duminică, 23 august 2015

Cele patru lucrari duhovnicesti spre care Avva Ghelasie de la Frasinei isi indemna ucenicii sa ia aminte


Parintele Ghelasie de la Frasinei s-a nascut in ziua de 18 martie 1944, in judetul Valcea, in apropierea vetrelor monahale de la Cozia, Turnu si Stanisoara, ca fiu al preotului Gheorghe si al preotesei Marcela. La vreme, l-a cunoscut pe parintele Arsenie Praja, langa care a si ucenicit, imbratisand cu toata inima nevointele monahale pustnicesti. In anul 1973, Cuviosul Ghelasie a intrat in obstea Manastirii Frasinei, unde s-a nevoit vreme de treizeci de ani, pana in ziua de 2 iulie 2003, cand a trecut la Domnul.

La varsta de 59 de ani, Cuviosul Ghelasie a trecut Pragul Vesniciei in vremea rugaciunii, in gest de Inchinare, in taina chiliei, cu icoana pe piept si cu mintea treaza, in timp ce un ucenic ii citea, la rugamintea sa, Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului.

Parintele Valerian, nevoitor in Schitul Patrunsa, din judetul Valcea, a fost ucenic de chilie al Cuviosului Ghelasie. Cel dintai spune ca Avva Ghelasie isi invata ucenicii sa aiba trezvie mai ales spre aceste patru lucrari duhovnicesti: nadejdea si increderea in purtarea de grija a lui Dumnezeu; tacerea, mai ales in ispite; smerenia si rabdarea raului.

Cuviosul Ghelasie formula aceste invataturi in patru indemnuri scurte.

Nu te alarma!


"Nu te alarma!", adica nu intra in panica, nu iti pierde increderea in purtarea de grija a lui Dumnezeu, indiferent de cat de grea este situatia prin care trebuie sa treci. Nu te pierde cu firea, adica ramai cat se poate de linistit, indiferent de cate valuri ale vietii se napustesc asupra ta. Mai ales in greutatile si necazurile vietii se vede grija lui Dumnezeu, atunci cand omul nu mai gaseste nici o solutie de scapare.

Teama, frica, tulburarea gandurilor, pierderea linistii sufletesti si imputinarea curajului sunt trairi ale celor care nu cred in Dumnezeu sau Il socotesc pe Acesta mult prea departe de aceasta lume care pare parasita de El. Acestia se cred si se simt singuri.

Cuviosul Ghelasie spune:
 "Tine-te tare, fii rabdator, suferinta si boala sunt in Taina Crucii; stai cu nadejde neclintita in Dumnezeu, in aceasta rastignire vie."
 Ceea ce numeste parintele "Taina Crucii" este tocmai planul de mantuire al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Din nici o cale de mantuire nu poate lipsi Taina Crucii.

Nu te contrazice!


"Nu te contrazice!", adica nu intra in conflict cu aproapele tau. Puterea mintii de a intelege un anumit lucru, de a-si verifica propria stare si de a primi o invatatura este un dar de la Dumnezeu. Astfel, tacerea, mai ales in intalnirile cu persoane care gandesc in mod diferit, este un semn al intelepciunii.

Cand aproapele greseste, dar nu accepta sub nici un chip faptul ca se poate insela in faptele sau gandirea lui, atunci nu mai are rost sa ne folosim de cuvinte sau argumente pentru a-l ajuta sa inteleaga ce anume greseste. Mintea lui este deja mult prea incordata spre a se apara, deci nu mai poate privi liber lucrurile.

Se intampla de multe ori ca acelasi lucru sa fie vazut de oameni in moduri diferite, in functie de experientele si trairea fiecaruia. Trebuie sa stim ca nu este obligatoriu ca sa existe un singur mod de a vedea un anumit lucru. Pot fi mai multe unghiuri bune de a privi acelasi lucru.

Prin contrazicere se cade foarte usor in mandrie, iar de la mandrie si pana la aprinderea cu manie impotriva aproapelui nu mai este decat foarte putin. Pentru aceasta, Cuviosul Ghelasie spunea:
"Cand esti manios si patimas, in loc sa te descarci, cere iertare, macar si formal, ca sa imblanzesti fiarele patimii ce cauta sa te sfasie."

Tot spre a evita contrazicerea, parintele mai spunea:
"Mare e taina tacerii care opreste dezbinarea si caderea in stricaciunea pacatului, a neiubirii. Sa-ti asumi tu insuti vina ta si a celuilalt, dar sa nu le diseci in toiul ispitei, sa nu te fixezi la ele, si sa le arunci in focul inchinarii tacute si rabdatoare, ca sa arda si sa crape dracul maniei din tine".

Nu iti arata nevointa!


"Nu iti arata nevointa!", adica fii smerit si nu cauta sa arati oamenilor ce fapte duhovnicesti te intareste Dumnezeu sa implinesti. Acest indemn se trage din cuvantul Mantuitorului Iisus Hristos, care zice:
"Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.

Iar cand va rugati, nu fiti ca fatarnicii carora le place, prin sinagogi si prin colturile ulitelor, stand in picioare, sa se roage, ca sa se arate oamenilor; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6, 1-6).

Nu blama raul!


"Nu blama raul!", adica nu il judeca pe aproapele tau cel patimas, care nu stie ce face. Nu omul, ci diavolul este cel care face raul in lume. Rabdarea raului din jurul nostru este un semn al apropierii noastre de Dumnezeu, care "face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni".

Parintele Ghelasie spune:
 "Trebuie sa inveti sa traiesti cu raul, sa-l iubesti, ca daca te lupti cu el, il alimentezi, insa daca il iubesti (daca il scufunzi in iubirea si lumina lui Dumnezeu), il distrugi, moare. E o lupta rafinata in care trebuie sa lucrezi cu intelepciune, nu trebuie sa alimentezi raul in nici un fel si, pentru aceasta, nu trebuie sa intri in contradictii si dispute."

Cuvant, in loc de testament!


"Vine un timp cand numai smerenia si dragostea conteaza, pe ele trebuie sa lucrezi. Rostul suferintei este dumnezeiesc, ne pregateste de trecere, ne apropie de Hristos, ne descopera, prin aparenta lipsire de daruri, cine suntem noi, cat de putina iubire am intrupat. Sa pazim, deci, smerenia, dragostea de Dumnezeu si de aproapele, caci, in fata bolii si a mortii raman smerenia si iubirea, celelalte daruri intorcandu-se la Dumnezeu", 
zice Cuviosul Ghelasie de la Frasinei.

Sursa: Crestin Ortodox/ Teodor Danalache, Patru indemnuri ale Avei Ghelasie

joi, 6 august 2015

Dragostea schimba la fata totul...



Obligatia fara dragoste il face pe om sa se enerveze cu usurinta.

Responsabilitatea fara dragoste il face grosolan.

Dreptatea fara dragoste il face crud.

Adevarul fara dragoste il face sa caute nod in papura.

Educatia fara dragoste il face cu doua fete.

Inteligenta fara dragoste il face viclean.

Amabilitatea fara dragoste il face ipocrit.

Competenta fara dragoste il face indaratnic.

Cinstea fara dragoste il face ingamfat.

Puterea fara dragoste il face tiran.

Bogatia fara dragoste il face lacom.

Credinta fara dragoste il face fanatic.

Sursa: Konstantin V. Zorin, Daca puterile sunt pe sfarsite. Razboiul si pacea omului cu el insusi


sâmbătă, 1 august 2015

Fragmente pline de duh culese din scrisorile Arhim. Sofronie Saharov catre Protoiereul Boris Stark


Protoiereul Boris Stark alaturi de Arhim. Sofronie Saharov


Spunea candva Parintele Sofronie ca o adevarata prietenie in duh este cu putinta doar cand doua suflete (sau mai multe) se regasesc la acelasi nivel de rugaciune.
Parintele Rafail Noica, traducatorul cartii

*

16 ianuarie 1948

[...] Simt ca viata de porc pe care o duc acuma ma lipseste de chipul omenesc. Rugati-va sa-mi dea Domnul puterea de a sluji Liturghia, precum si a-mi plini datoria inaintea Lui. In chip ciudat, intotdeauna simt o paguba duhovniceasasca atunci cand ma intaresc trupeste, cand, cumva, imi este prea bine si sunt linistit in toate. Sufletul mi se chinuie din prea mult somn si odihna. Mi-e tare plicticos fara o viata duhovniceasca incordata si acum nu stiu, oare sa-mi indelungesc odihna sau nu.

*

22 aprilie 1951

Atunci cand pierzi ceva, pe primul loc se ivesc aspectele pozitive ale celor pierdute. In schimb, cata vreme le traim se intampla mai curand contrariul: toate cele negative ies la iveala si parca intuneca binele.

*

27 ianuarie 1953

Am avut prilejul sa trec prin multe locuri si sa vad felurita viata a oamenilor. Si iata, observam candva viata intr-un loc pustnicesc la munte. Munceau mult, dar terenul dimprejur era alcatuit din piatra gola, si putine roade adunau. Observam acele fete chinuite de truda, cu ochi care rasfrangeau deznadejdea. De-abia se lasa seara, si ei se grabeau sa mearga acasa, iar toata noaptea se temeau sa iasa din ograda, caci imprejur misunau fiare salbatice. Mai mult, si faptul de a sta in casa nu era fara primejdie.

Am vazut si alti oameni. Ei traiau intr-o campie nemarginita, in locuri manoase, bogate in ploi si soare. Si acei oameni lucrau fara masura. Campia ii atragea tot mai departe. Munceau pana cadeau, dar aveau fetele vesele, mai cu seama cand priveau asupra lanurilor aurite, intinse cat marea.

Ceea ce mi s-a parut vrednic de luare aminte este ca locuitorii campiilor roditoare, desi lucrau mult mai mult decat cei care traiau in pustii si in munte, erau intru toate nespus mai fericiti decat ei. Iar aceasta mai ales pentru ca isi vedeau roada trudelor lor, atunci cand ceilalti vedeau, dimpotriva, paguba trudei lor. Iar bucuria constientizarii unei trude nu fara de roade facea ca toate sa le fie usoare acelor oameni

*

2 iulie 1953

Fara greutati, fara dureri, viata noastra ar fi ca o mancare nesarata. Iar durerile intotdeauna ni se par foarte mari, dar apoi vine ceasul bucuriei si totul este dat uitarii.

*

2 iunie 1954

Pace voua - cuvintele acestea au fost cele dintai cuvinte ale lui Hristos cand S-a aratat ucenicilor dupa Inviere. Marele, in realitate Singurul, adevarat Biruitor - Biruitorul mortii - Hristos, contrar multor altor "biruitori", rosteste aceste blande cuvinte. In ele, fireste, se gaseste mai multa biruinta decat in toate biruintele nasalnice.

Si deoarece pana astazi mai marii lumii acesteia nu au auzit si nu voiesc sa auda aceste cuvinte ale lui Hristos, iata ca se ajunge la faptul ca si noi, cei mici, care insetam dupa pace si libertate - bineinteles adevarata pace si adevarata libertate - suferim din pricina asupririi ce zdrobeste lumea intreaga, datorita luptei mai-marilor acestei lumi, pentru a ajunge la deplina imparatie. Iata singura cauza pentru care va scriu asa de rar. Dar ca sa nu biruiasca stapanitorul lumii acesteia, Hristos ne-a dat rugaciunea, si atunci, oricum, cele de care avem nevoie se vor savarsi.

[...]

Cat de stangaci suna cuvintele de mangaiere din gura celor care nu au trecut ei insisi prin suferinte si care nu s-au nevoit pana la sudoare, ba chiar pana la sange. Iar cand exista o astfel de experienta, cu cat mai bogata experienta, cu atat mai lucrator cuvantul. Si preotului, acestuia ii este mai de trebuinta decat oricui altcuiva. Cu alte cuvinte, a cunoaste viata pana in strafundurile iadului. A cunoaste, fireste, si invierea. Altfel totul ramane fara sens.

*


Eu tot mereu nutresc nadejdea ca omenirea va „obosi” de duhul vrajmasiei si va dori adevarata pace. Atunci noua tuturor ne va fi mai usor de trait, si va deveni cu putinta sa ne scriem sau chiar sa ne intalnim „in carne si oase”. Deocamdata insa oamenii „iubesc mai mult intunerecul” vrajmasiei, „decat lumina” iubirii si a pacii (Ioan 3;19).

Intotdeauna am gandit (cand eram inca „artist”), si nu incetez sa gandesc, ca cea mai inalta arta este arta de a trai.[...] Asadar, arta de a trai, adica de a se stapani in fiecare clipa, in fiecare loc, in fiecare activitate, cu fiecare om, este, fara indoiala, cea mai inalta dintre toate artele; dar este si cea mai dainuitoare, deoarece ea trece impreuna cu omul dincolo de mormant, in viata vesnica. Eu, precum stiti, in vartutea slujirii mele, propovaduiesc aceasta arta de a trai, cu toate ca imi cunosc deplina mea neindestulare. Imi este limpede ca nici o suferinta a lumii nu poate fi nicicum atribuita Facatorului ei. In chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rau” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, cand omul se agata de el si nu vrea sa-si largeasca inima, acel „mediu” devine ceva mediocru, ingust. Astfel, intreaga viata noastra se risipeste in lupta cu ingustimea inimilor oamenilor. Si, va marturisesc, adesea ma vad la limitele deznadejdii. Oamenii – si cei buni, si cei dragi, si cei destepti, si cei culti — nu sunt in stare a se intelege unul cu altul, iar tesutul vietii se sfasie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putinta decat prin cea mai incordata putere a unei iubiri care se daruieste celorlalti. Si cand ai daruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic, si impreuna cu ea intreaga-ti faptura.

Asa ca, vedeti, va marturisesc starea sufletului meu cea mai frecventa acum, adica in anii batranetii, cand mi-au slabit puterile, cand vad sfarsitul vietii, si nu vad sa fi atins ceea ce caut si am cautat de-a lungul intregii mele vieti. Vadit ca in limitele pamantesti aceasta va si ramane de neatins. Iar iesirea de aci neaparat va fi insotita de durere pentru starea lumii.

Sa nu intelegeti cuvintele mele de mai sus ca aratand putinatatea sufletului meu. Nu. Este mai curand durere, impreuna-patimire. Plicticos [obositor, n.n.] lucru, intreaga viata sa te lupti cu ignoranta, cu relele inclinari ale voii oamenilor. Plicticos, pentru ca oamenii NU vor binele si lumina. Experienta de veacuri a aratat limpede nefolosul dezbinarii si luptelor unii cu altii. S-ar zice ca ar fi cu putinta… si ca ar fi vremea… a intelege ca unirea puterilor ar trebui sa duca la faptul ca toti oamenii sa traiasca deplin indestulati, insa patima de a domina, de a comanda, atata s-a inradacinat in inimile oamenilor, incat omului tocmai aceasta i se pare cat se poate de firesc.

Iata, scrieti ca va mahneste lipsa de buna intelegere intre „noi” aici. Aceasta este iarasi pentru ca unora li se pare ca, daca iti pot face vreun rau, trebuie sa se foloseasca de acea putinta, ca omul, de frica raului sa lucreze pentru ei. Oamenii nu au gandul ca, daca ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, sa se si foloseasca de acea putinta spre binele aproapelui. Nu. Saracia, slabiciunea, dependenta omului, ei doresc a le folosi numai in scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o faptura inferioara, zidita special ca sa lucreze pentru ei.

Bineinteles, toata lupta in aceasta lume se invarte in jurul dorintei din partea unora de a-si folosi puterea, adica de a robi pe ceilalti prin silire; iar ceilalti — isi indrepteaza toate puterile spre a-si apara dreptul unei vieti omenesti.

Desigur, cand cineva ne devine prieten, nu inseamna ca cei cu care prietenul nostru nu se poate intelege vor inceta sa ne fie prieteni. Iar faptul ca ramaneti in bune relatii fata de „H.” si de ceilalti ma bucura adanc. Altfel, ar fi fost cat se poate de rau. Da, oamenii cel mai adesea gandesc pe jumatate, constientizeaza pe jumatate, in chip ciudat, ei insisi nu inteleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poti astepta mult: sunt pe jumatate iresponsabili. Sunt sigur ca si cu mine sunt neaparat imprejurari cand, din curata nestiinta omeneasca, sau chiar neputinta nu raspund asteptarilor altora. Sau vad lucrurile cu totul altfel, si asa, fara sa vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toti avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Parintelui ii scriu cate ceva despre bisericuta noastra. Despre cum slujim acolo. Pe masura ce trec anii devin tot mai sigur ca, pentru voi, intoarcerea in Patrie v-a fost mantuitoare. (…) Totdeauna va pomenesc si va iubesc.

*

21 august 1957

Voi stit cat de credincios am fost Bisericii mele in toti acesti ani de "pribegie in pustie" (curand deja 40 de ani). Atentia le-a fost data celor care, dimpotriva, de multe ori, I-au intors spatele, au luptat impotriva Ei, dar si acum au venit nepurtand nicicum in sine nazuintele pe care noi le-am trait si le traim. Ciudata este Pronia lui Dumnezeu, dar asa este. Nu voua trebuie sa va vorbesc despre aceasta... Si asa, inima mi-a cazut in bocanci. Intr-un anume sens am deznadajduit, si nu mai astept nimic in viata aceasta. Aici, din pricina credinciosiei mele fata de Biserica noastra, toate usile imi sunt inchise. Acolo - usa inchisa. Dumnezeu Care singur stie, Care singur cunoaste tainele inimii ma va judeca dupa iesirea mea, dar de la oameni, pana si de la cei din Biserica, de acum eu nu mai astept nimic. Intreaga mea viata nu este decat un sir de pierderi, de nereusite, de ratari. Si daca n-as avea inaintea mea chipul lui Hristos, Care in viata Sa pamanteasca, in ultima zi, pe Golgota, langa Sine vedea numai pe Maica Sa si pe Ioan, adica cea mai cumplita nereusita din intreaga istorie a lumii, eu as fi deznadajduit nu numai in privinta legaturilor mele cu oamenii, ci si in planul veciniciei. Acum insa avand inaite-mi pe Hristos, pot sa-mi pastrez in suflet o nadejde.

Omeneste vorbind, s-ar zice ca ma plang peste masura. Da, ma plang. Insa deoarece doresc in chip staruitor sa vad lumea mai buna decat se infatiseaza inaintea ochilor mei acum.

*

15 mai 1964

Aproape niciodata, cu nimenea, nu se intampla sa existe un echilibru intre nevoi si cele ce vin asupra. Unii tanjesc dupa liniste si tihna, iar aceasta tihna nu li se da; altii doresc tovarasie, zgomot, activitati, dar raman in singuratate, uitati, ocoliti. Iar aceasta aproape intotdeauna si pretutindenea: sau este prea mult de lucru, sau nu ai ce face; sau esti sfasiat din dragostea celor care trag catre tine, sau nu mai poti din pricina singuratatii apasatoare. Mai "rau" decat toate este faptul ca, in cele mai multe cazuri, omul intampina in viata contrariul a ceea ce cauta. Care este talcul acestora? Poate ca oamenii sunt pusi intr-o stare de conflict, in conditiile divergentelor intre vointe, ale nepotrivirii viziunilor, in conditiile neputintei materiale de a-si implini cele intreprinse de ei, in viziunea lor creatoare si altele asemena, spre a ne cunoaste noi toti marginirea si a cauta nemarginirea, absolutul, cele netrecatoare, deplina desavarsire, printr-o mai mare incordare a intregii noastre fiinte.

Acum doi ani, cand am calatorit catre Rasarit, acolo am vazut cumplita saracie, o viata inca a "erei de piatra", a primelor capitole din Biblie, m-a izbit acel tablou, si mi-a venit gandul ca tocmai in vartutea acestei conditii salbatice, fara aparare, s-a aprins anume acel foc ce s-a pogorat din cer, pe care Hristos ni l-a adus. Intorcandu-ma in Europa, in mediul celor care traiesc in conditii de confort si, adesea, de prisos de bogatie materiala, m-a izbit satisfactia oamenilor in acest plan material si lipsa capacitatii de a cuprinde in adancul fiintei lor ideea vecniciei, de a trai aceasta vecinicie inca de aici. Ceea ce uimeste cel mai mult duhul meu este lipsa adevaratei rugaciuni in lumea noastra contemporana. Chipul omului s-a injosit pana la totala neputinta de a crede in faptul ca Tatal nostru este Facatorul a tot ce este, Tata adevarat, apropiat. Sunt convins ca oamenii, cu cat mai mult isi vor pierde chipul si asemanarea cu Facatorul, cu atat mai greu le va fi sa-si rezolve toate celelalte probleme.

*

8 ianuarie 1966

Stiu ca este usor sa dai sfaturi, si, asa cum spuneati candva inainte, "nu poti porunci inimii", chiar daca o strangi cu pumnul. Asadar strangeti-o iara si iara de-a lungul a catorva ani, ca dupa aceea sa se desfaca si sa se deschida deja unei desavarsite si nepieritoare iubiri, dupa poruncile lui Hristos. Noi oamenii, din pacate, avem nevoie sa trecem prin toate suferintele, spre a putea intelege viu suferintele intregii lumi, spre a-L putea intelege pe Hristos.

*

Pasti 1966

Noi toti, nu fara uimire, ne uitam cat de repede s-a indepartat omenirea de Biserica, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explica prin faptul ca iata, de mai bine de o jumatate de veac (din 1914) intreg pamantul traieste in atmosfera necontenitului fratricid, si nimenea nu se pocaieste de un asemenea pacat. Este firesc ca, intr-o astfel de stare oamenii sa nu indrazneasca a cauta catre marea Lumina a lui Hristos. A crede in bunavestirea lui Hristos, ca noi toti suntem copii ai Facatorului Celui fara de inceput al lumii, a crede in vecinicia noastra prin invierea din morti, a crede ca omul este chipul Dumnezeului Celui Viu - a devenit ceva peste masura puterilor lor, si de aceea se desfasoara atat de intens obsteasca apostazie.

Cand eram in Grecia, in timpul razboiului, ascultand spovedania oamenilor, le spuneam:
- "Ati uitat sa-mi spuneti de un mare pacat al vostru..." 
- "Care?"
- "Ca sunteti ucigas..."
- "Nu, nu sunt ucigas, si de aceea nu as putea spune acest pacat..."
- "Dar, ia spuneti-mi, in vremea razboiului, cand primeati vesti ca, printr-o oarecare operatiune asa-zisul vrajmas a suferit mari pierderi, nu v-ati bucurat?"
- "Fireste, caci ei au inceput razboiul, ei sunt vinovati, si bine ca i-au batut"
- "Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obisnuit, in duhul Evangheliei, aceasta inseamna partasie morala la ucidere, si deci pacatul cere cainta"

*

29 martie 1968

Multumesc pentru urari si bune doriri, pentru neschimbata voastra dragoste fata de mine. Mult pretuiesc aceasta neschimbare! Caci sunt atat de putini oameni pe acest pamant care sa ramana credinciosi cuvantului lor, credinciosi prieteniei lor, credinciosi chiar si in casatorie. Cu atat mai rari sunt ei atunci cand temeiul prietenie, al fratiei, este nu interesul pamantesc, ci credinta pe un alt plan.

[...]

A fost cea mai mare greseala din partea mea sa cred ca oamenii inteleg cu inima ce inseamna numele de "crestin". Crestinismul inca nici nu a fost primit pe pamant vreodata. Crestinismul "istoric", de cele mai multe ori prezinta tabloul celei mai cumplite pervertiri al sensului Evangheliei. Cate crime nu s-au savarsti, si inca se mai savarsesc, in numele lui Hristos! Ce groaznic! Ce scalciere! Si cand auzi ca multi indraznesc sa se numeasca crestini, indata iti vine gandul: dar Hristos Insusi ii va numi candva "ai Sai"? El Insusis a zis ca multi Ii vor spune: "au nu in Numele Tau am prorocit", si  celelalte... Iar El va raspunde: "Departati-va de la Mine, cei care lucrati faradelegea"; Eu pe voi nu va cunosc.

*

12 ianuarie 1970

Oamenii intai se intalnesc in rugaciune, apoi in intalnirile normale ale vietii.

[...]

Cerintele vietii cresc mai repede decat putintele de a le satisface. Cu atat mai mult cu cat fratilor nou-veniti neaparat trebuie sa le oferim studii superioare, teologice bineinteles. Aceasta deoarece jumatate dintre ei au venit cu studii superioare, dar nu teologice. Neaparata nevoie a unei astfel de pregatiri este cerinta vremilor de acum. Daca vom ramane mai putin instruiti decat oricare alti "invatati" (pardon de expresie), acei "invatati" usor ne vor putea sugruma.

O, este o veche, mare problema: pe de o parte, cultura duhului sau a inimii, pe de alta a mintii, cu "atrofierea inimii". Cea din urma reprezinta o priveliste atat de salbatica, incat te apuca groaza intalnind acesti salbatici si de ucigasi care, cu toate acesteea, se simt "superieurs". Este o scara de valori rasturnata, ce duce la razboaie neincetate si la varsari de sange fara urma de mila, totdeauna argumentate de teluri cat se poate de inalte. Unele si aceleasi cuvinte se folosesc pentru a defini aceleasi valori, dar in adanc este o diferena radicala in intelegerea acelorasi cuvinte si in aplicarea lor in viata. Aproape intotdeauna este vorba de libertate a sens unique.

Noi traim, in constiinta noastra, cu gandul neaparatului refuz al tendintei de a domina, de a stapani asupra oricui altcuiva, de a poseda bogatii materiale, lucruri prin care am pierde dreptul de a vorbi cu cei injositi si batjocoriti. Mai bine saracie de bunavoie, decat imbogatire prin asuprirea fratelui. Mai bine ne este sa murim ca niste "neinsemnati" ai societatii, decat sa ne proslavim pentru a fi stapanit asupra "acestor mici". Mai bine sa nu ne lasam numele pe Pamant, decat sa ne inscriem numele in Istoria Pamantului cu sangele fratilor. Spre a ne apara mica noastra libertate noi urmam principiul de a nu atenta asupra libertatii celuilalt. De nu va fi in launtrul nostru samanta Duhului Sfant, aceasta cale este desavarsit cu neputinta. Dar viziunea Vecinicei Dreptati, adica a Soarelui Dreptatii - Hristos, implanta inlauntrul nostru neclintita incredere in neaparata noastra biruinta, in vartutea biruintei lui Hristos. In aceasta lume purtam, si chiar trebuie sa purtam poveri, dar in cea viitoare biruinta este de neocolit.

28 martie 1972

Lumea contemporana, fiind puternic organizata din punct de vedere social, mai ales in marile orase, oamenii, in chip ciudat, se dezvata a iubi, a fi prietenosi, a se bucura sau a suferi impreuna. Din care pricina multi dintre ei resimt uratul singuratatii. Venind la noi, intalnind aici o partasie omeneasca, adica, si cinstire si intelegere, si incredere, uneori intr-atat se uimesc, incat la inceput nici nu inteleg ce s-a petrecut cu ei. Dar apoi, intelegand, dupa cateva vizite repetate, si ei devin increzatori, deschisi, veseli, iar noi le dam casa noastra, gradina noastra, tot ce avem. Cat despre ei - de-acum se simt "acasa". Iar aceasta ne convine caci altfel ne-ar fi fost desavarsit cu neputinta sa primim atatia oameni.

*

27 ianuarie 1973

Este cumplit sa gandesti ca "experientele vietii" pana in zilele noastre sunt tot aceleasi. Au trecut mii de ani dar omenirea, nu numai duhovniceste, ci pana si moralmente, de-abia daca a progresat intrucatva. Poate ca judecata mea nu este dreapta, in sensul ca, pe Pamant, intotdeauna vor fi cele mai felurite nivele intelectuale, morale si duhovnicesti ale existentei oamenilor. Cei de pe treptele de jos ale dezvoltarii au nevoie de grija din partea celor care se afla mai la inaltime; trebuie sa le dam viata, adica sa-i iubim si impreuna sa lucram la inaintarea lor in bine. Asa ca, din acest punct de vedre, deocamdata, totul - normal. Noi insa, in masura in care tindem tot mai mult catre bine, ne ranim tot mai puternic, mai dureros si mai adanc, la vederea fiecarei necuviinte, fiecarei grosolanii si cele asemenea lor. Noi insine am pierdut viziunea a ce, si cum eram la vremea noastra, in zilele tineretii. Poate si noi ne-am infricosa daca ne-am intalni cu noi insine asa cum eram acum cincizeci de ani.

*

18 ianuarie 1975

O jumatate de veac de rugaciuni pana la sange pentru pacea in intreaga lume mi-a inghitit toate puterile. Nu pot spune ca ma incanta starea lumii. Propovaduirea iubirii a fost adusa din cealalta lume si nu este primita de catre oameni. Aceasta lumina nu-i vindeca, adica Lumina de sus. Incapatanarea salbaticei lupte pentru dominatie naruie tot Pamantul.

*

28 aprilie 1976

Slujirea mea insa, precum o stiti prea bine, este de un fel aparte: ea cere stramutarea inimii mele in cel care se spovedeste; poate si invers: a primi pe cel care se spovedeste in inima mea. Sunt nevoit sa traiesc tot felul de drame, de dureri, de indoieli, de suferinte; rareori unele bucurii. Observ ca la inceput eram mai in stare sa ma deschid repede intalnirii cu fiecare dintre cei ce veneau; acum nu mai este asa: la batranetea mea, adesea simt o oarecare istovire "emotionala" a puterii inimii. Imbogatirea experientei mintii cumpaneste doar partial aceasta pierdere. Lucrarea dragostei este perceputa de fiecare om ca o revarsare a unei puteri vitale: adeseori mi s-a dat sa observ ca sincera impreuna-patimire cu cel care sufera, care sta pe pragul ultimei deznadejdi, singura acea atentie a inimii se dovedeste a fi o putere mantuitoare. Indelunga apasare a deznadejdii se intrerupe pentru un oarecare rastimp, si sufletul omului reinvie spre o noua lupta pentru viata.

[...]

Oamenii au ajus atat de complicati psihologic, incat fiecare persoana a devenit un incalcit nod de contradictii. Atmosfera de obste a vietii lumii a slabit duhovniceste si nu ai unde sa afli ajutor. Sporirea organizarii sociale, oricat de ciudat ar parea, duce la faptul ca un contact "personal" a devenit o raritate. Viata se depersonalizeaza. Iar legatura bisericeasca a duhovnicului cu omul, candva atat de roditoare, s-a imputinat, in vartutea instrainarii oamenilor de Biserica. Pierderea credintei in Inviere este tot una cu osandirea de sine la moarte. De aici si simtamantul, in oameni, al lipsei de sens a venirii in aceasta lume. Oricare ar fi orientarea politico-sociala, tragismul vietii este de neinlaturat prin insasi firea omului cazut.

Pana si dragostea intre oameni este doar vremelnica, doar uneori se ajunge la armonie. Rare sunt cazurile unei indelungate impreuna-glasuiri. Iar acum, in starea apasatorului plictis al vietii sociale cand sotii nu trebuie sa depinda unii de altii din punct de vedere material, casatoriile se destrama adesea prea curand. Cel mai mult sufera copiii din aceasta pricina. Si este partea cea mai neinsemnata din tot ce mi se da sa intalnesc. Iar nepriceperea lor in felul de a face, in felul de a trai este atat de mare, incat covarsitoarea majoritate a oamenilor traieste intr-o stare de resemnata deznadejde. Voi stiti ca din ORICE situatie este o iesire - Hristos, dar voia oamenilor este paralizata de patimile pamantesti, iar aceasta iesire mantuitoare se impleteste totusi neaparat cu o lupta impotriva sinelui, adica a propriilor patimi, si in cele mai multe cazuri lupta este lepadata. "Nu va afla rasunet acel cuvant ce hotarul patimii a depasit" (poetul Baratinski la moartea lui Puskin).

Pe langa tot ce se petrece in viata particulara, de la inceputul veacului al XX-lea lumea traieste perioada marilor si micilor neincetate razboaie. Pretutindenea bantuie nesiguranta zilei de maine. Este cunoscut faptul ca frigul puternic tot asa paralizeaza viata cat si marele parjol al focului. Iar razboaiele au capatat aceasta indoita trasatura: pe cat se poate, razboiul se face cu focul; cand incepe sa devina mai infricosator, razboiul se face cu raceala - razboiul rece. Dar este vorba despre una si aceeasi ura care, sporind, a racit dragostea. Soarta mea a fost sa ma rog pentru lume, pentru pacea intregii lumi. Stiu ca puternica este rugaciunea a opri inaintarea acelor nerusinati, chiar daca nu de tot. Dar daca se va intrerupe rugaciunea dragostei, nici o cultura, nici o stiinta nu vor putea impiedica explozia.

Nu este firesc crestinului sa cada in asa-zisul pesimism. Dar aceasta inseamna totodata ca nici optimismul nu-si are locul. Continua lupta duhului cu moartea. Iata ce alcatuieste soarta vietii noastre. Stiti din propria experienta ca zidirea fiecarui nucleu al vietii se impleteste cu multe, neincetate nevointe. Si daca nu deznadajduim, biruinta ramane de partea noastra. Voi aveti aceasta arma - "nebiruita arma a pacii". Dea voua Domnul putere duhului pentru aceasta vrednica nevointa, pentru acest privilegiu, acum rar. In toate imprejurarile: mari si mici, fie familiale, fie la scara mondiala. Nu intotdeauna ne este cu putinta a zari rezultatele asteptate in limitele Pamantului, dar rezultatele negresit vor fi in dezvoltarea cosmica a existentei lumii facute. De aici avem si energia neimputinata pentru rugaciune; rugaciunea duhului, daca trupul slabeste.

Sfatul meu fratesc: nu cadeti in deznadejde, chiar si in imprejurari deznadajduitoare. Durerea sufletului este de neocolit, dar din aceasta durere se naste rugaciunea.Suspinurile din adancuri ating vecnicile inaltimi. Invierea este o realitate a vietii. Lucrul cel mai de pret in viata lumii este faptul ca omul este persoana.

*

27 martie 1979

Viata nicaieri, niciodata, nu este usoara pentru crestin, dar binele semanat in suferinte, mai tarziu, dupa iesirea de aici, se inmulteste insutit, si chiar nesfarsit mai mult; in aceasta sta nadejdea ce ne intareste si ne insufla.

*

12 ianuarie 1980

Eu cred ca Domnul nu cauta catre cele din afara, ci la rezultatele jertfelor aduse. Vine clipa cand, asemenea unui suvoi involburat, vi se va revarsa asupra insutit dragostea ce s-a inmultit datorita dumneavoastra, si deja nimeni si nimic n-o sa v-o mai poata lua in veci. Anume asa judeca Dumnezeu: "Cel care este mai mare intre voi sa fie tuturor rob" precum El Insusi a venit spre a sluji si a-Si da viata spre izbavirea celor multi. 

[...]

Asemenea dumneavoastra si eu mi-am daruit viata slujind aproapelui. Cu aceeasi nadejde despre care va si scriu: dragostea de pe urma neaparat va sta de fata impreuna cu noi in ziua de apoi. Va sta de fata, bogat inmultita, ca un seceris manos. Dar in vremea de acum imparateste simtamantul golirii, al desertarii.

*

21 martie 1991

Ma rog lui Dumnezeu pentru darul dragostei catre voi, ca aceasta sa-si pastreze vecinica insusire, dupa firea ei.

Al vostru, ca intotdeauna si pentru totdeauna, Tati Sofronie  





Protoiereul Boris Stark si sotia Natalia (Natasa)

marți, 21 iulie 2015

Parintele Cezar Axinte: "Suntem ocupati, iar ocupat inseamna ca exista si un ocupant. Cel ocupat este robit..."

Omul nu are nevoie numai de o cercetare materiala. Omul are nevoie de dragoste. De aceea, atunci cand ne justificam si poate ca suntem foarte aproape, poate unul langa altul in acelasi pat, in aceeasi casa, suntem ca si straini pentru ca spunem: am fost ocupat
"De ce n-ai venit la ziua mea, de ce n-ai venit la praznicul meu, de ce n-ai venit ca m-a durut, de ce n-ai venit ca m-am bucurat, de ce n-ai venit ca am plans?"
"Am fost ocupat!"
Primii si cei mai apropiati noua ne sunt copiii. Si, deseori nu mai auzim chemarea lor, care este chemarea lui Dumnezeu, chemarea lor sa fim aproape de ei.
"Draga dar am plecat in Spania, sau in Franta, sau intr-o tara indepartata - care poate sa fie chiar in orasul tau - ca sa-ti fac tie un trai mai bun, pentru ca eu am umblat in opinici si am invatat la lampa". 
Nimic mai gresit! 

Suntem ocupati, iar ocupat inseamna ca exista si un ocupant. Cel ocupat este robit, este stapanit!


Predica in duminca a III-a dupa Rusalii

Parintele Cezar Axinte

despre grijile vietii


In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, amin!

Iubiti credinciosi, inatia de toate dam slava lui Dumnezeu ca si-a pastrat meteorologia pentru Sine, ca daca era dupa om, [el] ar fi manipulat-o si pe aceasta, dupa cum se spunea ca in dimineata aceasta vor fi averse, vant puternic, furtuna si toate celelalte. Iata ca Dumnezeu a ingaduit sa slujim aceasta Sfanta Liturghie, si dupa aceea ne va slobozi pe noi la casele noastre, si va porunci vremii sa faca cele pe care le are de facut. Deci multumim inca o data, si de fiecare data pentru toate minunile pe care le face Dumnezeu in fiecare clipa cu noi. Dar, fiindca suntem cu totul coplesiti de griji, cu totul coplesiti de gandurile noastre, de omul cel pamantesc si pamantiu, nu vedem cat de mult ne iubeste Dumnezeu si, mai ales, nu auzim glasul Lui care ne cheama neincetat. Asa dupa cum El ne cere sa-I chemam Preasfantul Nume in fiecare clipa, sa stiti ca in fiecare clipa, pe fiecare dintre noi, Dumnezeu ne striga pe nume, dar din pricina zgomotului pe care il facem noi, ca oameni, fiindca suntem cu totul supusi gandurilor noastre, lucrurilor noastre, nu-I auzim niciodata, sau foarte rar ii auzim chemarea.

Iubiti credinciosi, ati auzit astazi o evanghelie de la Sfantul Apostol si Evanghelist Matei, o evanghelie atat de profunda incat de doua mii de ani Parintii nostrii cei duhovnicesti talmacesc si talcuiesc, aduc la suprafata margaritare de pret talcuind aceasta evanghelie, si cu toate acestea de fiecare data este proaspata, mai proaspata, mai satioasa, mai gustoasa, si de fiecare data iti doresti parca mai mult sa te infrupti din ea. 

Parintii duhovnicesti au spus ca aceasta evanghelie sa se numeasca - si duminica aceasta sa se numeasca-, despre grijile vietii. Ei, bine, ce poate fi mai actual si mai comun decat grijile vietii? Adesea vorbim, sau am auzit aceasta expresie: gandurile ma omoara. Cine n-a auzit, din cei care vorbesc limba romana aceasta expresie? Chiar si un om care la suprafata este linistit, este bland, este bun cu ceilalti, poate sa aibe in sine o furtuna de ganduri, o furtuna de stari. Chair daca stie cu ajutorul mestesugului celui duhovnicesc, sau pur si simplu ca stie sa se stapaneasca, in adancul lui poate fi furtuna. Chair daca iata, in afara soarele straluceste, cerul poate fi senin, in interiorul nostru, nori negrii se poate sa ne intunce inima, sa ne fure bucuria, sa ne ia pacea, si sa ne dea tulburare.

De cate ori nu auzim: Parinte, mi-am pierdut rugaciunea, am pierdut ravna, sunt uscat la rugaciune, am indoieli in credinta, nu mai am pace, nu mai am dragoste. Ei, bine, lucrurile acestea sunt din interiorul nostru cel mai adanc, din abisul nostru cel mai adanc. De unde vin acestea, fratilor? Ne spun Sfintii Parinti: de la omul cel launtric, cel care este parasit de noi, cel despre care nu nu ne mai amintim decat arareori, cel pe care nu-l mai cercetam, cel pe care il tinem in temnita flamand, dezbracat si toate celelalte pe care le-am auzit de la Hristos, Mantuitorul nostru

Despre grijile vietii vorbeste Mantuitorul si alta data, intr-un alt cuvant, catre ucenicii Sai si catre cei care ii ascultau dumnezeiestile cuvinte, atunci cand vorbeste despre samanta care este aruncata la marginea drumului, care creste, prinde putin pamant, putina umezeala, dar o coplesesc buruienile. Si acele buruieni, spun Sfintii Parinti in talcuirea lor, sunt grijile noastre.

Ei bine, iata ca suntem in epoca in care grijile ne-au coplesti cu totul. Cine dintre noi poate sa spuna ca nu a fost depasit de griji, ca nu a fost tranti la pamant, ca nu a fost ingenunchiat, ca nu a fost robit, ca nu a fost chinuit de grijile sale? Deseori spunem lucrul acesta atunci cand vrem sa justificam lipsa noastra de langa cei iubiti ai nostrii. Ori ca este un frate, ori ca este un copil, ori ca este sot, ori ca este mama, spunem: nu am avut timp sa te cercetez. Spune Mantuitorul:
de nu veti face acestor prea mici frati ai Mei ce v-am cerut, sa-i dati mancare, sa-i dati bautura, sa-i dati imbracaminte, sa-i cercetati in spitale, in temnite, si toate celelalte, va voi arunca pe voi ca pe unii pe care nu-i cunosc.
 Ei, bine, dar omul nu are nevoie numai de aceasta, de o cercetare materiala. Omul are nevoie de dragoste. De aceea, atunci cand ne justificam si poate ca suntem foarte aproape, poate unul langa altul in acelasi pat, in aceeasi casa, suntem ca si straini pentru ca spunem: am fost ocupat
"De ce n-ai venit la ziua mea, de ce n-ai venit la praznicul meu, de ce n-ai venit ca m-a durut, de ce n-ai venit ca m-am bucurat, de ce n-ai venit ca am plans?"
"Am fost ocupat!"
Primii si cei mai apropiati noua ne sunt copiii. Si, deseori nu mai auzim chemarea lor, care este chemarea lui Dumnezeu, chemarea lor sa fim aproape de ei.
"Draga dar am plecat in Spania, sau in Franta, sau intr-o tara indepartata - care poate sa fie chiar in orasul tau - ca sa-ti fac tie un trai mai bun, pentru ca eu am umblat in opinici si am invatat la lampa"
Nimic mai gresit! 

Suntem ocupati, iar ocupat inseamna ca exista si un ocupant. Cel ocupat este robit, este stapanit! Despre acesta stapanire, despre aceasta robie ne vorbeste astazi Mantuitorul. Spune:
nu va ingrijiti - in sensul de nu va ingrijorati - de ce veti manca, de ce veti bea, de ce veti lasa mostenire copiilor, ci, cercetati-i pe toti, cautati sa-i hraniti. 
Pentru ca hrana noastra, ca persoane, ca fii ai lui Dumnezeu, ca chipuri ale lui Dumnezeu este iubirea. Cercetati-i si hraniti-i pe cei care doresc aceasta pentru ca iubirea aceea vi se va intoarce voua si va va hrani sufletul.

Lumea este bolnava, fratilor, de lipsa de iubire. Niciodata lumea n-a fost si n-a avut mai multa abundenta ca azi. Regi si imparati ar fi dorit sa manace si sa traiasca cum traim noi, chair si cei medii dintre noi. In plina vara, la plus 40 de grade, noi avem in casa 20 de grade, in plina iarna la minus 20 de grade noi avem caldura, in plina iarna mancam rosii si iata, toate fructele pamantului si toate celelalte pe care le cunoastem cu totii, aduse de la o margine si de la alta a pamantului pentru pantece, si cu toate acestea, niciodata, parca, omul n-a suferit mai mult. De ce? Fiindca sufletul, omul launtric, este din ce in ce mai parasit de noi. 

Omul trupesc, iata, l-am pus pe un piedestal, l-am inconjurt de ziduri groase, ca iata, sa nu patrunda ceva din afara, ca sa aibe intimitate. Dar ce intimitate poate sa aibe un om care este golit, dezbracat de lumina, dezbracat de har? Asa cum Adam spune: m-am ascuns ca mi-era rusine. Unde te vei putea ascunde de la fata Domnului? Unde te vei putea ascunde si cine va putea sa-ti aline suferitna si durerea cand vei fi lipsit de haina cea duhovniceasca, care este harul? Si scotand acest om trupesc, tot timpul punandu-l pe piedestal si inchinandu-ne lui, ne-am facut idoli, macar ca idolul acesta se numese sine sau eu.

Parintii cei duhovnicesti de la Dumenzeu ne vorbesc si, iata, azi ne marturisesc despre cuvantul lui Dumnezeu cel viu, care incepe asa:
Luminatorul trupului este ochiul. Deci daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat. Daci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult? (Matei 6, 22-23)
 Ce vrea sa spuna oare acest cuvant atat de greu, atat de adanc?  Si ne talcuiesc Sfintii Parinti ca ochiul nostru exprima ceea ce este in interiorul nostru. Ne spun Sfintii Parinti: din inima ta vor iesi toti serpii, toate rautatile, invidia, desfranarea si toate celelalte. Iar daca ele colcaie acolo, rautatile, vor fi imprimate pe chip si se vor vedea in ochiul nostru. Cati dintre noi, uitandu-ne la un om sau altul, nu putem oarecum sa ne dam seama de ce patima sufera? Fiindca Sfintii Parinti ne spun asa, ca fiecare din patimile noastre, cea mai dominata, se imprima pe chipul nostru. Iata intunericul cel dinauntru se proiecteaza in afara, pe chipul nostru acesta, fizic, dar desfigureaza si chipul cel duhovnicesc.

Despre aceasta ne spun si Sfintii Parinti, ca trebuie sa nutrim si omul launtric: nu va ingrijiti de ce veti manca, de ce veti bea, cu ce va veti imbraca, nu va ingrijiti cum va veti plati dobanzile pe la banci, nu va impilati cu toate rautatile lumii, ci cautati la zidirea aceasta care va vorbeste despre Dumnezeu.

Cat de frumos a facut pasarile! Ca de exemplu vorbeste despre ele ca unele care nu semana, nu secera, nu aduna in jitnite, si cu toate acestea Dumnezeu le hraneste. Si ce fac tot timpul? Atunci cand vine primavara, poate ati vazut, cei care stau la case, si ati auzit, nu te mai saturi cat de gurese sunt pasarile. Si, dimineata la ora 5 parca fac o liturghie, tot timpul ciripesc si zboara, si dau de jur imprejur [rotocoale]. Ma uitam deunazi si vedeam pasari care zboara ore in sir, si mi-am zis:
ce sens poate sa aibe acest lucru, ce sens are sa zborare asa o pasare, ca consuma energie si dupa aia mamanca si daca oboseste prea mult chiar sa moara?
 In mintea mea o puneam deja pe o creanga, sa mance si sa ciuguleasca tot timpul, sa se faca obeza si sa pocneasca. Iata mintea rationala! Dar ele ce fac? Fac cele ale lui Dumnezeu, adica aduc slava lui Dumnezeu cum zboara ingerii in cer, si dau slava lui Dumnezeu. Acesta este lucrul ingerilor, Arhanghelilor, sau a sfintilor, sa aduca slava lui Dumnezeu. Si aceasta multumire si recunostinta se intoarce de la Dumnezeu si nutreste, si-i arunca si pe ei din slava in slava, ii face mai luminosi, si mai bucurosi si mai fericiti.

Si spune Dumnezeu:
da esti in trup, in trupul acesta din care ai cazut din neascultare si, cu toate acestea, sa stii ca te-am adus la fiinta nu din intamplare, iubite om, ci ca sa te faci asemenea Mie prin har, sa te unesti cu Mine, sa ai fericire vesnica, sa nu te mai chinui. Dar, daca vrei sa nu te chinui, renunta la viata aceasta atat de complicata, simplifica-ti viata omule, fa cele simple ale tale. 
Atat de frumos poporul nostru a stiut sa manace putin, sa duca vasele [de dulce] in pod cand venea postul, sa se chiverniseasca din putin. Munceau oamenii la camp si din munca lor faceau zestre pentru fetele care erau orfane de razboi. Si cat de frumos a fost poporul acesta! Si inca mai este! Cat de frumos stie poporul acesta sa traiasca.

Iata, sigur ca da, cu mila lui Dumnezeu este al doilea locas de cult, a doua bisericuta unde slujim cumva impreuna Sfanta Liturghie, prima Sfanta Liturghie. Iata ca nu-i trebuie lui Dumnezeu ziduri inalte, groase, pana la cer, ca sa-I aduci slava, sa-I aduci multumire si sa fim intr-o comuniune intreolalta si cu El. Nu se supara daca poti sa faci asta, dar iti spune:
Cu ce pret, omule? Cu ce pret, omule faci toate acestea? Daca pretul este ca te impilezi de griji, te inrobesti, nu vreau acestea, pentru ca nu ma satur cu sange de taur si de vitei. Nu ma intereseaza tamaia ta binemirositoare si cat mai sofisticata si rafinata, ma intereseaza rugaciunea ta, care se urca ca tamaia inaintea Mea, rugaciune curata si cea de cainta si de pocainta, Ma intereseaza sa intri in camara ta si acolo sa te rogi, si sa-mi ceri si Eu iti voi da
Daca pe crinii campului, care se usuca in cateva zile si se arunca in foc, daca pe crinii campului i-am imbracat asa, mai frumos decat pe Solomon cel vestit pentru eleganta sa si pentru stralucirea hainelor sale, pentru opuleta sa, atunci pe tine omule, care porti chipul Fiului Meu cel nascut in veci, si Cel nascut din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, tu care porti chipul celui iubit Fiu al Meu, Cel de care se bucura si Duhul Sfant, Cel de care se bucura toate puterile ceresti, cum nu  te voi ingriji omule?! 
Arunca spre Mine, omule, toate grija ta, ia jugul Meu si sarcina Mea, pentru ca sunt usoare. Nu-ti pune sarcini mai grele decat ti-am dat Eu, omule!
Ei bine, fratilor, ne spune Dumnezeu si in acesta evanghelie si prin toti Sfintii, sa traim simplu, sa gandim simplu, sa nu cercetam la adanc lucruri care sunt mai presus de noi. Sa cautam sa vedem ca  ceea ce asteapta aproapele de la noi, incepand de la  cel mai departe si pana la pruncii nostri, este iubirea; este sa intrebi in fiecare zi: cum te simti, ce probleme ai, ce apasari ai? Aceasta este ceea ce cere Dumnezeu de la noi, de la fiecare dintre noi, iar aceasta n-o poti face tu decat daca esti stapan pe omul cel launtric, pe omul cel duhovnicesc. Iar omul cel duhovnicesc este cel care a invatat si a primit darul acesta de la Dumnezeu de a pazi mintea, de a pazi gandurile si de a pazi inima, de a avea trezvie si rugaciune in toata clipa, de a nu te lasa coplesit de griji, de a nu-ti face griji in plus, de a nu te lipi de bunurile cele pamantesti. Tu sa te lipesti cu o iubire nesfarsita de un lucru marginit - de aceea vine toata suferinta noastra, pentru ca ne lipim cu o iubire nesfarsita; pentru ca omul este nesfarsit, omul este vesnic prin harul lui Dumnezeu si se lipeste de lucruri care nu aduc nici un fel de satisfactie, si satisfactia pe care o aduc lucrurile se transforma in amarala si in amaraciune, si trece timpul, si omul acesta cel lumesc se impietreste si mai tare, si stapaneste, si sugruma pe omul cel duhovnicesc.

De aceea fratilor, ne vorbeste Dumnezeu, spunandu-ne:
"cautati mai intai Imparaia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte - de care aveti nevoie - se vor adauga voua"
Adica tot ce vom avea nevoie, vom primi.

Stim ca Iov a fost bogat, foarte bogat si foarte credincios. Si ca sa se arate dreptatea lui si credinciosia lui pana in sfarsit, Dumnezeu a ingaduit ca rautatea diavolului sa-l copleseasca cu totul. Si a pierdut totul, si pe copiii sai, a pierdut si averea sa, a pierdut si dregatoria sa. Si statea pe un munte de gunoi, si avea bube cu puroi, si se scarpina cu un ciob fiindca nu suporta durerea si mancarimea, iar sotia lui venea si spunea:
"Blesteama-L pe Dumnezeu, si mori dupa aceea, nenorocitule, fiindca, iata, te-ai increzut in Cineva care, iata, te-a batjocorit". 
Si Iov a zis:
"O, femeie fara minte - adica slaba de minte - cum voi face acestea, cand eu in fiecare zi faceam praznic si dadeam slava lui Dumnezeu ca nu cumva fii mei sa greseasca inaintea Lui si sa atraga osanda?" 
Si pentru credinta lui, pentru simplitatea lui, si pentru ca peste masura fiind impliat de diavol, n-a cedat, Dumnezeu i-a dat frumusetea cea din urma mai mare decat cea dintai, la fel cum noua ne da frumusete mai mare decat avea Adam intai. Ei, bine, la aceasta ne cheama Hristos, iar pe noi nu ne va lasa Dumnezeu intr-o ispita mai mare decat putem duce. Daca la Iov, Dumnezeu a ingaduit ca sa putem intelege pana unde merge rautata diavolului, dupa intruparea Sa Dumnezeu a luat libertatea diavolului, ni l-a dat legat, sa calcam peste serpi si peste balauri.

Ei bine, fratilor, stiu ca de multe ori spunem in gandul nostru: "usor de zis si greu de facut". Cine va putea oare sa aibe cutia postala plinade facturi, si griji, si batai in usa, sau sa sune la telefon, sau  te caute - acuma am inteles ca bancile te cauta si acasa, si prin vecini - cine va putea, deci, oare, sa fie fara grija? Nimeni, dar spune Hristos asa:
"cine nu adun cu Mine, risipeste"
si, iarasi:
"fara Mine nu puteti face nimic"
"cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu..."
Si ce este Imparatia lui Dumnezeu, fratilor, ca tot auzim? Ei, bine, nu va voi face o lectie despre Imparatie, ci voi spune ca aici si acum este Imparatia lui Dumnezeu. Aici S-a pogorat Duhul Sfant si a prefacut materia in Trupul si Sangele Mantuitorului, cele duhovnicesti, si noi ne-am impartasit cu ele, si nu numai cu ele, ci cu Duhul Sfant prin participarea la Sfanta Liturghie, pentru ca Sfanta Litrughie, timpul acesta liturgic, spatiul acesta smerit este Imparatia lui Dumnezeu. Si, Imparatia lui Dumnezeu, spune din nou Mantuitorul nostru, este inlauntrul vostru. 

O, omule marginti si slab, care crezi ca esti mic, cat de mare poti sa fi prin aceea ca porti chipul lui Hristos! Coboara-te si intra in camara ta si vei vedea, si vei gasi acolo Imparatia lui Dumnezeu, care este abisul, este taina cea adanca, nesfarsita, suprainfinita. Cauta-L in interiorul tau pe Dumnezeu! Fiindca il vei gasi acolo, te vei impartasi de Dumnezeu prin har, prin participarea la intalnirea cu Dumnezeu.

Iata ca suntem aici o mana de oameni, iata ca Hristos se jertfeste in fiecare bisericuta, iata ca ne cheama pe toti sa ne despovareze,
omule ocupat, bolnav si inrobit de grijile pe care insuti ti le-ai facut, pentru ca Eu nu ti-am dat griji, ti-am spus doar atat, cand te-am pus in gradina Raiului, ca sa o pazesti si sa o lucrezi - adica sa pazesti mintea si sa lucrezi rugaciunea inimii-, te-am pus pe tine acolo sa fii fericit si tu ti-ai facut griji, pentru ca ai vrut sa descoperi ce este si raul, ai vrut sa fi dumnezeu - gandindu-se omul ca daca binele este atat de bun, atat de fericit este cu binele, raul care i-a fost interzis de al-l cunoaste poate fi si mai bun. 
Si multi dintre noi, de la copii la tineri si la adulti vrem sa cunoastem si raul, si-l incercam pe pielea noastra, pe buzele noaste, in mintea noastra si in interiorul nostru. Si atunci iesim din Imparatie, nu mai avem timp liturgic, nu mai pastram pacea, nu mai pastram legatura cu Dumnezeu. Si vedem toate nalucirile posibile, de la demonii cei negri pana la ingerii de lumina, ca macar pe unul dintre noi sa-l apuce, ca un leu, diavolul si sa-l duca in intunericul cel mai dinafara. Dar, ce spune Dumnezeu?
Imbracati-va cu lumina, fiti fii ai luminii.  
Nu te cunosc pe tine pentru ca nu ma recunosc pe Mine in tine, ai desfigurat chipul Meu
Impartaseste-te cu Mine intreg, Trup si Sange ca sa restaurezi, sa transfigurezi acest om trupesc intr-un om duhovnicesc, adu-l stapan pe omul tau launtric, mintea ta fa-o stapana peste trupul tau.
Intelege omule, ca te-am chemat de la nefiinta la fiinta sa fii fericit, sa fi bucuros, si de vei cadea ridica-te, si de cate ori vei cadea, ridica-te si vei fi viu, te vei mantui".

La aceasta ne cheama, fratilor, Dumnezeu in evanghelia de astazi:
 "cautati Imparatia lui Dumnezeu".
Iata, mai putin de 5% din fratii nostri, sunt astazi in Imparatie, sunt astazi la intalnirea cu Dumnezeu cel viu, si auzim ca gem spitalele, gem statisticile, de oameni care sunt rapusi de griji. Care este primul simptom al grijilor, fratilor? Depresia, stresul - cuvinte inventate in secolul nostru!

Parintii nostri, bunicii nostri care castigau painea din sudoare fruntii bagand plugul, calul, si bagand samata in pamant, muncind si dand slava lui Dumnezeu si cerand sa creasca samanta aceea, asteptau, si daca vedeau ca venea o calamitate, spuneau ca de la Domnul este: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului laudat si binecuvantat". Ei, bine, ei care mancau un pic de mamaliga cu ceapa si se duceau in izmene sa apere credinta, si bordeiul lor, si copiii lor, si pe semenii lor, erau fericiti, nu erau depresivi, nu erau in spitale de psihiatrie, nu erau stresati iar noi care le avem pe toate la buton, suntem din ce in ce mai stresati. Care este explicatia? Departarea de Dumnezeu, departarea de iubirea lui Dumnezeu; am intors spatele iubirii lui Dumnezeu! Si iubirea aceasta a lui Dumnezeu, care este o iubire libera, o iubire gingasa, delicata; nu ne cotropeste, nu ne sileste, nu ne poseda, ci ne elibereaza, cu conditia ca sa putem sa raspundem acestei iubiri. Cum putem sa raspundem acestei iubiri? Iubind pe aproapele nostru. Dar pentru aceasta e nevoie de inima, e nevoie de un om duhovnicesc, de un om eroic, de un eroism crestin, iar sangele eroului crestin este sangele Mantuitorului Celui inviat. Nu mai are grupa de sange din aceasta biologica, ci o grupa de sfant.

La aceasta ne cheama Dumnezeu, la Imparatie. Spuneti: "am auzit noi din acestea", spune in Evanghelie: "dar aceasta este numai pentru cer". Doamne, Dumnezeule! Oare Dumnezeu ne-a facut sa fim fericiti numai dupa moarte? Ce viata ar fi aceea in care ni s-ar proiecta fericirea, bucuria, iubirea numai dupa moarte, dupa trecerea noastra la cele vesnice? Ar fi o viata fara sens, ar fi un chin. Dumnezeu ne-a facut si ne-adus la viata ca sa fim fericiti si aici. Aceasta cere de la noi: fii fericit, omule! Este porunca nu optiune. Asa cum nu este o optune pentru un parinte ca fiul sau sa fie fericit. Care dintre noi ar putea spune: e optional daca vrei sa fi fericit sau sa suferi in viata. Cine ar fi nebunul acela? Si, cum zice Mantuitorul, caruia fiul sa-i ceara paine si el sa-i dea piatra, ori sarpe? Ei, bine, nimeni! Daca noi, oameni trupesti, neduhovnicesti stim aceasta, cu cat mai mult, fratilor, stie Dumnezeu de ce avem nevoie, si ne-a si spus sa fim fericiti.

Iata, acesta este mesajul pe care vrea sa ni-l dea Dumnezeu, pe care-l talcuiesc Parintii, si pe care noi am vrea sa-l primim dar nu stim cum, acela de a fi fericit, de a fi in pace intrelalta, cu sine, cu semenii si cu Dumnezeu. Cine oare dintre noi nu-si doreste aceasta? Ei, bine, fratilor, semnul ca suntem vindecati, sau pe cale de a ne vindeca, semnul ca cercetam omul cel duhovnicesc, semnul ca intram in Imparatia Cerurilor, cea dinlauntrul nostru este acela ca avem mila, compasiune pentru semenii nostri cazuti in nenorocire. Acesta este un semn ca inima noastra se largeste si ca in inima noastra poate incapea toata Imparatia, iar in toata Imparatia poate sa incapa tot Adamul, fiecare dintre oameni. Nu exista un om pe care Dumnezeu sa nu poata sa ne ceara sa-l iubim, cu pacatele lui, cu caderile lui, cu scaderile lui. Dumnezeu ne cere sa-l iubim, pentru ca aceasta iubire este vindecatoare, iubirea care vine de la Dumnezeu si se rasfrange prin har in semeni, este iubirea care bate moartea. Acesta este mesajul lui Dumnezeu catre noi si nu numai azi ci in fieare clipa.

Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va daruiasca puterea si intelegerea sa scapati de grijilevaestea asa cum spunem la Sfanta Liturghie, la Heruvic: "grija cea lumeasca acum sa o departam". Sa luam grijea cea buna, si de aceea sa nu pierdem nici noi si niciunul dintre noi, Imparatia si unirea cu Dumnezeu. Amin!                      

Emisiunea "Vestea cea buna" - Despre grijile vietii

cu Pr. Cezar Axinte si Prof. Mihail Chircor