eutanasie care au lansat brosuri in hemiciclu

Aceasta lege care da dreptul de a muri bolnavilor, nu aduce doar bucurie; anumiti deputati calificand-o drept eutanasie.



Nota: Asa se face eutanasia dupa moda occidentala, cat despre eutanasia à la roumaine, puteti sa cititi aici:


Update:


*

Strasbourg: formarea acompaniatorilor sexuali pentru hanidcapati



Handicapatii au si ei "nevoi sexuale". In speranta ca vor face sa se miste constiintele asupra acestei probleme polemice, o asociatie tocmai a organizat langa Strasbourg un stagiu pentru acompaniatorii sexuali ai persoanelor handicapate.
"Sa amintim ca este o prostitutie specializata, putem sa numim asta cum vrem, si de aceea este necesar sa se organizeze o formare despre diferitele tipuri de handicap. Avem multi lucratori ai sexului care spun: "as vrea mult sa primesc sau sa merg la persoane in situatie de handicap, am cereri, dar nu ma duc, caci mi-e frica sa nu le fac rau, sau sa o fac rau, caci nu cunosc handicapul si diferitele tipuri de hanidcap". Deci, despre aceasta ii informam si ii formam" - spune intr-un interviu acordat, Jill Nuss, o veterana acompaniatoare sexuala.
Marcel Nuss, presedintele asociatiei APPAS, in situatie de handicap ne spune:
"In Franta, daca nu intrati intr-un cerc integrist si moralizator sunteti aratat cu degetul. Fie ca este vorba de intreruperea voluntara de sarcina, de sinuciderea asistata, de procreerea medicala asistata, de eutanasie sau de acompaniament ritualic aveti in mod constant datatori de lectii in fata dumneavoastra".
Traducere din reportajul (video) de mai sus

Nota: Acum un an trageam inca un semnal de alarma, intr-un articol intitulat: Reeducarea lumii prin educatia sexuala. De atunci lucrurile avanseaza treptat si vedem cum, in numele unor drepturi ale minoritatilor, se adanceste rana intregii societati

In contrapondere, sa ne amintim ceea ce PS Longhin a facut la Banceni pentru copiii suferinzi, asa cum putem vedea si din articolul: PS Longhin la Constanta: "toate cele ce le faceti, faceti-le cu dragoste spre slava lui Dumnezeu"