duminică, 20 aprilie 2014

Hristos a inviat! Veniti de luati lumina! Invierea dragostei care biruie moartea și te înviază veșnic


Hristos a inviat din morti!
Cu moartea pe moarte calcand
Si celor din morminte
Viata daruindu-le.

***

Lumea de azi, așa cum arata ea, tinde să ne transforme. Cuvinte vechi precum armonie, dragoste, pace, bucurie sunt încet, încet, uitate, sub asaltul cuvintelor noi ale cotidianului profan: profit, consumism, plăceri, marketing, distracție. Nu mai amintesc de altele mai dure: putere, interese, manipulare, segregare socială, individualism, sclavie. Cum, necum, lumea de azi, așa cum am făurit-o tot noi, începe să nu ne mai placă multora dintre noi. Sau, cel puțin, dacă nu am contribuit la făurirea ei, încercăm să ne strecurăm prin ea, hăituiți de asaltul ei asupra noastră. Căci da, am senzația că unii oameni se simt hăituiți, asaltați, fugăriți de răul lumii. Cineva le vrea neapărat sufletele de vânzare... Ce șanse avem să scăpăm?


Una singură. Învierea dragostei. Dragostea este esența vieții noastre. Fără ea, suntem doar niște umbre trecătoare prin viață: 
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”

Încă din început omul a fost făcut bun, spre a deveni desăvârșit. Ceva însă s-a stricat, ceva a mers prost în drumul nostru și de atunci lumea a devenit teatru de război între bine și rău, între noi și... noi. Din fericire, stricăciunea nu a fost totală: ceva din noi a mai rămas pâlpâind. O flacără care din când în când ne spune că binele și frumosul sunt șansa noastră. O știm, nu e nevoie să o demonstrăm. Cine și-ar vrea răul?


Prin urmare, Învierea Domnului ne vorbește exact de șansa revenirii la dragoste, la bunătate, la armonie, la toate cuvintele acelea pe care încet, încet, parcă le uităm... sau nu le-am auzit niciodată unii dintre noi. Poate ca nu mai are cine să ne spună?!

Hristos spune la un moment dat ucenicilor: 
Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.”  
O pildă, care ne acunde în cuvinte simple de înțeles, adevărul înalt al dragostei dintre oameni și Dumnezeu.


Când se bucură omul? Când adună roade din seceriș. Există însă două feluri de seceriș: unul material, care ne dă roadele hrănirii trupului și altul spiritual, care ne hrănește sufletul. Dar ce bucură cel mai mult pe om? Nu cunoștința, nu experiența, nu puterea, nu mărirea. Acestea pot fi false bucurii. Omul se bucură cu adevărat doar atunci când se simte iubit.

Învierea tocmai asta face. Ne spune, printre rânduri, că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât ni s-a dat pildă pe Sine, spre a ne arăta calea spre iubirea dintre El și noi și dintre noi laolaltă. Toată teologia și toate slujbele și toată activitatea Bisericii are un singur scop: Învierea dragostei, adică smulgerea omului din răutate și punerea lui în starea sa firească. Cine poate refuza dragostea aproapelui? Dar nu o putem ajunge dacă nu vrem... aici e toată slăbiciunea.


Am avut șansa să cunosc oameni care știu să iubească. Afară de părinți, soție și rude, am cunoscut oameni străini: preoți, jurnaliști, profesori, medici, juriști, economiști, șoferi, simpli meșteri și lucrători, etc. Ei mi-au arătat că, înainte de meseriile și misiunile lor, de ce arătăm în afară, pe dinăuntru suntem croiți cam la fel... suntem oameni.... căutăm și dăruim iubire. Dar, „mai fericit este a da decât a lua”. Pentru un sine egoist aceste cuvinte îmi erau necunoscute. Până când am văzut iubirea lor, care s-a transformat în pildă și îndemn pentru mine. Deși este cel mai greu de definit iubirea în cuvinte, ea se învață foarte repede prin fapte. Poate tocmai de aceea pare că unii am uitat-o: pentru că nu o mai vedem, chiar dacă, teoretic, știm să o descriem. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” Le mulțumesc tuturor celor ce m-au învățat fapta iubirii.


Dar nu-i uit și pe cei ce încă n-au întâlnit dragostea. E o fericire să o înveți prin fapte. Nu e un dezastru însă dacă nu o primești. Hristos ne învață asta. Am cunoscut și oameni care mă dușmănesc, mă critică, mă vor departe, îmi caută defecte. Pe undeva e bine, căci cine poate spune că nu are păcat? Dar și pe aceștia aș vrea să-i ajut și să le spun așa...


Să ne gândim cum ar arăta lumea dacă ar înțelege Învierea ca dragoste (și toate celelalte sărbători) și, din prima zi de Paște, ar începe să iubească cu adevărat. N-ar mai fi războaie, certuri, tensiuni, spionaj, polemici, interese personale și toate cele pe care noi le numim, generic, chestiuni lumești. N-am mai crede că Sărbătorile înseamnă doar să ne repezim la bucate, din care oricum aruncăm cam jumătate, în loc să dăruim, pentru că iepurașul capitalist ne-a cam „căpietalizat” (căpiat în consumul de plăceri, adică). Am înțelege că Învierea este revelionul cel adevărat al lumii, înnoirea valorilor vieții noastre, iar masa de Paști ar deveni o Cină de Taină a dragostei și a comuniunii. Am înțelege că Lumina Învierii nu este decât dragostea care luminează pe tot omul, în lumea întunecoasă a urii.Lumina lui Hristos luminează tuturor. Așa am transforma lumea în Rai. Sau, cel puțin, am găsi Raiul. Căci acesta este Raiul: locul celor care aleg, de bunăvoie, să trăiască în armonie.
 
Dar oare câți cred că este posibil acest lucru? Mulți spun că ei nu pot schimba lumea, că trebuie să intri în jocul lumii ca să poți supraviețui. Mi-aș dori tare mult ca să înțeleagă faptul că răul lumii este doar o iluzie, o deformare subiectivă a binelui, o fundătură care nu te duce nicăieri, ci doar te păcălește cu destinații false.

 Puterea de a crede este invers proporțională cu puterea de a te desprinde din logica celor lumești, de a părăsi propriul interes și de a face faptele cele bune, pe care încă le mai știm cum arată, prin cotloanele inimilor noastre. Pare greu, pentru că am construit o lume în care dragostea pare că nu mai încape. Din cauza asta, alegerea pare dificilă și credem că nu o putem alege  pentru că nu mai găsim puterea propriei răstigniri a răului.

Hristos Înviază însă tocmai prin Răstignire. Renunță la propria-I viață de om și se smerește suprem, lăsându-se răpus de fratele său, omul, pe care venise să-l vindece de ură. Pare că ura, manipularea și interesul lumesc al căpeteniilor religioase de atunci Îl învinsese, iar ascunderea în mormânt îl redusese la tăcere.

Dar dragostea nu se poate pune în mormânt. Ea trece dincolo de mormânt, omorând frica morții. Să ne uităm la tâlharul cel din dreapta: în chinurile morții, găsește puterea de a iubi pe Cel Răstignit fără vină. Așa se face că cine iubește, nu mai poate muri: „..astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Ce minunat: să te trezești că, în loc să mori ca un păcătos, rămâi viu și sfânt. Chiar dacă, o perioadă, adormit. Dar cine se mai sperie azi de un somn?

Aceasta este esența Învierii, adusă de Hristos din Sfântul Său mormânt: dragostea care biruie moartea și te înviază veșnic. Știu, poate sună desuet, a ajuns chiar motiv de fantezie: „binele învinge întotdeuna...vise...așa ceva nu există”, spun unii, deznădăjduind. E dreptul lor, dar este un final pe care eu nu l-aș alege niciodată. Mai bine un mort viu, decât un viu mort.

Dar șansa rămâne fiecăruia, cât încă trăim. Alegerea ne aparține. Dacă am gândi un pic cu inima, nu ne rămâne decât să îi urmăm Celui Înviat: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”
Veniți de luați Lumină. Hristos a Înviat! Noi, ce facem?

Sursa: Doxologia/Pr. Eugen Tanasescu, Învierea dragostei, șansa unei lumi mai bune 

***


vineri, 18 aprilie 2014

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (audio, text, icoane)





 

Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

- care se citeste la Denia Prohodului Domnului din seara de Vinerea Mare -


La Dumnezeu este Domnul..., troparul, glasul al 2-lea:


Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-L si cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.

Slava...

Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce esti viata cea fara de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu stralucirea Dumnezeirii; si când ai înviat pe cei morti din cele de dedesupt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase, Dumnezeul nostru, slava Tie.

Si acum...

Mironositelor femei, stând lânga mormânt, îngerul a grait: Miresmele mortilor sunt cuviincioase, iar Hristos puterjunii S-a arat strain.

Dupa aceasta, preotii si credinciosii aprind lumânari de ceara curata si se rânduiesc în jurul mesei, pe care se afla asezat sfântul Epitaf. Urmeaza Catisma a saptesprezecea - starile Prohodului, care se cânta dulce si cu mare cuviinta.

Starea întâi




Preotul cadeste sfântul Epitaf în chipul crucii, altarul si stranele; daca sunt mai multi, cadeste protosul. Apoi se cânta rar întâiul tropar, glasul al 5-lea:

1.  În mormânt, Viaţă,
     Pus ai fost, Hristoase,
     Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,
     Plecăciunea Ta cea multă preamărind. (proslăvind).

2. Dar cum mori, Viaţă,
    Şi cum şezi în mormânt?
    Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti
    Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?

3. Te mărim pe Tine,
    Iisuse Doamne,
    Şi-ngroparea îţi cinstim şi patimile,
    Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit.

4.  Cel ce-ai pus pământul
     Cu măsuri, Hristoase,
     Astăzi şezi în mic mormânt, Ziditorule,
     Şi din gropi, pe cei ce-au murit înviezi.

5. Iisuse al meu,
    Împărat a toate,
    De ce vii la cei din iad, o, Hristoase-al meu?
    Vrei să dezrobeşti neamul omenesc.

6. Stăpânul a toate
    Mort se vede acum
    Şi deşertătorul gropilor celor morţi
    Se încuie-n groapă nouă ca un om.

7. În mormânt, Viaţă,
    Pus ai fost, Hristoase,
    Şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut
    Şi viaţă lumii Tu ai izvorât.

8. Cu cei răi, Hristoase,
    Ca un răufăcător
    Socotit ai fost, dar ne-ai îndreptat pe toţi
    Şi ne-ai scos din amăgirea celui rău.

9. Mai frumos cu chipul
    Decât oamenii toţi,
    Ca un om se vede mort şi fără de chip,
    Cel ce toată firea a-nfrumuseţat.

10. Iadul cum va răbda
      Intrarea Ta, Doamne,
      Şi cum nu se va zdrobi întunecându-se,
      De-a luminii Tale fulgere orbind? 

11. Dulcea mea lumină
      Şi mântuitoare,
      Cum în groapă-ntunecoasă Tu Te-ai ascuns?
      O, răbdare de nespus şi negrăit!

12. Nici lumea de duhuri
      Nu pricepe, Doamne,
       Nici mulţimea făr’ de trup poate povesti
       Taina îngropării Tale, neştiind.

13. O, minuni străine!
      O, ce lucruri nouă!
      Cel ce-mi dă suflare mie Se poartă mort,
      Îngropat de mâinile lui Iosif.

14. În mormânt ai apus,
      Dar de-al Tatălui sân
      Nicicum nu Te-ai despărţit, Hristoase al meu.
      Acest lucru e străin şi nefiresc!

15. Întreaga făptură
      Recunoaşte-n Tine:
      Împărat adevărat, pe pământ şi-n cer,
      Deşi în mormânt Te-ncui, Hristoase-al meu!

16.  Tu-n mormânt fiind pus
       Ziditor Hristoase,
       Temelia iadului s-a cutremurat
       Şi-ale  morţilor morminte s-au  deschis.

17. Cela ce în palmă
      Tot pământul ţine.
      Sub pământ acum cu trupul Se află mort,
      Slobozind pe morţii cei legaţi în iad.

18. Din stricare, Doamne,
      Viaţa mea o ridici;
      Căci murind acum, la cei morţi Te-ai pogorît
      Şi-ale iadului zăvoare le-ai zdrobit.

19. Ca lumina-n sfeşnic,
      Se ascunde acum
      Sub pământ, ca sub obroc, Trupul Domnului
      Şi din iad goneşte întunericul.

20. Mulţimea de oştiri,
      Cea duhovnicească,
      Împreună cu Iosif şi Nicodim
      Merg să-ngroape pe Cel ce e ne-ncăput.

21. Murind Tu de voie,
      În mormânt ai fost pus;
      Şi pe mine ce-am fost mort, Iisuse-al meu,
      De amara mea greşeală m-ai scăpat.

22. S-a schimbat făptura
      Prin a Tale patimi,
      Căci cu Tine-au pătimit toate câte sunt,
      Ţiitor a toate cunoscându-Te.

23. Luând în pântece
      A vieţii Piatră,
      Cel a toate mâncător, iadul, a vărsat
      Pe toţi morţii ce din veac i-a înghiţit.

24. În mormânt nou Te-au pus,
      Înnoind, Hristoase,
      Firea oamenilor, prin învierea Ta,
      După cum se cade unui Dumnezeu.

25. Pe pământ ai venit,
      Pe Adam să-l mântui.
      Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorît;
      Pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.

26. Pământul de frică
      S-a mişcat, Cuvinte,
     Şi luceafărul lumina sa şi-a ascuns,
     Apunând a Ta lumină sub pământ.

27. Ca un om, ai murit
      De-a Ta voie, Doamne;
      Dar ca Dumnezeu pe morţi din groap-ai sculat
      Şi din întunericul păcatelor.

28. Vărsând râu de lacrimi
      Peste Tine, Doamne,
      Cea Curată, ca o maică, a glăsuit:
    „Oare, cum Te voi îngropa, Fiul meu?”

29. Ca grăuntul de grâu,
      Ce-ncolţeşte-n pământ,
      Spic aducător de rod nouă Te-ai făcut,
      Înviind pe toţi urmaşii lui Adam.

30. Sub pământ Te-ai ascuns
      Ca un soare, acum,
      Şi-ntr-a morţii noapte neagră Te-ai învelit;
      Ci răsai, Hristoase-al meu, mai strălucit!

31. Cum ascunde luna
      Faţa sa de soare,
      Aşa groapa Te-a ascuns şi pe Tine-acum,
      Cel ce prin trupească moarte ai apus.

32. Iisus, Viaţa,
      Gustând moartea acum,
      Pe toţi oamenii de moarte i-a izbăvit
      Şi viaţa tuturor le-a dăruit.

33.  Pe întâiul Adam,
       Prin păcat omorât,
       La viaţă ridicându-l cu moartea Ta,
       Adam nou în trup Te-ai arătat acum.

34. Cereştile cete,
      Mort întins, pentru noi,
      Te-au văzut, Stăpânul meu, şi s-au spăimântat
      Şi cu aripile s-au acoperit.

35. Pogorându-Te mort,
      De pe lemn, Cuvinte,
      Iosif cel cu bun chip Te pune-n mormânt;
      Ci-nviază, Doamne, mântuind pe toţi!

36. Bucurie, Doamne,
      Fiind îngerilor,
      Întristare lor acum le-ai pricinuit,
      Cu trup mort, ca pe un om, văzându-Te.

37. Suind Tu pe cruce,
      Împreună-ai suit
      Şi pe muritorii vii; iar stând sub pământ,
      Ai sculat de-acolo pe cei adormiţi.

38. Ca un leu, Tu Doamne,
      Adormind cu trupul,
      Ca un pui de leu Te scoli, Cela ce-ai fost mort,
      Lepădând şi bătrâneţea trupului.

39. Cela ce din coasta
      Lui Adam cel dintâi
      Pe strămoş ai plăsmuit, eşti în coastă-mpuns
      Şi izvor curăţitor ne izvorăşti.

40. Se-njunghia-n taină
      Mai-nainte mielul,
      Iar acum Tu, pătimind fără să cârteşti,
      Eşti făţiş junghiat şi firea curăţeşti.


41. Cine dar va spune
      Chipul groaznic şi nou?
      Cel ce stăpâneşte toate făpturile
      Pătimeşte azi şi moare pentru noi.

42. Cuprinzându-i spaima,
      Au strigat îngerii:
      „Cum Se vede mort Stăpânul vieţii
      Şi de ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu?

43. Din coasta Ta, Doamne,
      Cea însuliţată,
      Izvorăşti mie viaţă, prin viaţa Ta,
      Şi mă înnoieşti şi mă viezi cu ea.
 
44. Răstignit pe cruce,
      Ai chemat pe oameni,
      Iar curată coasta Ta împungându-se,
      Tuturor iertare dai, lisuse-al meu.

45. Cel cu chip cuvios
      Te găteşte-ngrozit
      Şi Te-ngroapă, ca pe-un mort, cu smerenie,
      De-ngroparea Ta înfricoşându-se.


46.  Sub pământ, de voie,
       Pogorând ca un mort,
       Tu ridici de pe pământ, Hristoase, la cer
       Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.

47. Deşi Te-ai văzut mort,
      Dar eşti viu Dumnezeu
      Şi ridici de pe pământ, Hristoase la cer,
      Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.

48. Deşi Te-ai văzut mort,
      Dar eşti viu Dumnezeu
      Şi pe oamenii cei morţi, pe toţi, înviezi,
      Omorând de tot pe-al meu omorâtor.

49. O, ce bucurie,
      Ce dulceaţă multă,
      A fost ceea ce-a umplut pe toţi cei din iad,
      Strălucind lumina Ta-n adâncul lui.
 
50. Îngroparea-Ţi laud,
      Patimilor mă-nchin;
      Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,
      Prin care de patimi am fost dezlegat.

51. Asupra Ta, Doamne,
      Sabie-au ascuţit
      Şi-a puternicului sabie s-a tocit,
      Iar cea din Eden se biruieşte-acum.

52. Văzând mieluşeaua
      Pe-al său Miel înjunghiat,
      Doborâtă de dureri striga şi-ndemna
      Ca şi turma să se tânguie cu ea.


53. În mormânt de Te-ngropi,
      Şi în iad de pogori,
      Dar mormintele, Iisuse, le-ai deşertat
      Şi întregul iad, Hristoase, l-ai golit.

54. De-a Ta voie, Doamne,
      Pogorând sub pământ,
      Pe toţi oamenii din moarte i-ai înviat
      Şi la slava Tatălui i-ai înălţat.

55. Unul din Treime,
      Cu trupul, pentru noi,
      Defăimată moarte rabdă, binevoind;
      Se cutremură şi soare şi pământ.

56. Urmaşii lui Iuda,
      Din izvor adăpaţi
      Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,
      În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.

57. Ca un vinovat, stă
      Cel Preadrept la Pilat
      Şi la moartea cea nedreaptă e osândit
      Şi Judecătoru-i răstignit pe lemn.

58. Îngâmfat Israil,
      Ucigaşe popor!
      Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
      Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?

59. Plăsmuind pe Adam
      Din pământ, cu mâna,
      Pentru dânsul Te-ai făcut om firesc în trup
      Şi de bunăvoia Ta Te-ai răstignit.

60. Ascultând, Cuvinte,
      De al Tău Părinte,
      Pân’ la iadu-ngrozitor Tu Te-ai pogorît,
      Înviind tot neamul muritorilor.

61. „Vai, Lumina lumii!
       Vai, a mea Lumină!
       O, Iisuse-al meu ! O, Fiule preadorit!
       Cu amar, striga Fecioara şi jelea.

62. Pizmăreţ popor,
      Ucigaş blestemat!
      Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,
      De mahrama şi de giulgiurile Lui.

63. Vino, necurate,
      Ucigaş ucenic,
      Şi pricina răutăţii arată-mi-o:
      Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi?

64. Iubitor de oameni
      Te prefaci, nebune,
      Orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule,
      Tu, ce Mirul ai voit să-L vinzi pe bani.

65. Cu ce preţ ai vândut
      Sfântul Mir cel ceresc?
      Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?
      Nebunie-aflaşi, preablestemat satan!

66. De iubeşti pe săraci,
      Şi mâhnit eşti de mir
      Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,
      Cum pe-arginţi pe-a tuturor Lumină vinzi?
 
67. „O, Cuvinte, Doamne,
       A mea bucurie,
      Îngroparea-Ţi de trei zile cum voi răbda?
      Mi se rupe inima ca unei maici”.

68. „Cine-mi va da lacrimi
      Şi izvor nesecat,
      Ca să plâng pe Iisus, dulcele meu Fiu?
      A strigat Fecioara, Maica Domnului.

69. O, munţi şi vâlcele
     Şi mulţimi de oameni,
     Tânguiţi-vă şi plângeţi cu mine toţi
     Şi jeliţi cu Maica Domnului ceresc!

70. „Când am să Te mai vad,
      Veşnică Lumină,
      Bucuria şi dulceaţa sufletului?”,
      A strigat Fecioara, tânguindu-se.

71. Deşi ca o piatră,
      Tare şi tăioasă,
     Ai primit a Te tăia; dar ne-ai izvorât
     Râu de viaţă vie, veşnice Izvor.

72. Ca dintr-o fântână,
      Din îndoitul râu,
      Ce din coasta Ta a curs, noi ne adăpăm 
      Şi viaţa veşnică o moştenim.

73.  Voind Tu, Cuvinte,
      În mormânt Te-ai văzut;
      Dar eşti viu şi Te ridici din morţi, cum ai spus,
      Cu-nvierea Ta, Mântuitorule.

74. Te cântăm, Cuvinte,
      Doamne al tuturor,
      Împreună şi cu Tatăl şi Duhul Sfânt
      Şi-ngroparea Ta cea sfântă preamărim.

75.  Fericimu-Te toţi,
       Maica lui Dumnezeu,
       Şi-ngroparea de trei zile noi o cinstim
       A  Fiului tău şi-al nostru Dumnezeu.

76. În mormânt, Viaţă,
      Pus ai fost, Hristoase,
      Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti
      Plecăciunea Ta cea multă preamărind.



Starea a doua

 



Cadeste al doilea preot, când sunt mai multi preoti, la fel ca la starea întâi sau însusi preotul, daca este un singur preot. Apoi, începe rar si cu glas lin pe glasul al 5-lea:

1. Cuvine-se, dar,
   Să cădem Ia Tine, Ziditorul,
   Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins,
   Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.

 2. Cuvine-se, dar,
     Să-Ţi dăm slava-a toate Ziditorul,
     Căci din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta,
     Şi din stricăciune toţi ne-am izbăvit.      

3. Soarele-a apus
    Iar pământul s-a clătit, Cuvinte,
    Apunând Tu, ne-nseratul Soare, Hristos,
    Şi cu trupul în mormânt punându-Te.

4. Somn învietor
    În mormânt dormind, Hristoase Doamne,
    Din cel greu somn al păcatului ai sculat
    Întreg neamul omenesc cel păcătos.

5. „Una-ntre femei
    Te-am născut Fiu, fără de durere;
    Dar acum sufăr dureri, prin patima Ta”,
    Cea curată, mult jelindu-se, zicea.

6.  Sus văzându-Te,
     De Părinte nedespărţit, Doamne,
    Iară jos cu trupul mort, sub pământ fiind,
    Serafimii s-au înfricoşat acum.

7. Răstignindu-Te,
    S-a rupt tâmpla templului prin mijloc
    Şi şi-ascund luminătorii lumina lor,
    Sub pământ Tu, Soare, ascunzându-Te.

8. Cela ce cu-n semn
    A făcut la început pământul,
    Azi apune sub pământ, ca un muritor;
    Îngrozeşte-te de-aceasta, cerule !

9. Sub pământ apui      
    Cela ce-ai făcut pe om cu mâna,
    Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,
    Cu puterea Ta atotputernică.

10.  Veniţi să cântăm
      Lui Hristos cel mort, Ce-i plâns cu jale,
      Ca femeile, ce mir au adus atunci,
      S-auzim cu ele: „Bucuraţi-vă!

11. Cu adevărat,
      Nesecat Mir eşti, Cuvinte Doamne;
      Pentru-aceea şi femeile mir Ţi-aduc,
      Celui viu, ca unui mort şi îngropat.

12. Cu-ngroparea Ta
      Ai zdrobit de tot iadul, Hristoase,
      Şi cu moartea Ta pe moarte ai omorât,
      Şi din stricăciune lumea mântuieşti.

13. Râu de viaţă eşti
       Ce din Tatăl curgi, Înţelepciune,
       Iar în groapă apunând, viaţă dăruieşti,
       Celor din adâncurile iadului.

14. „Ca să înnoiesc
       Firea oamenilor cea zdrobită,
       Eu cu moartea Mi-am rănit trupul Meu, voind;
       Deci, jelind, nu-ţi bate pieptul, Maica Mea”.

15. Sub pământ apui,
      Cel ce eşti Luceafăr al dreptăţii,
      Şi pe morţi i-ai ridicat, ca dintr-un somn greu,
      Alungând din iad tot întunericul.

16. Bob cu două firi:
      Dătătorul de viaţă, astăzi,
      În adânc pământ, cu lacrimi se seamănă;
      Răsărind El iar, lumea va bucura.

17. S-a temut Adam,
      Dumnezeu umblând în rai, atuncea,
      Iar acum s-a bucurat c-ai venit la iad;
      Căci căzând atunci, acum s-a ridicat.

18. Maica Ta acum
      Varsă râuri de lacrimi, Hristoase,
      Şi-a strigat, când Te-a văzut cu trupu-n mormânt:
     „Înviază, Fiule, precum ai spus!

19.  Iosif Te-a ascuns,
      Cu evlavie, în groapă nouă;
      Şi cântări dumnezeieşti, de-ngroparea Ta,
      Ţi-a cântat, cu lacrimi împletindu-le.

20. Doamne, Maica Ta,
      Pironit văzându-Te pe cruce,
      De amară întristare, sufletul ei
      S-a pătruns de cuie şi de sabie.

21. Maica Ta, văzând
      Adăparea Ta cu fiere, Doamne,
       Cel ce eşti dulceaţa lumii noastre întregi,
       Faţa ei cu-amare lacrămi a udat.

22. „Rău m-am întristat
      Şi rărunchii mi se rup, Cuvinte,
      Junghierea Ta nedreaptă văzând-o”,
      Zis-a Preacurata, tânguindu-se.

23. „Cum am să-Ţi închid
       Ochii dulci şi-ale Tale buze, Doamne,
       Şi cum dar ca pe un mort Te voi îngropa?”,
      Iosif a strigat, înfiorându-se.

24. Jalnice cântări
       Iosif şi cu Nicodim cântă
       Lui Hristos ce S-a-ngropat, acum, în mormânt
       Şi cu dânşii cântă cetele cereşti.

25. Sub pământ apui
      Tu, Hristoase, Soare al dreptăţii;
      Deci şi buna, Maica Ta, care Te-a născut,
      De dureri se stinge, nevăzându-Te.

26. Iadul s-a-ngrozit
     Dătătorule de viaţă, Doamne,
     Când prădată şi-a văzut bogăţia lui
     Şi-nviaţi pe morţii cei legaţi din veac.

27. Soare luminos
      După noapte străluceşte, Doamne;
      Iar Tu, după moartea Ta, străluceşti mai mult,
      Înviind din groapă ca un Dumnezeu.

28.  Ziditorule,
       Primindu-Te în sân pământul
       S-a clătit de frica Ta, Preaputernice,
       Şi pe morţi cutremurul i-a deşteptat.

29. O, Hristoase-al meu!
      Iosif şi Nicodim cu miruri,
      Într-un chip deosebit, acum Te gătesc
      Strigând: „O, pământe-nfricoşează-te!

30. Doamne, ai apus
      Şi cu Tine-a soarelui lumină;
      Iar făptura de cutremur cuprins-a fost,
      Făcător al tuturor vestindu-Te.

31. Piatra cea din unghi
      O acoperă piatra tăiată
      Şi pe Domnu-L pune-n groapă un muritor.
      Înfioară-te, de-acum, pământule!

32. „Vezi-ne aici:
      Ucenicul cel iubit şi Maica,
      Şi cu dulce glas răspunde-ne, Fiule!”,
     A strigat Curata, cu amar plângând.

33. Tu, ca Cel ce eşti
      De viaţă dătător, Cuvinte,
      Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;
     Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

34. Nici chip ai avut,
      Nici frum’seţe, când pătimeai, Doamne;
      Dar mai mult ai strălucit, când ai înviat,
     Şi cu sfinte raze ne-ai împodobit.

35. Ai apus în trup,
       Sub pământ, nestinsule Luceafăr;
       Şi aceasta neputând vedea soarele,
       În amiază-zi el s-a întunecat.

36. Luna, soarele
       Se întunecă-mpreună, Doamne,
       Şi robi binevoitori Ţi s-au arătat
       Şi în mantii negre s-au înveşmântat.

37. „Chiar de-ai şi murit,
       Dar sutaşul Dumnezeu Te ştie;
       Iar eu cum Te-oi pipăi, Dumnezeul meu,
       Mă cutremur”, a strigat cel cu bun chip.

38. A dormit Adam
      Şi din coasta lui-’şi scoase moarte;
      Tu dormind acum, Cuvinte-al lui Dumnezeu,
       Lumii viaţă izvorăşti din coasta Ta.

39. Ai dormit puţin
     Şi-ai dat viaţă celor morţi, Hristoase,
     Şi-nviind ai înviat pe cei adormiţi,
     Ce-adormiseră din veacuri, Bunule.

40. De ai şi murit,
     Dar ai dat vinul de mântuire,
     Viţă, care izvorăşti viaţă tuturor;
     Patima şi crucea Ţa Ţi le slăvesc.

41. Cum au suferit
      Cereştile cete îndrăzneala
      Celor ce Te-au răstignit, Dumnezeule,
      Când Te văd gol, sângerat şi osândit?

42. O, neam jidovesc
      Îndărătnic, ce-ai primit arvuna!
      Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;
      Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?

43. În batjocură
      Tu îmbraci pe Împodobitorul,
      Care cerul a-ntărit şi-a împodobit
     Tot pământul, într-un chip preaminunat.

44. Ca un pelican,
     Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;
     Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit,
     Răspândind asupra lor izvoare vii.

45. Oarecând Navi,
     Opri soarele, zdrobind duşmanii;
     Iar Tu, Soare, ascunzându-Ţi lumina Ta,
     Ai zdrobit pe-al iadului stăpânitor.

46. Nu Te-ai despărţit
     De-al Părintelui sân, Milostive,
     Chiar binevoind a lua chip de muritor;
     Şi în iad Hristoase-al meu, Te-ai pogorât.

 47. Tins fiind pe lemn,
     Cel ce spânzuri pământul pe ape,
     În pământ, fără suflare, acum cobori;
     Care lucru nerăbdându-l, tremură.

48. „Vai, o, Fiul meu!”,
     Preacurata jeleşte şi zice
     Că „pe care-L aşteptam ca pe-un Împărat,
     Osândit acum pe cruce îl privesc!

49. „Astfel mi-a vestit
      Gavriil, venind din cer la mine:
      El mi-a spus că-mpărăţia Fiului meu
      Este o împărăţie veşnică.

50. „Vai, s-a împlinit
      A lui Simeon proorocie
      Că prin inima mea sabie a trecut;
      O, Emanuile, Cel ce eşti cu noi!

51. O, iudeilor!
      Ruşinaţi-vă măcar de morţii
      Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
      Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

52. S-a cutremurat
      Şi lumina soarele şi-a stins-o,
      Când în groapă Te-a văzut neînsufleţit;
      Nevăzuta mea lumină, Bunule!

53. Cu amar plângea
      Preacurata Maica Ta, Cuvinte,
      Când pe Tine Te-a văzut acum în mormânt;
      Ne-nceput şi negrăite Dumnezeu !

54.  Maica Precista
      Omorârea Ta văzând, Hristoase,
      Cu adânc-amărăciune, Ţie-Ţi grăia:
     „Să nu zăboveşti, Viaţă, între morţi!

55. Iadul cel cumplit
      Tremura, când Te-a văzut pe Tine,
      Veşnic Soare al măririi, Hristoase al meu,
      Şi în grab’ a dat din el pe cei legaţi.

56. Ce privelişte
      Mare şi grozav-acum se vede;
      Căci al vieţii Dătător moarte-a suferit,
      Voind El să dea viaţă tuturor!

57. Coasta Ţi-au împuns,
      Mâinile Ţi-au pironit, Stăpâne;
      Şi cu rana Ta din coastă ai vindecat
      Ne-nfrânarea mâinilor strămoşilor.

58. Oarecând jelea
      Toată casa pe fiul Rahilei;
      Iar acum pe al Fecioarei Fiu îl jelesc
      Maica Lui şi ceata Ucenicilor.

59. Palme şi loviri
      I s-au dat lui Hristos peste faţă,
      Celui ce cu mâna Sa pe om plăsmui,
      Şi-a zdrobit cu totul ale fiarei fălci.

60. Toţi cei credincioşi,
     Cu-ngroparea Ta scăpaţi de moarte,
     Îţi cinstim,  Hristoase-al nostru, cu laude,
     Răstignirea şi-ngroparea Ta acum.

61. Cel făr’ de-nceput,
     Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,
     Întăreşte stăpânirea ’mpăraţilor
     Împotriva duşmanilor, caun bun.

62. Ceea ce-ai născut,
     Preacurată Fecioară, Viaţa,
     Potoleşte dezbinarea-n Biserică
     Şi dă pace, ca o bună, tuturor.

63. Cuvine-se, dar,
  Să cădem la Tine, Ziditorul,
  Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins
  Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.


Starea a treia

Cadeste al treilea preot; sau însusi preotul, daca e numai unul. Dupa aceea, începe cu glas dulce si sfânta cuviinta a cânta, pe glasul al 3-lea: 

1. Neamurile toate
    Laudă-ngropării
   Ţi-aduc, Hristoase-al meu.

2. Arimateanul
    Jalnic Te pogoară
    Şi în mormânt Te-ngroapă.

3. De mir purtătoare,
    Mir Ţie, Hristoase,
    Ţi-aduc cu sârguinţă.

4. Vino-întreagă fire,
    Psalmi de îngropare
    Lui Hristos să-I aducem,

5. Pe Cel viu cu miruri,
 Ca pe-un mort să-L ungem,
 Cu mironosiţele.

6. Fericite Iosif!
    Trupul ce dă viaţă,
    Al lui Hristos, îngroapă.

7. Cei hrăniţi cu mană
    Lovesc cu piciorul
    În Binefăcătorul.

8. Cei hrăniţi cu mană,
    Oţet şi cu fiere
    Ţi-aduc, Hristoase al meu.

9. O, ce nebunie!
    Pe Hristos omoară
    Cei ce-au ucis pe profeţi.

10. Ca rob făr’ de minte,
      A trădat Iuda
      Pe-Adâncu-nţelepciunii.

11. Rob ajunge-acuma
      Vicleanul de Iuda,
     Cel ce-a vândut pe Domnul.

12. Zis-a înţeleptul:
    „Groap’-adâncă este
    Gâtlejul jidovilor.

13. La viclenii jidovi,
     Căile lor strâmbe
     Curse şi ciulini sunt.

14. Iosif şi Nicodim                      
      Pe Domnul îngroapă,           
      Cu toată cuviinţa.

15. Slavă Ţie, Doamne,
      Cel ce dai viaţă
      Şi-n iad, puternic, cobori.

16. Maica Preacurata
     Se jelea, Cuvinte,
     Pe tine mort văzându-Te.

17. „Primăvara dulce,
      Fiul meu preadulce.
     Frum’seţea unde Ţi-a apus?

18. Plângere pornit-a
      Maica Preacurata,
      Când ai murit, Cuvinte.

19. Vin cu mir, să-L ungă,
      De mir purtătoare,
      Pe Hristos, Mirul ceresc.

20. Cu moartea pe moarte
     O omori Tu, Doamne,
     Cu sfânta Ta putere.

21. Piere-amăgitorul,
      Scapă amăgitul
      Cu-nţelepciunea-Ţi, Doamne.

22.  Cade vânzătorul
       În fundul gheenei,
       În groapa stricăciunii.

23.  Curse de ciulini sunt
       Căile lui Iuda,
       Celui nebun şi viclean.

24. Pier răstignitorii,
      Împărate-a toate,
      Dumnezeiescule Fiu.

25. Toţi pier, împreună,
      În groapa pierzării,
      Bărbaţii sângiurilor.

26. „Fiule din Tatăl,
      Împărat a toate,
      Cum ai primit patima?

27. Maica, mieluşeaua,
      Mielul ei pe cruce
     Văzându-L, s-a tânguit.

28. Trupul ce dă viaţă
      Iosif împreună
      Cu Nicodim îngroapă.

29. Mult înlăcrimată
     A strigat Fecioara,
     Rărunchii pătrunzându-şi:

30. „O, a mea lumină,
      Fiul meu preadulce,
   Cum Te-ai ascuns în groapă?

31. „Nu mai plânge Maică;
      Pe Adam şi Eva
  Ca să-i slobod, Eu sufăr”.

32.  „Fiul meu, slăvescu-Ţi
      Înalta-ndurare
  Prin care rabzi acestea”.

33. Cu oţet şi fiere
      Te-au adăpat, Doamne,
      Gustarea veche s-o strici.

34. Te-ai suit pe cruce,
      Cel ce altădată
      Umbrişi poporul sub nor.

35. De mir purtătoare,
      Venind la a Ta groapă,
      Ţi-aduceau, Doamne, miruri.

36. Scoală-Te, ’ndurate,
      Şi pe noi ne scoate
      Din a gheenei groapă!

37. „Doamne, înviază”,
      Zicea, vărsând lacrimi,
     Maica Ta ce Te-a născut.

38. Înviază-n grabă,
      Alungând durerea
      Curatei Tale Maice!

39. Prinse-au fost de frică
      Cereştile cete,
     Când Te-au văzut mort, Doamne.

40. Iartă de greşale
      Pe cei ce, cu frică,
     Cinstesc ale Tale patimi.

41. O, înfricoşată,
      Străină vedere;
      Pâmântul cum Te-ascunde!

42. Altădat’ un Iosif
     Ţi-a slujit în fugă
     Şi-acum Te-ngroapă altul.

43. Plânge, Te jeleşte,
      Preacurata-Ţi Maică,
      Fiind Tu mort, Cuvinte.

44. Spaimă ia pe îngeri
      De grozava-Ţi  moarte,
      O, Făcător a toate!

45. Până-n zori, cu miruri
      Ţi-au stropit mormântul
      Cele înţelepţite.

46. Pace în Biserici,
      Lumii mântuire,
     Prin învierea-Ţi dă-ne!

47. O, Treime Sfântă,
      Tată, Fiu şi Duh Sfânt,
      Lumea o mântuieşte.

48. Robilor tăi, Maică,
      Dă-le ca să vadă
      ’Nvierea Fiului tău !

49. Neamurile toate
      Laudă-ngropării
      Ţi-aduc, Hristoase al meu.

Si îndata se cânta, pe glasul al 5-lea:

Binecuvântarile Învierii


Stih: Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale.

Soborul îngeresc s-a mirat văzându-Te pe Tine între cei morţi socotit fiind, şi puterea morţii surpând, Mântuitorule, şi împreună cu Tine pe Adam ridicându-l, şi din iad pe toţi slobozindu-i.

Stih: Binecuvântat eşti, Doamne...

Pentru ce miruri, din milostivire, cu lacrimi amestecaţi, o uceniţelor? îngerul cel ce a strălucit la mormânt a zis mironosiţelor: Vedeţi voi groapa şi înţelegeţi, că Mântuitorul a înviat din mormânt.
Stih: Binecuvântat eşti, Doamne...

Foarte de dimineaţă mironosiţele au alergat la mormântul Tău, tânguindu-se; dar înaintea lor a stat îngerul şi a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu mai plângeţi, ci Apostolilor spuneţi învierea.

Stih: Binecuvântat eşti, Doamne...

Mironosiţele femei, cu miruri venind la groapa Ta, Mântuitorule, plângeau; iar îngerul către dânsele a grăit, zicând: De ce socotiţi pe Cel viu cu cei morţi? Căci, ca un Dumnezeu, a înviat din mormânt.
Slavă... a Treimii:

Închinămu-ne Tatălui şi Fiului Acestuia şi Duhului celui Sfânt, Sfintei Treimi întru o fiinţă, cu Serafimii grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Doamne.

Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Pe Dătătorul de viaţă născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit; şi bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit, şi pe cei căzuţi din viaţă i-a îndreptat la aceeaşi, Cel ce S-a întrupat din tine, Dumnezeu şi om.

Aliluia, Aliluia, Aliluia, slavă Ţie, Dumnezeule! (de trei ori)

Apoi Sedelnele, glasul 1:

Cu giulgiu curat si cu miresme dumnezeiesti, a uns precurat trupul Tau Iosif, cerându-L la Pilat, si L-a pus în mormânt nou. Pentru aceasta, dis-de-dimineata venind mironositele femei, au grait: Arata noua precum ai zis mai înainte, Hristoase, Învierea Ta.

Slava... Si acum...

Spaimântatu-s-au cetele îngerilor, vazând pe Cel ce sade în sânurile Tatalui cel nemuritor, cum a fost pus în mormânt ca un mort; pe Care-L înconjoara cetele îngeresti si-L slavesc împreuna cu mortii cei din iad, ca pe un Facator si Domn.

Si cealalta slujba a utreniei.

* * *

NOTE:

1. Pentru indicatiile de slujba: Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000.

2. O parte din aceste strofe au fost eliminate din ultimele editii ale cartilor de cult, pentru a se evita interpretarea lor ca o atitudine antisemita, dupa cum urmeaza:

Din Starea întâi au fost eliminate total:

56. Urmaşii lui Iuda,
      Din izvor adăpaţi
      Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,
      În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.

58. Îngâmfat Israil,
      Ucigaşe popor!
      Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
      Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?

62. Pizmăreţ popor,
      Ucigaş blestemat !
      Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,
      De mahrama şi de giulgiurile Lui.

Din Starea a doua au fost eliminate total:

33. Tu, ca Cel ce eşti
       De viaţă dătător, Cuvinte,
       Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;
       Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

42. O, neam jidovesc
       Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !
       Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;
       Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?

51. O, iudeilor !
       Ruşinaţi-vă măcar de morţii
       Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
       Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

(Acesta din urmă este singurul caz în care nu a avut loc o eliminare totală, însă a fost schimbat "O, iudeilor !" cu "Fariseilor!").

61. Cel făr’ de-nceput,
      Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,
      Întăreşte stăpânirea ’mpăratilor
      Împotriva duşmanilor, ca un bun.


Din Starea a treia au fost eliminate total:

7. Cei hrăniţi cu mană
     Lovesc cu piciorul
     În Binefăcătorul.

9. O, ce nebunie !
    Pe Hristos omoară
    Cei ce-au ucis pe profeţi.

12. Zis-a înţeleptul:
    "Groap’-adâncă este
      Gâtlejul jidovilor."

13. La viclenii jidovi,
      Căile lor strâmbe
      Curse şi ciulini sunt.

24. Pier răstignitorii,
      Împărate-a toate,
      Dumnezeiescule Fiu.

25. Toţi pier, împreună,
       În groapa pierzării,
       Bărbaţii sângiuirilor.


Vedeti si: Prohodul Domnului



joi, 17 aprilie 2014

IPS Iosif indemnandu-ne la Inviere sa-L primim pe Hristos - Painea noastra de viata vesnica -, singurul care aduce iertarea desavarsita


† MITROPOLITUL IOSIF

HRISTOS CEL ÎNVIAT - PÂINEA VIETII NOASTRE

SCRISOARE PASTORALA LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2014

† IOSIF, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. Iubitului cler, cinului monahal şi dreptslăvitorilor creştini din această de Dumnezeu păzită Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi părintească binecuvântare !


Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.
Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.
Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu
.” (In 6, 51)


Preacucernice Părinte,

Iubiţi credincioşi,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Am trăit în aceste zile ale Săptămânii Patimilor momente foarte intense şi importante pentru viaţa noastră creştină de următori ai lui Hristos şi de ucenici ai Lui. Ne-am aplecat în rugăciunea şi Liturghia din fiecare zi asupra tuturor suferinţelor, dar şi nedreptăţilor noastre omeneşti luate asupră-Şi de către Domnul Hristos, Care le-a primit pentru noi pe Cruce. Să fie răstignit” (Mt 27, 23), strigau odinioară cei pe care El îi iubea şi pentru care Se răstignea, dar strigăm şi noi astăzi prin aceea că facem păcatul. Toţi L-au părăsit atunci, precum şi noi Îl părăsim prin păcat, chiar dacă ne numim ca fiind prietenii Săi. Când confortul şi viaţa noastră sunt în joc, când ne sunt atinse propriile interese, ne lepădăm, Îl părăsim, nu Îl mai cunoaştem, ne îndepărtăm, ne ascundem, ne spălăm pe mâini de El şi de cele pe care Îl facem să le sufere, precum Pilat. Ne dezicem de cuvintele Lui, de dragostea Lui, de faptele Lui pentru noi, de aceea că doar în El se lucrează mântuirea oamenilor, căutăm la alte lucruri salvatoare, la iluziile şi conforturile noastre de fiecare zi, la legile şi neputinţele omeneşti care ne-ar putea salva oarecum din singurătatea şi suferinţa interioară la care ne condamnă păcatul ca îndepărtare de Dumnezeu şi de adevăr. Nici în cele mai grele chinuri pe care omul I le-a procurat, Hristos nu S-a dezis de om, nu l-a lepădat, nu l-a batjocorit, nu l-a uitat, nu l-a înjosit, nu l-a luat în râs, Se face frate al celor mici şi năpăstuiţi, la toţi le întinde mâna Sa cea puternică prin milă, mângâietoare prin dragoste, împreună-suferind cu noi şi împreună-murind cu noi.

Deşi căutăm cu disperare dragostea Lui, izvor a toată dragostea, slăbiciunea noastră face să ne lepădăm de El ca odinioară Petru şi toţi Apostolii, să ne îndoim de El, să Îl negăm, deşi El nu ne părăseşte, nu ne leapădă, deşi El nu se îndoieşte de noi. Au făcut-o până şi Apostolii, atunci când viaţa lor a fost ameninţată, dar repede şi-au venit în fire şi au mărturisit apoi cu preţul vieţii dragostea lor pentru Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Sfântul Pavel, cel care i-a persecutat pe Apostoli, urmărindu-i ca să-i omoare, a ajuns să predice lumii întregi Învierea Celui pe Care Îl persecuta odinioară. Şi de-a lungul veacurilor, următori Sfântului Pavel, Hristos Domnul a făcut din duşmani, aliaţii Săi, din persecutori, persecutaţi, din cei slabi, puternici, din cei uitaţi şi neluaţi în seamă de nimeni, vestitori ai Evangheliei în toată lumea. Îi face pe cei îndoielnici prieteni, pe cei de neiertat, moştenitori ai raiului, sufletele arse de păcat şi neputinţe şi de dorul după adevăr şi dragostea lui Dumnezeu le-a înălţat şi le-a dăruit frumuseţea cerească netrecătoare. Orbii şi surzii au văzut şi auzit Cuvântul Lui şi muţii l-au spus lumii întregi. În Botezul pe care l-am primit, moartea a devenit viaţă, păcatul l-a şters şi întunericul l-a transformat în lumină, dându-ne vederea celor cereşti, netrecătoare. A schimbat omul cu dragostea Lui, însă doar pe cel care se lasă cucerit şi schimbat de ea. A schimbat lumea întreagă şi curgerea istoriei morţii a preschimbat-o cu dragostea Lui în istoria Învierii.

Iubiţi credincioşi,


Hristos a făcut din noi mădulare ale Trupului Său care este Biserica, cea care de 2000 de ani stă mărturie a dragostei Lui pentru omenire. Dragostea pentru omul chemat la demnitatea cerească şi la frumuseţea dumnezeiască l-a urcat pe Hristos pe Cruce, de unde neîncetat strigă Părintelui ceresc, spre iertarea noastră: „Părinte, iartă lor, că nu ştiu ce fac(Lc 23, 34). Ne împacă neîncetat cu Părintele ceresc, redă sufletului nostru, omului lăuntric, lumina frumuseţii dumnezeieşti prin iertare, dar şi trupului nostru strălucirea Trupului Său înviat, precum ne spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă trupul nostru este mădular al lui Hristos, şi dacă Hristos a înviat, apoi negreşit că şi trupul va urma Capului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XVII, p. 174 – în „Lumina Sfintei Scripturi, Antologie tematică din opera Sf. Ioan Gură de Aur", vol. II, ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 42).

Cu tot cel ce stă înaintea lui Dumnezeu Tatăl, în Taina Spovedaniei, mărturisindu-şi păcatele şi neputinţele, Hristos Însuşi stă cu el înaintea Tatălui cu Care îl împacă şi îl ridică, îl învie. Pentru fiecare dintre noi coasta Lui izvorăşte iertare şi hrană cerească, dându-i-Se în Sfânta Împărtăşanie, care ne spală şi ne învie, prin care primim iertarea şi ne sălăşluim în cer, devenim cereşti şi pământeşti în acelaşi timp, devenim cereşti, dar şi mai umani, pentru că învăţăm de la Hristos să iubim pe fratele nostru precum El ne iubeşte. Roada Învierii lui Hristos se vede nu numai în veşnicie, ci şi aici şi acum, imediat, noi fiind purtători în faptele noastre ai realităţii Învierii, mărturisitori prin faptă, prin iubire, ai Învierii care deja lucrează în noi şi care ne face liberi faţă de păcat.

Hristos Domnul ne cheamă deci la împăcarea cu Tatăl ceresc şi cu semenii prin Taina Iertării pe care a pus-o în Biserica Sa, făgăduind şi dând putere Ucenicilor să lege şi să dezlege toate. „… a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20, 22-23), ca apoi să hrănească pe cel împăcat cu pâinea cea cerească, Taina Trupului şi Sângelui de viaţă şi de iertare dătătoare, hrana dumnezeiască lăsată nouă spre iertare şi înviere. Nimeni nu ajunge să guste din Taina Învierii şi din roadele ei dacă nu s-a împăcat, dacă nu şi-a spălat şi primenit sufletul în Taina Spovedaniei sau a Împăcării cu Părintele ceresc şi cu fraţii săi, dar şi cu sine – pentru că fiecare dintre noi are să se împace şi cu sine însuşi – şi nu a primit pe Hristos în inima lui, singurul Care poate aduce iertarea desăvârşită.

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul acesta, cum vă spuneam şi în scrisoarea pastorală de la Naşterea Domnului, Biserica noastră ne cheamă să aprofundăm atât împreună, cât şi fiecare în parte Taina Spovedaniei şi Taina Sfintei Împărtăşanii, a Euharistiei. Dar cea mai bună aprofundare pentru noi este practicarea lor, nu doar din când în când, rar, ci să lăsăm să crească în noi dorul după Hristos, cât mai mult, bine ştiind că fără El şi fără să fim împăcaţi cu Dumnezeu, viaţa noastră nu are sens şi inima se răceşte şi se îndepărtează de dragostea Lui. Prin mâinile preotului primim iertarea şi împăcarea cu Părintele ceresc, Îl primim pe Hristos în noi, Care ni se dăruieşte ca noi înşine să putem dărui Lui şi aproapelui, să Îl putem vedea pe El în aproapele şi pe aproapele în El. El este Viaţa noastră.

Să zicem şi astăzi, la această Sărbătoare a sărbătorilor, lui Hristos Cel Înviat din morţi, Paştile nostru, Pâinea noastră de viaţă veşnică dătătoare, împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog:
 „Tu, Hristoase – Împărăţie Cerească, Tu – Pământ al celor blânzi, Tu – Rai plin de verdeaţă, Tu – Cămară Dumnezeiască, Tu – Taină negrăită, Tu – Masă pentru toţi, Tu – Pâinea vieţii, Tu – Băutură nouă, Tu – Potir cu apă şi Apa vieţii, Tu pentru fiecare sfânt – Făclie nestinsă, Tu – şi Haină, şi Cunună, şi Împărţitor al cununilor, Tu – Încântare şi Împăcare, Tu – Desfătare şi Slavă, Tu – Veselie şi Bucurie”, nădejdea vieţii noastre, slavă Ţie!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† Mitropolitul Iosif

Paris, Sfintele Paști 2014

16 Aprilie 2014


PAGINI WEB:

IPS Iosif si PS Timotei cuvantand de Paste despre lumina dragostei dumnezeiesti care ni se daruieste (2013)

marți, 15 aprilie 2014

Talcuirea Sfantului Maxim Marturisitorul la Blestemarea smochinului neroditor - ca unul ce impiedica Adevarul fie prin slujirea trupeasca a legii, fie prin parerea de sine



Evanghelia dupa Matei 21: 18-22
 Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa. Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.

Evanghelia dupa Matei 11: 18-22
 Iar când s-a făcut seară, au ieşit afară din cetate. Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Şi Petru, aducându-şi aminte, I-a zis: Învăţătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu.


Intrebare: Ce inseamna smochinul din Evanghelie, care e blestemat sa se usuce fara nici un motiv intemeiat in aparenta (Matei XXI, 19; Marcu XI, 21)? si ce inseamna acea neinfranata foame, care cere inainte de vreme rod? Ce rost are, in sfarsit, blestemul unui lucru fara simtire?

Raspuns: Dumnezeu-Cuvantul, care toate le chiverniseste cu intelepciune in vederea mantuirii oamenilor, a povatuit mai inainte firea prin lege, intrucat aceasta incuviinta o slujire mai trupeasca a lui Dumnezeu. Caci nu putea firea sa primeasca atunci Adevarul gol, fara acoperamintele tipurilor, din pricina nestiintei si a intristarii ce s-a nascut in ea fata de originalul lucrurilor dumnezeiesti. Pe urma a venit la noi, in chip descoperit, El insusi, facandu-se om prin imbracarea trupului strabatut de suflet mintal si rational, si a stramutat firea la slujirea imateriala prin cunostinta in duh. Aratandu-se deci Adevarul in viata, Dumnezeu-Cuvantul n-a mai voit sa aiba in stapanire umbra, al carei chip era smochinul. De aceea zice: "Venind iarasi din Betania la Ierusalim", adica dupa ce-si daruise lumii prezenta ascunsa in chipul si umbra legii, a venit inca o data la firea omeneasca prin trup. Asa trebuie inteles cuvantul "venind iarasi, a vazut un smochin in cale, neavand decat frunze". Adica a vazut slujirea trupeasca a legi, cea in umbre si chipuri, sustinuta de o predanie nestatatoare si vremelnica, asezata, asa zicand, "in cale", constand numai din chipuri si randuieli trecatoare. Si vazand-o pe aceasta Cuvantul, impodobita pompos si stralucitor de invelisurile din afara ale formelor trupesti ale legii ca un smochin de frunzele sale, si neafland rod, adica rodul dreptatii care sa hraneasca Cuvantul, a blestemat-o. Mai bine zis, a randuit sa nu mai acopere adevarul, inabusindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce a urmat s-a aratat in fapt, uscandu-se cu totul frumusetea legalista ce-si avea fiinta numai in chipuri, si prin aceasta stingandu-se fala iudeilor in legatura cu ea. Caci nu era lucru indreptatit, nici potrivit ca, dupa ce s-a aratat pe fata Adevarul roadelor dreptatii, sa mai fie atrasi in chip amagitor de frunze cei ce trec prin aceasta viata ca pe un drum, incat sa lase rodul cel bun al Cuvantului. De aceea zice: "Nu era vremea smochinelor", adica timpul in care a stapanit peste firea omeneasca legea nu era vremea roadelor dreptatii, ci vremea in care se preinchipuiau roadele dreptatii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc si negrait ce avea sa vina in viitor ca sa-i mantuiasca pe toti, har la care neajungand, poporul cel vechi s-a pierdut prin necredinta. Caci "Israel, zice dumnezeiescul Apostol, urmarind legea dreptatii, adica pe cea in umbre si chipuri, n-a ajuns la legea care da indreptare, adica la cea desavarsita in duh dupa Hristos" (Rom. IX, 31).

Sau alt inteles: deoarece multimea preotilor si a carturarilor, a legiuitorilor si a fariseilor, care patimea de slava desarta prin pazirea pentru vazul lumii a unor moravuri plasmuite, zice-se, in duh de evlavie, dand aparenta ca implineste dreptatea, hranea trufia, parerea de sine, Cuvantul declara aceasta parere de sine a celor pomeniti smochin neroditor, impodobit numai cu frunze. Si aceasta parere de sine, Doritorul mantuirii tuturor oamenilor, care flamanzeste dupa indumnezeirea lor, o usuca blestemand-o, intrucat este neroditoare. Iar aceasta o face pentru ca oamenii, in loc sa dea aparenta ca sunt drepti, sa caute mai bine sa fie drepti cu adevarat, dezbracand camasa moralitatii fatarnice si imbracand fara prefacatorie pe cea virtuoasa, cum vrea Cuvantul dumnezeiesc, ca in felul acesta sa petreaca viata in evlavie, aratand mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor, decat oamenilor, fatarnica infatisare din afara a purtarii morale. Iar daca suntem si vreunii dintre crestini astfel, prefacandu-ne evlaviosi in purtarile noastre fara ca sa fim drepti cu adevarat, sa asteptam Cuvantul ca pe un iubitor de oameni, ca acesta, flamanzind dupa mantuirea noastra, sa ne ususce parerea de sine a sufletului, care e samanta pacatului, ca sa nu mai duca drept rod dorinta de a placea oamenilor. Talcuirea data arata pe Domnul flamanzind spre binele nostru, blestemand smochinul cu folos si uscandu-l la vreme, ca pe unul ce impiedica Adevarul fie ca se intelege prin el predania veche a legii formelor materiale, fie parerea de sinea fariseilor care se mandreau cu pazirea moravurilor.

Din Filocalia sfintelor Nevointe ale Desavarsirii Vol. 3, Sfantul Maxim Marturisitorul