vineri, 15 februarie 2019

Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii”. Partea a II-a, întrebări și răspunsuri (video, text). "Caderea omului a fost cadere din relatie"

-Pocainta noastra asta trebuie sa vizeze: repunerea in relatie cu Dumnezeu! Noi nu trebuie sa devenim pur si simplu mai buni, trebuie sa devenim mai aproape, sa ne apropiem de Dumnezeu, sa devenim niste fii mai buni.
- Noua nu ne este de ajuns sa zicem doar "am gresit". Noi trebuie sa zicem: "am gresit, Tata!"
- Adevarata persoana se distinge si se desavarseste doar in relatie. Vezi cu cine vrei sa fi!

- Parintele duhovnicesc este acela care reuseste sa-ti redea mireasma familiei, ti-L aduce pe Dumnezeu si ti-L da sa-L gusit, ca pe Tata!  

Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii

Întrebări și răspunsuri



miercuri, 13 februarie 2019

Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii” (video, text). "Pământ vei fi dacă iubești pământul, lumină vei fi dacă iubești lumina"

Buna-cuviinta incearca sa nu sminteasca dragostea. Hristos este modelul bunei-cuviinte. El a zis: "Eu ma sfintesc pe Mine pentru acestia". [..] Cel care are buna-cuviinta este cel care se sfinteste pe sine pentru a putea comunica mai bine cu celalat.

Desavarsirea in aceasta consta, ca El ne-a iubit mai intai pe noi". Desavarsirea e o iubire pe care noi o intoarcem catre Dumnezeu, o iubire de tip raspuns. [...] Noi suntem ortodocsi, adica noi credem intr-un Dumnezeu personal, Care ne iubeste si care asteapta din partea noastra, la randul nostru, sa-L iubim. 
Rugaciunea este intrare in relatie, este comuniune, este vorbirea cu Dumnezeu, cu o persoana. Inseamna sa te uiti in ochii lui Dumnezeu. 

Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii



Daca m-ar intreba cineva care-i suferinta cea mai mare a tanarului de astazi, si in special a tanarului roman, cred ca problema vine de la patrie, tehnologie si stres

marți, 12 februarie 2019

Tâlcuirea versetului psalmic: "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec"(Ps. 109), de Arhim. Emilianos Simonopetritul


Psalmul 109


Zis-a Domnul Domnului Meu: "Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale".
Toiagul puterii va trimite Tie Domnul din Sion, zicând: "Să domnești în mijlocul vrăjmaşilor Tăi.  
Cu Tine este începutul în ziua puterii Tale, întru strălucirile sfinţilor Tăi. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut".
Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec".
Domnul de-a dreapta Ta sfărâmat-a în ziua mâniei Sale împăraţi.
Judeca-va întru neamuri, va umple de hoituri, zdrobi-va capetele multora pe pământ. 
Din pârâu în cale va bea; pentru aceasta va înălţa capul. 


Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec".
Domnul a jurat și nu poate fi vorba Să se schimbe. Domnul jură? Este cu putință să-Si schimbe gândul, să Se căiască? Fără îndoiala, nu! Care-i atunci sensul? Acela pe care Domnul mai dinainte l-a vestit. A spus-o și se va face. "Credincios este Domnul" (2 Tes. 3, 3) și fapta sigură. Tu, care te-ai născut din pântece mai înainte de luceafăr, vei fi un preot veșnic! Ce însemnează din pântece? În mod limpede, înseamnă din adâncurile, din profunzimea ființei Tatălui. Arată deoființa Fiului cu Tatăl, faptul că este un Fiu adevărat al lui Dumnezeu. Este Fiul cel adevărat, Care S-a născut mai înainte de luceafăr și acum Se naște în timp. Cine este luceafărul? Cel ce aduce dimineața, aurora, revărsatul zorilor. Mai înainte de luceafăr înseamnă deci înainte de a apărea zorile, înainte de răsăritul stelelor, înainte de facerea lumii, înainte de veșnicie, fără de început. 

Eu, zice Tatăl, Te-am născut mai înaintate de veci, fără de început, iar acum prin bunăvoirea Mea Te întrupezi în timp și spațiu pentru a fi un preot veșnic după rânduiala lui Melchisedec (Evr. 5, 6). Ce înseamnă "după rânduiala lui Melchisedec" ? Melchisedec a fost un preot și un împărat dintre neamurile păgâne (Fc. 14, 18-20). Dar în poporul evreu nu întâlnim împărați care să fi fost și preoți sau preoți care să fi fost împărați. Apare deci o nouă rânduială, o preoție care asociază și împărăția. Hristos nu continuă preoția iudaică. Aduce o nouă preoție într-o nouă împărăție. Această împărăție cuprinde toate neamurile, la fel cum și Melchisedec era împărat și preot al neamurilor. 

Așadar, avem o prorocie despre Biserică și despre stăpânirea lui Hristos asupra tuturor neamurilor. Avraam, începătorul neamului evreilor, s-a închinat lui Melchisedec. Prin urmare, noua preoție va fi superioară celei levitice. Noua împărăție va fi superioară împărăției evreilor. Vom avea deja o domnie duhovnicească și o preoție duhovnicească. De asemenea, îl mai întâlnim pe Melchisedec în Sfânta Scriptură înfățișat ca fiind "fără spiță de neam" și nu știm nimic nici despre moartea lui, ca și cum ar fi fost fără de început, veșnic și fără de sfârșit. Cu adevărat, Hristos era! 

Împăratul Melchisedec era împărat al Salemului, împăratul păcii. Lui Hristos Îi era rânduit să aducă pacea. Si totuși, acest nou Melchisedec care urma să aducă pacea este înfățișat ulterior luptându-se cu neamurile, biruind neîncetat și sfărâmând capetele dușmanilor. 

Ciudat lucru: să fii împăratul păcii și să împrăștii peste tot război și foc! De aceea, El Însuși, în timp ce era "pre pământ pace" (Lc. 2, 14), a spus: "Socotiți că am venit să aduc pace în lume? Nu, vă spun, ci am venit să aduc sabie" (Mt. 10, 34). "Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!" (Lc. 12, 49). Unde intră Hristos, în familii, în orașe, în popoare, intră în același timp și războiul, dezbinarea. Acesta este un semn al stăpânirii lui Hristos asupra popoarelor, asupra orașelor, asupra satelor, asupra inimilor oamenilor. 

Să ne mai amintim că Melchisedec a adus ca jertfă pâine și vin, aceasta fiind o prorocie a darului duhovnicesc pe care îl va da Hristos, o prorocie despre Dumnezeiasca Împărtășanie, unde se aduc pâine și vin. Pâinea, ca un element absolut necesar firii umane, ca un element care simbolizează firea umană a lui Hristos. Vinul ca un element care simbolizează Duhul Sfânt, firea dumnezeiască. "Nu va îmbătați de vin, ci vă umpleți de Duhul", zice Apostolul (Ef. 5, 18). Hristos este în același timp și om și Dumnezeu, așa încât acum avem un nou Împărat, care este și Preot "după rânduiala lui Melchisedec".  

Din Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri și Cateheze, Tâlcuiri la Psalmi, Ed. Sf. Nectarie 


luni, 11 februarie 2019

10 februarie 2019 - 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu


Acum o sută de ani, Părintele Justin Pârvu



Vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Iustin Pârvu a fost astăzi pomenit la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa (10 februarie 1919). La Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț a fost oficiată slujba Parastasului pentru marele duhovnic, la care au participat câteva mii de credincioși din întreaga țară. Slujba de pomenire, precum și Sfânta Liturghie care a precedat-o, au fost oficiate de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Tot în această după-amiază, în localitatea Petru Vodă, a fost sfințită o troiță înălțată pentru comemorarea a 100 de ani de la sacrificiul celor ce s-au jertfit în aceste locuri pentru înfăptuirea României Mari.

joi, 7 februarie 2019

Andrei Vlădăreanu, care L-a gasit pe Hristos în sufletele copiilor din Africa: "rugăciunea mea nu s-a auzit, dar acolo sus a ajuns strigătul de bucurie al copiilor cu trotineta din lemn"

Noi tindem să-L scoatem pe Dumnezeu din școală, din instituțiile publice, din spațiul public și chiar din sufletele noastre. Si mă întreba mama: "unde pleacă Hristos alungat?" Eu cred că pleacă în Africa. L-am regăsit acolo în sufletele lor și în bucuria pe care am trăit-o...

marți, 5 februarie 2019

Ioan Ianolide despre tipul satanic si tipul creștin, sublimate în temniţa de la Târgu-Ocna



Lumea socializată e ea însăşi o mare temniţă ce gravitează în jurul punctelor de înaltă tensiune ale temniţelor ei. Procesul care se petrece intens în temniţe se răspândeşte mai diluat în popor, dar cu efecte tot atât de catastrofale, căci în temniţe sunt maltratate personalităţi bine conturate, puternice şi rezistente la tentativa de măcinare a lor, pe când masele populare se lasă uşor impresionate de propaganda atotputernică şi de ameninţă­rile cotidiene ca familia, serviciul, domiciliul, salariul şi eventual libertatea, care toate sunt monopolizate de partid. Nu există de­cât posibilitatea să te supui partidului, să munceşti pentru el, să te perverteşti după placul lui, căci depinzi total de el.

Sfânta Muceniță Agata - „cea bună” (+ 5 februarie 251) : "Minte cuvioasă, cinste de la Dumnezeu și izbăvire patriei”


În limba greacă, Agata înseamnă „bunătate” sau „cea bună”. Numele acesta deosebit ne amintește că bunătatea este una dintre cele mai frumoase trăsături ale creștinului, luminând atât viața omului bun, cât și a celor din jurul său.

miercuri, 30 ianuarie 2019

Lansarea cărţii "Preţul iubirii". Părintele Savatie Baștovoi: "dragostea moare pentru sine pentru a trăi în celălalt"."Dacă nu avem sobornicitatea și mai ales dacă nu avem în noi smerenie și pe Duhul Sfânt, o să ne fie din ce în ce mai greu!"


Creștin Ortodox: Preţul iubirii


In această lume totul are un preţ. Oamenii plătesc pentru mîncare, pentru somn, pentru călătorii, pentru muzică, pentru sănătate. Însă cel mai de preţ şi mai căutat lucru este iubirea. De aceea este firesc ca cel mai rîvnit lucru să fie şi cel mai de preţ.

In lume nu există nimic care să poată plăti iubirea. De aceea preţul iubirii este mai presus şi dincolo de lume. Preţul iubirii este moartea.Adevărat vă zic că nu este iubire mai mare decît să-şi pună cineva viaţa pentru aproapele său", a spus Hristos.

In iubire, noi ne pierdem identitatea, murind în chip mistic pentru celălalt. Renunţăm la tot ce sîntem, la orgoliu, la dorinţe personale, la odihnă, la bucurii, la locul nostru, doar pentru a ne afla lingă cel iubit şi a fi pe placul lui. Apostolul Pavel descrie şi el iubirea în acelaşi chip: dragostea nu caută ale sale, ci ale aproapelui". Cu alte cuvinte, dragostea moare pentru sine pentru a trăi în celălalt.

Oamenii se îndrăgostesc şi lumea spune că orbesc, că nu mai văd aşa cum vedeau mai înainte. Indrăgostitul umblă ca un strigoi, nemaiţinînd cont de pericole, de faptul că cei apropiaţi rîd de el. Se desparte de tot ce a fost el. Cu alte cuvinte, moare în chip tainic pentru a se naşte într-o altă realitate, realitatea fiinţei iubite.

marți, 29 ianuarie 2019

Klaus Iohannis: Existenţa Muzeului Holocaustului este vitală

Klaus Iohannis: Sunt convins că acest muzeu va fi mai mult decât un spațiu simbolic, va funcționa ca o resursă educațională importantă, mai ales pentru tinerele generații. Educația reprezintă cea mai puternică armă pe care o are o societate pentru a rezista în fața încercărilor de otrăvire a democrațiilor prin manifestări extremiste, populiste, antisemite și xenofobe.

luni, 28 ianuarie 2019

Părintele Răzvan Ionescu în căutarea cuvintelor vii la Părintele Proclu Nicău. "Toată viaţa mea câte zile voi avea, trebuie să cer mila lui Dumnezeu. Şi cerând mila lui Dumnezeu, trebuie să fac şi eu şi ce Îi cer"

Sursa foto

Părintele Răzvan Ionescu despre Părintele Proclu:


Părintele nu are nevoie de slava oamenilor, el se bucură de slava lui Dumnezeu. Dar tocmai întâlnirea cu slava lui Dumnezeu se petrecea prin întâlnirea cu părintele, privirea și expresia feței sale trădând profilul lăuntric al unui om care nu făcea compromis cu viața sa, prin angajamentul său existențial pe drumul luminii și spre cutremurarea slujitorilor întunericului care căutau să îl perturbe neîncetat. A căutat cu obstinație măsurile de a-și trăi umanitatea la cote maxime, prin pocăință, primind încă de aici și de acum încredințarea tăiniciei, proprii celor care trăiesc intimitatea cu Dumnezeu. 

Nu numai în vechime au trăit sfinți, ci există și printre noi, discreți, tăinuiți, vii. Îmi pare că atunci când întâlnești un om viu, mărturie concretă de "vino și vezi" cu vocație evanghelică în aceste timpuri cu orientări culturale care vehiculează adesea, din neîngrijire sau din necunoștință duhovnicească, contrariul Vieții, trăiești o experiență fundamentală. In cărți ni se vorbește despre oameni duhovnicești, întâlnirea cu ei nu este oare cu atât mai edificatoare? Si aceasta pentru că prezența omului duhovnicesc în fața ta este efectiva simțire a prezenței Duhului, întrupată în gesturile, vorbele și înțelepciunea celui care te primește întru Hristos. Ea poate aprinde, în noi înșine, dorul de Dumnezeu.

miercuri, 23 ianuarie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Dumnezeu Se arată numai în clipe neobișnuite, cu scopul de a întipări amintiri dumnezeiești în popor, în inima fiecărui om, în istora și în trupul Bisericii"

Sfântul și Dreptul Ghedeon

Ajungem repede la citirea din cartea Judecătorilor (6, 1-24). "Fost-a în acea zi: s-a întărit Madiam asupra fiilor lui Israel, și aceștia au strigat către Dumnezeu (...), și Ghedeon îmblătea grâul în teasc" (6, 6-7, 11). 

In acest text începe relatarea chemării lui Ghedeon. Ne aflăm acum într-o perioadă istorică ulterioară, când evreii văzuseră deja slava lui Dumnezeu, dar continuau să fie tari la cerbice și să păcătuiască. Atunci, au început lucrările pedagogice ale lui Dumnezeu. Dumnezeu, ca să-i scoată din situațiile fără de ieșire ale dificultăților, i-a trimis în locul Său pe judecători, pe înainte-mergătorii Împăratului. Judecătorii erau un fel de proroci pentru povățuirea poporului, iar pe ei îi rânduise, ca și pe proroci, Însuși Dumnezeu.

luni, 21 ianuarie 2019

La pomenirea de un an de zile a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, care a plecat să se odihnească în lumina precum "zăpada ce clipește în mii de ste­luţe"

Sursa foto
Sâmbătă, 19 ianuarie 2019, la cimitirul Eternitatea din Roman a avut loc pomenirea de un an de zile a doamnei Aspazia Oţel Petrescu care, pe 23 ianuarie 2018, a plecat să se odihnească în lumina precum "zăpada proaspătă, ce clipește în mii de ste­luţe" și te cuprinde în bucuria ei iubitoare.
Domnul a rânduit să o cheme la El în anotimpul zăpezilor, spre aducere aminte și mărturie a prezenței Sale luminoase în temniță alături de cea care a strigat din toate băierile inimii ei către El: „Doamne, nu mă lăsa!
În suferinţa transfigurată, acceptată de bunăvoie, viu s-a făcut cuvântul Psalmistului: "Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite" (Psalmul 50, 8-9). Si bucurie s-a gătit pentru cea care a crezut până la capăt că "ţe­lul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pămân­teas­că, pu­te­rea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci es­te Învierea". Veșnică să-i fie pomenirea!

miercuri, 9 ianuarie 2019

Marius Iordăchioaia: sfârşit de iarnă

într-o noapte, pe o stradă pustie
un om s-a oprit
lângă trupul unei păsări
doborâte de frig...

a ridicat-o din zăpadă
a privit-o de-aproape lăcrimând
şi-a rămas nemişcat în ger
strângând pasărea moartă la piept

tot mai tare
tot mai îndurerat

până bătăile inimii lui au început să migreze
în aripile ei reci
suspinele, în nervii ghearelor încleştate
suflarea lui caldă, în zborul îngheţat din pieptul ei...
..................................................................................

puţin înainte de a se ivi zorii
şi de a dispărea în lumină cu el
Dumnezeu s-a oprit
zâmbind
lângă trupul unui om
doborât de dragoste...

din Vol. de poezii "Cineva mă caută prin viata mea", de Marius Iordăchioaia


sâmbătă, 5 ianuarie 2019

Marius Iordăchioaia: iubirea de aproapele înseamnă.... Poveste de iarnă...


Dragostea în care cred: iubirea de aproapele înseamnă....


a scoate din lăuntrul
tău

tot ce-l împiedică pe celălalt
să vadă
Împărăția

din lăuntrul
lui...

Dragostea în care cred: poveste de iarnă


În lăuntrul meu
dincolo de
mine
un copil aleargă
pe un câmp tot mai
alb
care se întinde
în lăuntrul tău
dincolo de
tine....

duminică, 30 decembrie 2018

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Atâta fericire trăim cu adevărat, câtă întâlnire autentică avem cu Dumnezeu"



Despre timp, fericire și veșnicie


Fiecare ceas și clipă, fiecare întâmplare și înțeles sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruiește timpul, dar, în realitate timp nu există. Timpul este ceva trecător. Lasă urme zborul unei păsări? Cu siguranță, nu! Tot așa este și timpul. Există numai veșnicia, care Îl cuprinde pe Dumnezeu și făpturile zidite după chipul Lui. Singurul veșnic, precum și singurul bun și sfânt, este Dumnezeu. 

Timpul, ca înțeles fizic, curge și trece, este inexistent, fără ipostas, pentru că trecutul nu mai există, nicăieri nu se află vase care să-l țină ascuns. Toate cad în uitare, pe toate le acoperă moartea. Nici prezent nu există, pentru că, până să apuc să zic "prezent", clipa prezentă deja a trecut. Viitorul nu-l avem în puterea noastră, nici nu știm dacă vom mai trai în clipa următoare. Însă, chiar dacă vom mai trăi, viața noastră va fi tot o trecere, tot ceva care nu are ipostas de la sine.

Timpul este o serie de umbre mișcătoare ale veșniciei, care e o însușire a lui Dumnezeu, o trăsătură a Dumnezeirii. Toate veacurile sunt o clipă din veșnicie. Prin urmare, timpul, în realitate, nu este al nostru, ci țâșnește din sânurile Dumnezeirii, este o strălucire, o revărsare a Dumnezeirii Care-l naște.

Timpul pe care-l străbatem este umbra unei raze pornite din sânurile părintești și care ne arată că trăim înaintea lui Dumnezeu. Așa cum nu suntem oameni dacă nu avem suflarea Duhului Sfânt, tot așa nu există timp dacă nu există veșnicie. De asemenea, nu ar putea să existe umbră dacă nu ar fi existat lumina, dacă nu ar fi existat soarele sau ceva care să lumineze, producând umbra. Tot așa se întâmplă și cu timpul pe care ni-l dăruiește Dumnezeu: țâșnește din Dumnezeu și ajunge până la noi. Dar dacă se interpune ceva care întrerupe raza - o moarte, o boală, un necaz, o durere, o problemă -, îndată se produce umbra, adică Îl uităm pe Dumnezeu. Uitându-L pe Dumnezeu, trăim durerile timpului, trăim durerea, lupta, agonia, întristarea, angoasa, care, toate, sunt întunecate, pentru că s-a interpus ceva care împiedică raza de lumină să ajungă la noi. 

Când există piedicile de mai sus, ne dăm seama că ceva ni L-a ascuns pe Dumnezeu. Pe acest pământ întunecat, numai când cineva își amintește de Dumnezeu poate să spună: "Mă voi întoarce la Tatăl meu" (Lc. 17, 18). Atunci, de îndată viața i se schimbă, fortificația care se înalță între sufletul său și Dumnezeu cade. Timpul care curge arată că Dumnezeu n-a îngăduit ca între noi și El să intervină ceva serios: Dumnezeu continuă să lumineze în inima și în existența noastră. Prin urmare, și timpul este un semn al existenței lui Dumnezeu.

Se poate ca cineva să-I ceară lui Dumnezeu ca să i Se descopere, să-l lumineze, să-i vorbească. S-ar putea să-I spună: "Dumnezeul meu, unde ești ascuns?", dar nu înțelege că respirația lui din această clipă, că timpul care se schimbă - secunde, ore, zile... - arată prin aceasta că aici, împreună cu noi, este Dumnezeu și ne privește. Privirea Lui ne dă simțământul timpului.

Nu există timp, există veșnicie, există Dumnezeu. Se întâmplă însă să-mi amintesc de trăirile mele cu Dumnezeu: atunci mi-a îndulcit inima, altădată mi-a dat o palmă și mi-am revenit, altcândva mi-a descoperit calea pe care s-o urmez, altădată mi-a vorbit pe drumul Damascului (cf. F. A. 9, 3), propriul meu Damasc, altădată mi-a făcut semn în inimă și mi-a dat putere, și am ajuns monah. Deși viața noastră este una, noi așezăm repere cronologice, deosebim în veșnicia noastră clipe ale legăturii noastre cu Dumnezeu.

Cam așa ceva facem și astăzi, când spunem că se schimbă anul. Nu se schimbă anul; Schimbarea este convențională. Biserica schimbă anul în septembrie, la începutul Indictionului, urmând alt ciclu. Pascaliile încep din septembrie. Noi stăm înaintea lui Dumnezeu, înaintea Maicii Domnului, în rai, acolo unde caracterul împărătesc și veșnic al lui Dumnezeu este vizibil prin excelență. Acolo contenește schimbarea, toate sunt statornicite, o neîncetată și nerăspândită privire a noastră către Hristos, Care ne acoperă pe toți cu lumina Lui. Asta înseamnă veșnicie!


Icoana Cincizecimii înfățișează slava lui Hristos coborând ca niște raze de soare și în ele aflându-se întreaga lume, toți sfinții, toate popoarele. Toate sunt înlăuntrul privirii lui Dumnezeu, iar noi mărturisim credința noastră: că există Dumnezeu. Doar prezența lui Dumnezeu poate să creeze și să lase peste tot repere. Aceste repere ne fac să spunem: "Slava Tie, Dumnezeule!", deoarece credem că Tatăl nostru, deși e în cer, Se află în același timp și pe pământ, tocmai aici, unde ne aflăm noi; credem nu numai că avem Tată, dar și că suntem fii și fiice ale lui Dumnezeu. Noi suntem fiii și fiicele despre care prorocii spun că se vor naște când Duhul Sfânt va sufla în Biserica (cf. Ioil 3, 1-2) aflată în punctul de a fi condamnata la distrugere deplină și la pierzanie (cf. 2 Ptr. 3, 10).

Fiecare An Noi trebuie să ne facă să simțim că Dumnezeu există și că este Tatăl nostru, că eu sunt copilul Lui și că pot să atrag binecuvântarea Lui. Aceasta este singura realitate. Fiecare inimă știe câtă binecuvântare și sfințenie, putere și înțelepciune își trage din Dumnezeu. Lucrul acesta depinde de capacitatea noastră de cuprindere: unul poate cuprinde multă binecuvântare, altul putină, altul poate cuprinde doar blestem. Fiecare om, în măsura în care este întors către Dumnezeu, atâta binecuvântare - fericire i-am zice noi - poate să absoarbă. Elementul binecuvântării, fiind nevăzut, este cunoscut doar de către Duhul Sfânt și de duhul nostru, care știe ce ascundem înlăuntrul nostru.

Dar ce înseamnă "fericit"? Potrivit concepției lumești, "fericit" este cel care le are pe toate la dispoziție. Dar adevărata fericire înseamnă împreună-pătimire cu Dumnezeu, întâlnire veselă, concretă. "Sunt fericit" înseamnă "Il întâlnesc pe Dumnezeu". Atâta fericire trăim cu adevărat, câtă întâlnire autentică avem cu Dumnezeu. Cu adevărat, experiența fericirii este pe măsura întâlnirii noastre cu Dumnezeu.  

Din "Cuvântări mistagogice la sărbători" de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Trad. Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie

duminică, 23 decembrie 2018

Colinde culese și alese...


Mănăstirea Dragomirna



Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. (Ioan 1: 14, 9, 3)

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Strămoșii, cei care au avut nostalgia primei veniri a lui Hristos, se întâlnesc și se unesc cu noi, noii strămoși, noii străbuni, care trebuie să pregătim, în inimile noastre și în Biserică, cea de-a Doua Venire a lui Hristos"


Nașterea duhovnicească a lui Hristos în noi


Străbatem perioada Postului Nașterii Domnului, iar astăzi îi sărbătorim pe Sfinții Strămoși - proroci, împărați, sfinți, păstori mari și mici - care au contribuit ca Iisus Hristos să ajungă până la noi. Sărbătoarea Sfinților Strămoși este una dintre cele mai frumoase sărbători de peste an, întrucât ne dezvăluie că Hristos, Care nu avea trebuință de nimic, S-a făcut pe Sine Însuși să aibă nevoie de noi, cei care ne aflăm în toată nevoia. S-a făcut pe Sine să aibă nevoie și să primească și inima mea, și chemarea ta, și întinderea mâinilor celuilalt, și cea mai mică slujire a fiecăruia dintre noi, chiar și lumânarea pe care I-o aprindem. Această sărbătoare ne împodobește sufletele nu numai ca să prăznuim nașterea lui Hristos în lume, ci și să sărbătorim nașterea înlăuntrul nostru a lui Hristos, venirea lui Hristos în inima noastră, printr-o trăire teologică și un cuget bisericesc.

sâmbătă, 22 decembrie 2018

"Revoluția este o stradă cu numele unui copil"



[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.

Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.

Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.

Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești,e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]

vineri, 21 decembrie 2018

Părintele Galeriu: "Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Învierea". Imagini de la Revoluția din 1989


Părintele Galeriu: 


Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8).

Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Înviereîn jertfă rodește învierea. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul. Jertfa este conștientă; moartea este căderea în inconștienţă; jertfa este liberă; mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie…” psalmodiază Biserica în Săptămâna Patimilor; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.

A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Domnul vieţii, Iisus Hristos, a zis: „Adevăr, adevăr vă spun vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5: 24). Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi. Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”.

În martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire. (…) La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.

Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Învierea.

vineri, 14 decembrie 2018

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul - "Ce trebuie să căutăm? O stare creată de Iisus Hristos"


Starea de pace lăuntrică "pe care o trezește Hristos"

Predica Arhim. Emilianos Simonopetritul în biserica Sfântul Andre din Patisia (cartier din Atena), pe 21 februarie 1975


O, copiii mei preaiubiți, ce minunată este Evanghelia de astăzi! Am ascultat-o de nenumărate ori dar, mai mult decât atât, o trăim în mod continuu, mai ales în timpul slujirii fiecărei Liturghii, căci în seceta acestei vieți nu aspirăm decât la un lucru: să priveghem. Da, cu adevărat, Sfânta Liturghie nu este nici mai mult nici mai puțin decât o masă întinsă în aer liber, ca cea pe care ne-o înfățișează Domnul astăzi. 

Ați auzit ce-a spus Evanghelia? "El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete, cete, pe iarbă verde" (Marcu 6, 39). De ce? Pentru că Apostolii I-au spus: "N-au nimic de mâncare". Aceste mii de oameni, care au ieșit de la ei să-L urmeze pe Iisus, ar fi ajunat dacă Domnul nu i-ar fi așezat "cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci."(Marcu 6, 40) pentru a sătura sufletele lor. 

Sfânta Liturghie este această ieșire pe care o facem mereu și în cursul căreia, în mod asemănător, stăm în aer liber pentru a mânca. O ieșire? Dar de unde ieșim noi? Acești oameni au plecat de unde locuiau, din satele și orașele lor. Noi ieșim din noi înșine și din locul unde trăim. Cine dintre noi nu simte că intrând în biserică acesta este un loc particular și pentru a ajunge aici trebuie să părăsești tot? Dovada este că dacă ne vine un gând oarecare vrem să-l alungăm. Si dacă nu reușim, simțim că ceva străin a intrat clandestin în noi. Dar ieșim înainte de toate din noi înșine cu putere, ființial și în adevăr, părăsim deci păcatele noastre, înclinațiile noastre, aspirațiile noastre. Lăsam totul la exterior; tot ceea ce constituie de fapt viața noastră. Ceea ce există de acum este Dumnezeu. Ceea ce ne aparține sunt păcatele noastre, vrerile noastre, dorințele noastre, care formează sinele nostru inexistent, căci sinele nostru real este creația mâinilor lui Dumnezeu, suflarea primului Său dar. 

Ieșim din speranțele noastre, care ocupă cel mai mare loc în noi. Nu le strângem în mână și totuși le trăim atât de intens încât ni se pare că le atingem cu adevărat, că le ținem, avem chiar impresia că le stăpânim. In general trăim speranțele noastre ca pe niște experiențe, și trebuie să ieșim din asta.

Care sunt ele? Este ceea ce este văzut de ochii trupești și de cei, încă și mai sensibili, ai sufletului. Este tot ceea ce ne cutremură, ne face să vibrăm, ne preocupă, ne face plăcere, ne ridică, dar în lumea vizibilă, nu în afara acestei lumi.

Părăsim deci tot ceea ce vedem, ieșim din ceea ce constituie locul nostru de exil. Este un exod eroic pe care-l fac copiii lui Dumnezeu de fiecare dată când se adună pentru a se uni cu Domnul în acest sfânt loc, care este biserica.

Dan Puric - Despre răceala sufletului