sâmbătă, 20 decembrie 2014

PS Ignatie Mureseanul: "Colindele, Crăciunul stârnesc în noi setea după nevinovat, fiindcă se naşte Nevinovăţia însăşi". Divino-umaul este supus astazi la cele mai grave si cutremuratoare atentate.


În căutarea duhului pierdut al Crăciunului

  „Dumnezeu S-a îmbrăcat în firea umană ca, venind între noi, să ne învețe și, învățând, să ne arate acele lucruri pe care noi nu le putem vedea (Sfântul Ioan Hrisostom)

Paradoxul şi misterul Întrupării


Naşterea lui Hristos este, prin excelenţă, un eveniment teologic împrejmuit de taină şi paradox. Taina întotdeauna inaugurează paradoxul, ambele fiind prinse în copcia uimirii şi a minunării. Taina şi paradoxul capată viaţă doar în uimire şi minunare. Întruparea cuprinde în sine această uimire şi minunare.

E o taină cum Fiul lui Dumnezeu Se înomeneşte, „sfâşie” Cerurile şi vine să-şi asume condiţia precară şi efemeră de om. Mintea greu poate accede la un asemenea mister, care poate deveni sondabil – în măsura capacităţilor şi limitărilor umane – doar prin credinţă.

De obicei, suntem familiarizaţi cu un Dumnezeu învăluit, înfăşurat doar în  ceea ce generic numim spirit. Coborârea Lui în materialitate ne descumpăneşte. Răstoarnă schemele noastre mentale, culturale şi, de ce nu, religioase. Impulsul logicii umane ar spune: materia este materie şi spiritul este spirit. Odata cu evenimentul Naşterii lui Dumnezeu existenţa capătă o altă direcție. Spiritul e pătruns de materie şi materia de spirit. E ceea ce frumos se numeşte, în limbaj teologic, taina divino-umanităţii, taina cerului şi a pământului.

Dumnezeu se face om, adică materie, ca acesta (omul) să se smulgă din carcera strâmtă a materialismului, pentru a ajunge materie spiritualizată, materialitate. Materia este, realmente, spiritualizată. Naşterea lui Hristos imprimă la modul ontologic în materie mai mult spirit, mai multă dragoste şi mai multă lumină. Ce taină uimitoare! Materia devine spirit şi spiritul materie, fără ca spiritul să-şi piardă caracterul de spirit şi materia de materie. Minunat paradox!

Faptul că Necreatul devine creat, Se supune sensibilului; că Ipostasul Fiului se face om (nu ia doar formă de om – antropomorfism), adică intră în lumea relativului; că se instaurează, din punct de vedere obiectiv, împărăţia dragostei şi a părtăşiei comunionale cu Treimea şi cu oamenii într-o „împărăţie” a atomizării persoanei umane şi a urii capabile să carbonizeze tot ceea ce prinde în cale; că Veşnicia (Dumnezeu) pătrunde în timp şi se supune forţei presante a clipei, constituie tot atâtea prilejuri de cumplită/frumoasă răstignire a minţii şi a raţiunii pe crucea misterului-paradox al Întrupării.

Fiul lui Dumnezeu se naşte din Fecioara Maria – fără sămânţă de bărbat, prin puterea Duhului Sfânt (alt cui de răstignire înfipt în lemnul minţii) – pentru ca omul să guste, să cunoască mai îndeaproape viaţa lui Dumnezeu. Prin Iisus Hristos ni se dezvăluie tainele vieţii dumnezeieşti, adică cum este Dumnezeu şi ce este El. De aceea, Hristos a vorbit şi făptuit cum nimeni şi niciodată nu va mai vorbi şi făptui vreodată aşa de real atât despre Dumnezeu, cât şi despre Om.

Naşterea lui Hristos e prologul teologic al cărţii în care este scrisă întreaga istorie a mânturii neamului omenesc. Acest prolog face posibil împlântarea adevărului în solul minţii umane că divinul trebuie gândit, trăit şi întotdeauna unit cu umanul şi viceversa. Iisus Hristos este Dumnezeu şi Om. Divino-umanitatea Lui constituie, cu adevărat, paroxismul răstignirii minţii pe crucea Întrupării. În fond, realitatea întregului univers al Crăciunului rezidă în realitatea divino-umană, care a păşit în lume odată şi pentru totdeauna cu Întruparea.

Binomul „divino-umanitate” este supus, în vremurile prezente, la cele mai grave şi cutremurătoare atentate, venite atât din zona mentalului umanist-materialist, cât şi din sfera socio-cultural ateistă. Conform acestor orientări mariajul binomului nostru trebuie, neaparat, să sfârşească în divorţ.

Societatea în care trăim se zbate cu încăpăţânare pentru constatarea divorţului – dacă e cu putinţă cât mai repede – dintre divin şi uman şi invers. Dumnezeiescul să plece de unde a venit, iar umanul să devină şi „mai” uman.

O cultură fără Întrupare, fără taina divino-umanităţii


Mentalul colectiv al românului din preajma sărbătorilor de iarnă ne livrează cel mai „eficient” exemplu în favoarea susţinerii tezei că ne adecvăm foarte uşor unei culturi, unui soi de comportament care ignoră, direct sau indirect, sau, mai degrabă, neagă faptul Întrupării.

Omul consumist nu se mai lasă modelat, cizelat şi împodobit de semnificaţiile profunde şi reale pe care le comportă sărbătoarea Crăciunului. Bradul, cozonacii, tradiţiile populare (nu că n-ar fi importante) au avut „grijă” să-L scoată pe Hristos de pe scena acestei sărbători. E o formă de izgonire „elegantă”, de secularizare dinspre interior înspre exterior, care mi se pare a fi cea mai catastrofală.

În aceste vremuri dominate numai de legea consumismului, „icoana” evenimentului Întrupării e amplu căptuşită de materialism (nu de materialitate, care este bună). E mult mai simplu să te zbaţi pentru achiziţionarea unui brad sau a unei reţete culinare specifice acestor sărbători decât să te laşi pătruns de nevinovăţia Pruncului născut în ieslea Betleemului. Dorinţele oamenilor, în aceste zile, sunt îndreptate (aproape) numai înspre comercial şi gastronomic. Bucuria e mai mult un efect al desfătării trupeşti decât o realitate spirituală. Crăciunul a devenit un brand al comercialului şi al bucuriei strict efemere. În acest fel, ajungem să sărbătorim „crăciunuri” fără de Hristos. Ăsta da paradox! Numai că acesta nu e în stare să „frângă” mintea omului. Cel mult o îndobitoceşte, întorcându-o cu voiciune înspre grosier şi materialism.

Nu am auzit încă pe nimeni (şi dacă vor fi fiind, sunt mult prea puţini) să se plângă de faptul că Hristos încă nu S-a întrupat în inima şi viaţa lui. În schimb, dacă nu vine „moşu” şi nu se „descinde” vreun brad din pădurea seculară, totul pare sumbru şi fără sens.

Sufletul omului consumist nu mai pare mişcat de tainele şi paradoxurile Întrupării, pe care, cred că în parte, nici nu le ştie. În acest fel, taina identităţii lui Hristos, adică divino-umanitatea, ajunge să fie aspru ştirbită şi, de  ce nu, asasinată. Divorţul între divin şi uman se instalează din plin. Aşa se face că Hristos a fost, în cel mai fericit şi telenovelistic caz, un om printre oameni, un om care şi-a permis luxul de a avea pe deasupra şi o amantă, pe Maria Magdalena. Observăm cât de uşor e „sustrasă” divinitatea din umanitate. Bradul, Moşul, cozonacii şi sarmalele sunt de vină. Să nu fim răstălmăciţi. Sunt importante şi acestea, dar nu atât de importante încât să aibă efectul unui paralizant, a unei pastile care produce amnezie faţă de ceea ce e cu adevărat esenţial şi dătător de bucurie în sărbătoarea Crăciunului: adevărul nestrămutat că Fiul lui Dumnezeu S-a născut printre oameni, a devenit Om pentru noi oamenii, instaurând şi fundamentând, în chip umitor, taina unirii neamestecate dintre divin şi uman.

Crăciunul e taina Bucuriei, a Iubirii şi a Smereniei coborâte printre noi, în ciuda faptului că trăim într-o lume profund stigmatizată de tristeţe, ură şi, mai ales, mândrie.

Desprinderea dumnezeiescului de umanitate nu e atât de bine conştientizată la nivelul oamenilor de rând, a celor simpli, fără pregătire intelectuală. E detectabilă doar din practică, din modul cum se raportează la Crăciun. Evident, nu ne permitem luxul de a generaliza. Mai sunt oamenii care înţeleg şi interiorizează taina Întrupării. Trist e că sunt din ce în ce mai puţini. Nu propun o imagine pesimstă, ci, cred, una extrem de realistă.

La cei „mobilaţi la etaj” lupta împotriva Întrupării îmbracă haina materialismului practic şi dialectic (asta nu înseamnă că statutul de intelectual conferă în chip automat şi necesar „statutul” de atei şi materialişti). Vocile unora ar propovădui de pe toate gardurile: nu avem nevoie de Spirit care să spiritualizeze materia, ci de mai mult uman care să ne umanizeze; avem nevoie de un Hristos mai uman şi nu aşa de dumnezeiesc precum ni-l predică Biserica. În acest caz,  asistăm la ceea ce, paradoxal şi tautologic, aş numi infuzie de mai multă materie în materie, de mai mai mult uman în persoana lui Iisus Hristos, uman care să-i asigure pierderea în anonimat.

Dacă Hristos, Persoana divino-umană vine să spiritualizeze materia, să o facă mai transparentă, transformându-o în materialitate diafană, în virtutea dumnezeiescului prezent în uman, omul consumist, prin viaţa lui, propune solidificarea spiritului, congelarea lui, dacă e cu putinţă, transformându-l în materialism, în virturtea eliminării dumnezeiescului din uman, în virtutea „umanizării” umanului. Aceasta e drama Crăciunului fără Hristos.

Colindele – anamneză baptismală


 E îndeobşte cunoscut faptul că de Crăciun se colindă. Aceste imne izvorâte din înţelepciunea omului cuminte, care a ştiut să trăiască taina Întrupării, aveau menirea sfântă de a vesti, de a face cunoscut, de a reaşeza în conştiinţele făpturilor umane covărşitorul eveniment al naşterii lui Dumnezeu printre noi.

În preajma sărbătorilor de iarnă, aproape instinctual, gândul cutreieră în lumea copilăriei. Se declanşează o derulare, o reîmprospătare, o scanare a tot ceea ce a constituit momente de frumos şi bucurie legat de aceste zile sfinte. Cred că nu este doar o simplă introsepcţie în trecutul candid al copilăriei. Ne aduce aminte de nevinovăţia noastră, de starea de intergralitate/integritate spirituală, pe care, poate, am pierdut-o datorită neglijenţei noastre fată de cele ale sufletului.

Colindele, Crăciunul stârnesc în noi setea după nevinovat – ce-i altceva copilăria decât nevinovăţie „curată”? – , fiindcă se naşte Nevinovăţia însăşi, Pruncul Iisus Hristos. Suntem aruncaţi undeva în zona baptismalului, acolo unde am fost îmbrăcaţi în haina curăţiei prin harul Botezului, primit în Biserică. De aici, şi nevoia aproape firească de a participa la slujba din ziua Crăciunului. Şi asta pentru că Biserica este locul în care am primit darul nevinovăţiei, al purificării de păcate. Acesta e sensul profund al colindatului.

Cât de mult contrastează colindatul de azi faţă de cel de ieri! Colindul de azi e  o simplă incantaţie specifică unui anotimp, populat cu „moşi crăciuni” şi „crăciuniţe” (ce aberaţie frumoasă!!!), cu materialism şi ghiftuială trupească. În seara de Ajun asistăm la cele mai oribilie ospeţe bahice. Colindul a devenit un mijloc de gâdilare a poftei după bani şi mâncare. E descărnat de aura lui suavă şi spirituală. E mai mult prilej de benchetuială şi adorare a pruncului gastronomic din noi decât a Pruncului născut în ieslea săracă a Betleemului.

În acest fel, praznicul Crăciunului e (aproape) un praznic al celor trecuţi de vârsta a doua şi a treia. Cei tineri nu-şi mai găsesc resursele necesare – ce resurse dacă ele au fost epuizate în colindatul „bahic” din Ajun? – pentru a participa la festinul credinţei din ziua de Crăciun, la Sfânta Liturghie.

În loc de concluzie

„Hristoase, oare ce-Ţi vom aduce Ţie pentru aceea că de dragul nostru Te-ai arătat ca un om pe pământ? Fiecare din făpturile zidite de Tine Îţi aduce mulţumire: îngerii, cântarea; cerurile, steaua; magii, darurile; păstorii, minunea; pământul, peştera; pustiul, ieslea; iar noi, pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!”
(Pasaj din slujba Vecerniei Naşterii Domnului).

„Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce ne stă în faţă. De acum, zidul cel despărţitor cade, sabia de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai stă de pază la pomul vieţii, iar eu sunt părtaş al dulceţii celei din rai, de la care prin neascultare m-am îndepărtat.”
(Pasaj din slujba Vecerniei Naşterii Domnului).









miercuri, 17 decembrie 2014

Deschiderea unei secții de Studii Islamice in cadrul Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Salonic a provocat proteste ale călugărilor athoniti


Deschiderea unei secții de Studii Islamice în cadrul Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Salonic a provocat proteste ale mai multor călugări din Muntele Athos. Starețul mănăstirii de Cutlumuș, Arhimandritul Christodoulos, și-a exprimat temerile că secția numita studii devine "mai devreme sau mai târziu un cămin al fanatismului islamic". 
"Nu trebuie să alunecăm în intoleranță religioasă", a declarat starețul, dar "în același timp, trebuie să fim mai puțin naivi în relațiile noastre cu liderii altor religii și ideologii. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o perioadă în care statul nu garantează apărarea identității spirituale a țării noastre"
La rândul său, comunitatea Mănăstirii Filoteu califica inițiativa autorităților elene, în legătură cu deschiderea secțiunii, [ca fiind]:
"inacceptabilă, ilegală, trădătoare fata de Ortodoxie și Patrie, criminală cu privire la oameni".
Comunitatea Mănăstirii Karakalou a primit vestea "cu uimire și consternare  (...)".
"Facultatea de Teologie a fost creată ca un centru exclusiv ortodox ... Ce are în comun lumina și întunericul, adevărul și eroarea? Cum putem în aceeași facultate sa învățăm Sfânta Evanghelie și Coranul?" 
Călugării de la [Manastirea] Karakalou consideră că astfel de decizii ale statului,
"duc la alterarea sentiment religios, la pierderea identității culturale și naționale". 
În încheierea mesajului lor, călugării de la [Manastirea] Karakalou subliniază că inițiativa statului este în mod particular nepotrivită în condițiile actuale, în timp ce 
"frații noștri creștini din Siria și din alte țări ale Orientului se confruntă cu o persecuție violentă din partea islamiștilor". 
Dicheiul [superiorul/șeful] Schitului Sfântului Andrei, Arhimandritul Efrem, precum și un număr de eremiți athoniți, de asemenea, s-au pronunțat împotriva deschiderii secțiunii de studii islamice la Facultatea de Teologie din Salonic. 



luni, 15 decembrie 2014

Arhimandritul Efrem Vatopedinul: "Dumnezeu nu Se lasa nemarturisit pe Sine nicaieri, nicodata"


Fragmente din omilia arhimandritului Efrem, Egumenul sfintei și marii Mănăstiri Vatopedi din Muntele Athos, rostită în Centrul de Artă și Găzduire Elaion Loft din Atena, luni 15 aprilie 2013

  • Omului trebuie sa guste dulceata Harului, si cat de mult se nedreptateste omul pe sine atunci cand nu incearca sa gaseasca aceasta dulceata a Harului!
  • Pentru a putea sa devenim deplini, pentru a putea sa ne gasim pe noi insine, pentru a putea sa fim desavarsiti, trebuie sa-L gasim pe Hristos.
  • Trebuie sa invatam toti sa avem o comuniune neincetata cu Hristos. Si vom izbuti in aceasta prin rugaciune.
  • Nadejdea in Dumnezeu nu este o fantezie psihologica. Nadejdea este o lucrare a Harului care iti certifica, prin credinta in Dumnezeu, faptul ca El este "Cel Ce poate sa mantuiasca"
  • Omul care incepe sa respire Harul lui Dumnezeu, primul lucru pe care si-l doreste este pocainta. Trebuie sa avem pocainta, iar pocainta, fratii mei, nu este un sentiment de regret: "Stii, nu am facut bine". Pocainta este o stare neincetata a vietii noastre pentru ca ne-am facut vinovati inaintea lui Dumnezeu. Si chiar aceasta pocainta este o taina si o minune. Nu te conduce spre melancolie, nu te conduce spre deznadejde, nu te conduce spre pesimism, ci te calauzeste spre nadejde si spre bucurie.
  • "Daca ai vazut vreun om care are pretentii de la altii, si nu de la sine, sa stii ca acela este vatamat". Adica este bolnav duhovncieste.


Ma bucur ca sunt cu dumneavoastra si ca asa a randuit Pronia dumnezeiasca. Dupa ceva timp unii va veti aminti de sinaxele pe care le organizam intr-un alt loc - domnul Fivos stie-, si dupa o intrerupere neasteptata, dar intamplata, am revenit iarasi in acest loc. Si este un bun prilej de a va vedea, sa va spunem cateva cuvinte, sa va spunem ca in Sfantul Munte, unde suntem noi, ne gandim la dumneavoastra. Si, atunci cand spunem ca ne gandim la dumneavoasta, nu ne referim asa, cum fac unii: "Sti, Parinte, sa te gandesti la mine!". Stiti, este la moda acum. In loc sa spuna: "sa te rogi pentru mine", spune "sa te gandesti la mine". Este o expresie europeeana aceasta. Eu, cand spun: "ne gandim la dumneavoastra", ma refer la faptul ca, atunci cand un monah se gandeste la cineva, nu inseamna ca se gandeste pur si simplu la el. Caci, ce folos avem daca se gandesc la noi un milion de oameni? Niciunul! Dar, daca se roaga pentru noi un milion de oameni, atunci cu siguranta ne folosim. De aceea si noi, acolo unde suntem, sa stiti ca ne pasa de dumneavoastra, ne doare pentru aceasta situatie care exista.

Cu totii locuim in Grecia si in Cipru. Din pacate, se extinde aceasta incercare, care, fara indoiala, este inaintea ochilor nostri. Si, fara indoiala, ne gandim la poporul nostru, care poate sa aiba dificultati, poate ca se afla intr-o pozitie dificila. Dar, intotdeauna stim, si din experienta pe deasupra, ca Dumnezeu nu ne paraseste. [...] In Sfantul Munte, nu va ascund faptul ca, Parintii se roaga cu multa durere, se roaga pentru incercarile care stau in fata noastra, care, poate, vor veni in viitor. Si s-a dovedit ca harul Duhului Sfant este intotdeauna cu noi. S-a dovedit ca suntem madulare ale Bisericii care de multe ori suntem in nepasare, iar cel dintai care se afla in nepasare sunt eu, dar, cu toate acestea, mila lui Dumnezeu este intotdeauna cu noi. Poate ca nu suntem consecventi in viata Bisericii, dar imi vine in minte, Preasfintite, o rugaciune pe care o citim la Rusalii, in care spune, acolo, acel sfant imnograf: "Tie Unuia am gresit, dar intru Tine Unul credem". Este mare aceasta indrazneala a sfantului imnograf, care fara indoiala ne reprezinta pe noi toti. In tot cazul, cred ca fiecare dintre noi are o simtire duhovniceasca si cred ca ceva facem. Si trebuie, in orice caz, porinind de la acest "ceva", sa inaintam si sa face ceva mai bun

Mai inainte ma aflam in locul in care am fost gazduit si ma intreaba cineva care se afla cu mine: "Despre ce vei vorbi?". Ii raspund ca nici eu nu stiu despre ce voi vorbi. Ceea ce ma va lumina Dumnezeu. Si, vin aici, si vad ca ne aflam in Postul Mare, ca este Sfantul Ioan Scararul, pe care l-am sarbatorit ieri. Imi amintesc de vrednicul de pomenire, staretul nostru, care ne spunea ca Sfantul Ioan Scararul ne ofera harta regulamentara a monahismului si a vietii duhovnicesti. Nu stiu daca ati citit, daca ati auzit despre Sfantul Ioan Scararul, despre "Scara". Si chiar in manastirea de care vorbeam, ma intreaba [odata cineva]: "De ce il sarbatoreste Biserica pe Sfantul Ioan Scararul de doua ori pe an?". Ii raspund ca Biserica nu-l sarbatoreste pentru simplu fapt ca este autorul "Scarii" - si multi altii sunt autori, si contemporani si de demult, si cei ce au trait cu multe veacuri inainte, dar pe care nu-i sarbatoreste Biserica. Sfantul Ioan  - si va indemn sa rasfoiti "Scara", sa o citit si sa o cercetati cu de-amanuntul. Sfantul Ioan nu este un simplu autor, ci este un autor al propriei sale experiente. Si are o mare importanta atat cuvantul, cat si scrierea care sunt nascute din experienta.

Si multi oameni astazi, cu toate ca este aceasta criza economica cu care toti ne confruntam, si in ciuda tuturor greutatilor, ceea ce noi intampinam in Sfantul Munte este faptul ca vin foarte multi pelerini. Iar la noi, la Vatopedi, pentru ca avem o "faima", stiti asta, am devenit "celebri", vine foarte multa lume. Si de multe ori am intampinat dificultati datorita gazduirii, si le spunem sa vina saptamana viitoare. Si nu le place acest lucru, deoarece spun: "acum avem liber, acum am stabilit sa facem asta, acum avem bilet". Si ne pun intr-o situatie dificila. Iar motivul pentru care vin oamenii in Sfantul Munte... cu toate ca este criza economica, pentru ca, dupa cum stiti, costa ceva astazi ca cineva sa vina din Atena, de exemplu, in Sfantul Munte, este nevoie si de efort, si de timp, dar si de bani. Si sa stiti ca lumea care vine acolo, nu vine pur si simplu pentru a vedea frumusetea naturii, ci frumusetea odoarelor Sfantului Munte. Cu toate ca unii vin acolo si prima lor grija este sa vada odoarele, sa vada "muzeul" - dupa cum il numesc ei. Noi ii spunem oarecum diferit, il numim schevofylakion. Alaltaieri a venit cineva si mi-a spus: "am venit luna trecuta, si nu erai aici, si nu am vazut odoarele, si am spus pacat de banii pe care i-am dat pe vapor, ca sa ajung in Munte". Ii raspund: "nu trebuie sa spui, asa: "pacat de banii de vapor", pentru ca nu sunt [importante] numai odoarele, icoanele si manuscrisele care se afla in muzeu, ci cred ca Sfantul Munte are si alte multe odoare sa arate. Iar mai intai de toate, primele odoare sunt sfintele moaste". Credeti ca este intamplator faptul ca in Sfantul Munte exista randuiala ca, in timpul Pavecernitei, sa se scoata si sa se puna inaintea pelerinilor sfintele moaste? Aceasta este o randuiala vechie pe care o savarseau vechii aghioriti si pe care o continualm si noi. De ce credeti ca facem asta? Pentru a le spune pelerinilor, printr-un mod empiric, printr-un mod palpabil, faptul ca Sfantul Munte ese un loc al vietii bazate pe experienta. Iar roadele Sfantului Munte sunt acelea pe care le produce Biserica. Si, asa cum imi spunea un parinte aghiorit candva: "Ce este, copilul meu, Biserica, daca nu o fabrica care produce sfinte moaste?". Si chair asta este Biserica. De aceea si noi, acolo, in Sfantul Munte, incercam sa punem inainte cele pe care le-am preluat. Si ceea ce pune inainte Sfantul Munte, si cred ca acest lucru il simtim toti, este rugaciunea parintilor aghioriti. Iar odoarele Sfantului Munte nu sunt numai icoanele, manuscrisele si pergamentele, care se afla in numar mare, si pe care, din fericire, monahii le-au pastrat ca pe lumina ochilor, ci, odoarele Sfantului Munte sunt acei monahi necunoscuti, anonimi, cei mai multi dintre ei care nu se arata, care, cu manile ridicate, se roaga pentru intreaga lume. Si chair astazi, in acest moment, este nevoie de multe rugaciuni, deoarece cum se va mantui altfel neamul nostru, cum se va mantui viata noastra, cum vom inainta si vom propasi noi?

Si sa stiti ca nu trebuie sa asteptam de la oameni. Cel Care ne va mantui, Cel Care ne mantuieste, Cel Care este aproape de noi, Cel Care este impreuna cu noi, este Hristos. 

Cineva a venit in Sfantul Munte. L-a trimis un oarecare sa ma vada, pentru ca, asa cum v-am spus, am si o "faima" acum, in fine... Acest tata, care, intr-adevar, era vrednic de mila, a venit acolo deoarece fiul lui... Avea un baiat si o fata. Stiti, este la moda acum. Cei mai multi fac doi copii si se opresc, nu mai fac alti copii. Asadar, copilul sau era un elev eminent si, intr-o dupa-amiaza frumoasa - era clasa a treia de liceu-, termina orele si, ce credeti ca face? Se duce in blocul vecin si se arunca de la etajul sase si se sinucide. Imaginati-va acum pe tatal lui, care era pe dinafara Bisericii, la fel si mama lui! Nu aveau nici o legatura cu Biserica. Erau botezati si atat. Asadar, a venit sa ma vada, si tinea ceva ca niste hartii la subrat. Il intreb: "ce sunt acestea?". Mi le scoate asa, intr-o randuiala, mi le pune in fata mea, si imi spune: "acestea le-au scris despre fiul meu dupa moartea lui". Le-au scris intr-un periodic local si chiar intr-unul era fotografiata camera acestui copil, care avea computer - desigur, aceasta este primul lucru-, avea ceva, asa, dupa cum am vazut in fotografie, cantareti pe motor si altele, incat peretele era plin, iar jurnalistul scrisese deasupra fotografiei camerei lui cu litere albe: "Nimic nu-i lipsea!". L-am privit, si m-am uitat la fotografie, si i-am zis: "jurnalistul nu spune adevarul". "De ce? Cumva sunt eu de vina cu ceva?" - imi spune sarmanul. "Totusi ii lipseste ceva filului tau". "Ce ii lipsea?". Ii raspund: "Hristos". Atunci au inceput sa curga doua lacrimi din ochii lui, dupa care mi-a spus: "Gheronda, de multe ori discutam cu fiul meu despre filosofie. Si imi spunea: <Tata, exista atatea necazuri in viata noastra, merita sa traim? Eu observ ca o mare parte din timpul omului este marcat de suferinta. Merita sa traiasca?> Iar eu ii spuneam diferite lucruri, dar, in final, nu-l satisfaceam. Iar, daca eu insumi as fi avut o educatie crestina si i-as fi dat-o fiului meu, nu s-ar fi ajuns la acest rezultat".   

Si, intr-adevar, fratii mei, astazi oamenii lucreaza, astazi avanseaza, astazi studiile sunt ieftine. Se depun eforturi pentru a studia in Anglia, sa se duca colo-colo, si asta cu usurinta. Iar noi ne bucuram ca studiaza copiii nostri, dar daca nu le dam pe Hristos, studiile nu le folosesc. Sa nu credeti ca folosesc atat de mult. Pentru ca acest copil, la fel ca multi altii astazi, simt acest "gol".  A venit un episcop, recent, la manastirea noastra, si ne-a spus ca in mitropolia sa, care are aproximativ 400.000 de credinciosi s-au sinucis, anul trecut, 18 oameni. Si acum a venit vremea in care trebuie sa dovedim, fratii mei, ca suntem crestini, trebuie sa dovedim ca avem harul lui Dumnezeu, si ca pe drept cuvant putem fi partasi acestei energii dumnezeiesti. [...]

Ma aflam intr-un birou si a venit o fata acolo si imi spune: "Sti, a murit barbatul meu. A murit subit". Si ma uitam la ea, sarmana, cata durere avea in suflet. Si i-am spus: "Trebuie sa privesti subiectul acesta din punct de vedere duhovnicesc". I-am spus cateva cuvinte. I-am spus: "fata mea, este o taina cum vine omul in aceasta viata, si tot o taina este si cum pleaca omul din aceasta viata, si cand pleaca. Nu exista "de ce?".

Si chiar in acest moment imi amintesc de o alta fata, care m-a intalnit la Metocul nostru din Xanthi, care mi-a spus: "Gheronda, am facut un mare pacat. A murit tatal meu la varsta de 60 de ani si, cand au adus sicriul acasa, eu, din impotrivire, am spart, in fata intregii lumi, icoana lui Hristos". Si aceasta sarmana a venit asa, cu lacrimi in ochi ca sa mi-o spuna, si ei i-am zis: "Fata mea, nu este de vina Hristos pentru ca a murit tatal tau. Acestea sunt de netalcuit".

De multe ori spunem, dintr-o buna dispozitie, "De ce asta? De ce sa sufere cutare? De ce sa sufere acest copil mic?". Insa noi suntem "miopi", fratii mei! Nu vedem departe. In vreme ce viata omului - dupa cum spunea vrednicul de pomenire, staretul nostru Porfirie-, "nu se termina niciodata!". Moartea noastra nu este sfarsitul nostru. Pur si simplu este mutarea noastra. De aceea omul este nemuritor. 

Iar acest tata, imi spune: "Au venit cativa psihologi acasa la mine, pe care i-au trimis anumiti cunoscuti de-ai mei, pentru a ne spune cuvinte de mangaiere. Si mi-au spus: Si asa mai departe". Si-i raspunde mama, psihologului: "copilul meu, ne-au mai ramas picioarele ca sa stam". Desigur, atunci cand psihologii sunt crestini mai ales, pot sa ajute pana la un punct. Insa psihologul nu poate sa ia aceasta suferinta. Pentru ca exact in acest moment, in special in acest moment, omul are nevoie de calea duhovniceasca. Trebuie sa se gaseasca omul duhovnicesc pentru a-l ajuta sa simta harul lui Dumnezeu. Deoarece, cred ca in aceasta clipa omul vrea sa se impartaseasa in mod special de dumnezeiescul Har.

Si chiar ieri, le spuneam Parintilor acolo, la manastire, unde vorbeam, cat de mult ne accentua vrednicul de pomenire, staretul nostru, faptul ca sufletul omului trebuie sa guste dulceata Harului, si cat de mult se nedreptateste omul pe sine atunci cand nu incearca sa gaseasca aceasta dulceata a Harului.

Vedeti ca acum intampinam diverse primejdii, nelinisti. Vedeti - noi oamenii-, acum e noapte si pana dimineata nu stim ce putem auzi, nu stim cu ce anume vom da piept, insa omul, dupa cum spune Gherontikonul - o carte frumoasa pe care va indemn sa o cititi; acolo vorbeste despre monahi, dar, prin extensie, este valabil pentru fiecare om. Nu exista duhovnicie mireneasca si duhovnicie monahiceasca. "Chiar de-ar fi sa se lipeasca cerul de pamant - spune acolo-, monahul este intr-o stare de pace". De ce credeti? Asta nu inseamna ca monahul este nesimtitor. Nu! Ci nadajduieste in harul Duhului Sfant. De aceea si Biserica noastra cheama fiecare madular al ei sa-si vada sinele, sa-si vada inima sa, sa-si vada pe cele dinlauntru, sa vedem ce avem inlauntrul nostru, sa vedem ce ne face vinovati.

Si sa stiti ca izvorul raului nu ese omul de langa noi. De multe ori spunem, "stiti, m-a mahnit cutare". Si mi-l amintesc pe staretul nostru, care zicea: "Faptul ca un om sa fie mahnit de pe urma altui om este o dovada a slabiciunii duhovnicesti". Doar un singur lucru trebuie sa ne provoace mahnire: sinele nostru. Niciodata sa nu spuna omul: "Stiti, sunt mahnit din cauza cuiva". In "Scara", de care v-am amintit mai inainte, a Sfantului Ioan, atunci cand citeste cineva "Scara", il intalneste pe acest om luminat, pe acest om sfintit, pe Ioan, care era egumenul manastirii Sinai. Primul lucru pe care omul trebuie sa-l vada, sa-l valorifice si asupra caruia trebuie sa se concentreze este sinele sau. Si de multe ori, trebuie sa spunem ca problema nu este omul de langa noi, nu este colegul meu, nu este mai marele meu, ci eu sunt. De aceea Parintii ziceau "arunca vina asupra ta si indura ispita pana la ultima suflare". Si noi, fratii mei, pentru a putea sa devenim deplini, pentru a putea sa ne gasim pe noi insine, pentru a putea sa fim desavarsiti, trebuie sa-L gasim pe Hristos.

Iar acest tanar care s-a aruncat de la etajul 6, a facut asta pentru ca era confuz, era, din punct de vedere duhovnicesc, ametit. Si asta pentru ca ii lipsea exact aceasta masura, aceasta cale, aceasta tamaduire. Iar Biserica pune inainte exact aceasta mare comoara si trebuie sa fim mandri ca suntem ortodocsi si ca suntem rodul invataturii ortodoxe. Pentru ca asta este Biserica, este "Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca" si din Ea ne hranim.

Alaltaieri am praznuit Bunavestie si Privegherea a durat 18 ore. Si imi spune cineva care, desigur a stat putin, iar apoi a venit la Sfanta Liturghie, dupa Vohodul Mic - era obosit si nici nu era obisnuit omul-: "Gheronda, nu ati obosit 18 ore?". Ii spun: "dragul meu, a zburat timpul ca si cum ar fi fost o jumatate de ora". "Este posibil asa ceva?" - imi spune. Ii raspund: "Dragul meu, pruncul in pantecele mamei nu se plictiseste niciodata, deoarece se hraneste, iar monahul, in timpul privegherilor lungi chiar se hraneste, chiar dobandeste aceasta hrana de nedescris, de netalcuit, care este aceasta dulceata a Duhului Sfant". Si de multe ori oamenii care nu au fost educati in duhul vietii duhovnicesti - ii urmarersc de multe ori-, pot sa faca treburi grele: sa taie piatra, si o fac, si obosesc, asuda. Insa, in biserica nu pot sa stea decat 10 minute. De ce? Pentru ca nu au fost educati in duhul comuniunii intelegatoare cu Hristos. Si, ceea ce accentueaza si Sfantul Ioan in "Scara", care este si pozitia tuturor Sfintilor Parinti, este aceea ca trebuie sa invatam toti sa avem o comuniune neincetata cu Hristos. Si vom izbuti in aceasta prin rugaciune. Prin rugaciune! Trebuie sa invatam sa ne rugam.

Vad de multe ori, si chiar ma intristez pentru faptul ca oamenii pot sa acorde multe ore internetului. Intra acolo si "pasc". Mi-a adus un tata, acum cand a fost vacanta de Craciun, pe copilul sau, care era in clasa a doua la liceu. Imi spune: "Gheronda, nu mai stiu ce sa-i facem. Sta zilnic 17 ore pe internet". Ii raspund: "Copilul meu, 17 ore?". Ce credeti ca-mi raspunde? "Trece timpul, fara sa-mi dau seama". Si sta acolo concentrat. Si il intreb: "Ce faci acolo?". "Ma joc, ma uit pe acolo, pe dincolo..." De ce? Nu pentru ca este ceva rau computerul sau internetul, ne servesc la multe lucruri. Eu, desigur, nu stiu sa fac nimic la calculator, nici macar sa tastez - nu am invatat dinadins. Trebuie insa sa invatam sa comunicam cu Dumnezeu. Si, din pacate, tinerii nostrii, nu stiu despre aceasta comuniune cu Dumnezeu. Iar astazi, tema sfinteniei pare ceva pitoresc, ceva pitoresc pare a fi. Deoarece nu le-am explicat. Prima scoala sunt parintii, dar, cu toate acestea, parintii nu le ofera aceasta educatie.

A venit o mama si mi l-a adus pe copilul ei odata, aici, in Atena, care era un pierde-vara, sarmanul. A venit si in Sfantul Munte s.a.m.d. Si incepuse sa o apuce pe calea Bisericii. Mama lui suferea ca este habotnic acum. Pe de o parte imi spune: "Gheronda, este un pierde-vara, te rog sa-l ajuti", iar pe de alta spune ca "e habotnic, si sa aiba o masura, pentru ca aceasta habotnicie...". Nu este asa! Si la urma urmei, sa-l lasam pe acest tanar si-l va lumina Dumnezeu sa intre in randuiala undeva, unde va gasi Harul lui Dumnezeu si va gasi si ce va face in viata lui... De multe ori, vedeti, si noi parintii le-o luam inainte, si vrem ca fii nostri sa faca ceea ce noi vrem de fapt, in vreme ce aceasta este o gresala, pentru ca nu-i oferim aceasta libertate copilului nostru de a-i recunoaste personalitatea, de a tine seama de el si a-l respecta, pentru ca nu am invatat despre libertatea cea intru Hristos.

Si cred ca atunci cand omul este in Biserica respira harul Bisericii prin Tainele Bisericii. Si este mare lucru ca omul sa primeasca Sfintele Taine, este mare lucru ca omul sa vina la Sfanta Liturghie. L-am intrebat pe cineva acolo, in Sfantul Munte: "Mergi la biserica?". "Merg si aprind o lumanare in momentele in care nu este nimeni. Stau cinci minute si apoi plec. Iar acest lucru ma satisface si nu vreau nimic altceva". Ii raspund: "Copilul meu, in cinci minute in care te afli in Biserica, poti sa parcurgi Sfanta Liturghie? Poti sa participi la Sfanta Liturghie? Poti sa te impartasesti?". Imi zice: "Pe mine ma odihneste acea liniste de acolo". Acesta este un romantism. Nu este aceasta atitudine corecta. Acest copil spune aceasta nu pentru ca este de rea credinta, ci este asa pentru ca nu a aflat adevaratul sens al luptei duhovnicesti. Iar noi trebuie sa gasim exact aceasta apa curgatoare, aceasta cale, pentru ca sufletul nostru sa se sature de Harul lui Dumnezeu. Trebuie sa aflam sensul Sfintelor Taine ale Bisericii.

Trebuie sa invete copilul sa se spovedeasca. Cand i-am spus unuia ca un copil trebuie sa se spovedeasca de la 6 ani, mi-a raspuns: "ce a facut?", imi spune. "Si el are pacatele lui. Atunci cand vrea un joc si te ameteste, plange, si daca nu i-l cumperi, vine langa tine si te preseaza incontinuu... Acesta este pacat." Desigur, bine ar fi sa avem pacatele acestui copil, dar nici el nu inceteaza sa se afle in starea de pacatosenie. Stiti cat de important este acest lucru! Imi amintesc de parintele Efrem Katunachiotul, care a spus odata: "Dragul meu, chair si o singura data sa fi venit copilul sub epitrahilul preotului, in cele din urma, il va lua Hristos". Este mare lucru sa invete copilul sa se spovedeasca. Dar cum va invata copilul sa se spovedeasca? Daca se spovedeste parintele lui, mama lui, tatal lui. De aceea este mare lucru.

Noi traim intr-o tara ortodoxa si, dupa cum v-am spus, noi, Parintii aghioriti, gazduim oameni din celelalte tari ortodoxe care au iesit de sub cortina de fier a comunismului si ne vorbesc despre traumele lor si cat de scump platesc pana astazi aceasta prigoana a Bisericii si aceasta zdrobire a Bisericii. Iar noi, prin Harul lui Dumnezeu, cu toate ca au existat atatea, vedeti, nu a guvernat ateismul in Grecia. Si aceasta a fost un dar aparte al lui Dumnezeu. Iar noi trebuie sa stam tari si sa inaintam, si trebuie, in orice caz, sa-L gasim pe Hristos. Si-L vom gasi in Biserica pe Hristos Cel Viu.

Nu imi place, stiti, unii spun, cutare rasofor, cutare preot, cutare monah, stiu eu, ne-a smintit. Mai copile, si acesta tot om este! Este respinsa stiinta medicala din cauza faptului ca exista cativa doctori rai? Nu este respina. Nu este respinsa Sfanta Biserica a lui Hristos. Intotdeauna Biserica lui Hristos are oameni evlaviosi, ii are pe ai Sai, Dumnezeu. Dumnezeu nu Se lasa nemarturisit pe Sine nicaieri, nicodata. De aceea trebuie sa incercam sa gasim un duhovnic bun. Trebuie sa incercam! Vedeti, alaltaieri, a venit cineva acolo si imi spune: "Stii, am probleme cu ochiul meu si mi-au spus sa merg in Telaviv, mi-au spus sa merg in Germania, si tot intreb...". "Ce sa-ti spun, intreaba ca sa gasesti un doctor bun la care sa te duci". Si ma gandeam in sinea mea, si mi-am spus: pentru ochiul meu, pentru care, in orice caz, bine face omul ca merge la doctor, pentru ca il doare ochiul sa mearga la doctor ca sa se vindece. Dar nu se va "inchide" odata si-odata? Se va inchide intr-un fel sau altul. Dar bine face ca se ingrijeste de sanatatea lui. Insa, pentru nevoia duhovncieasca, avem o astfel de grija pentru a gasi doctorul potrivit? Si, de multe ori nu depunem un astfel de efort pentru ca nu avem o ierarhie corecta a valorilor si o evaluare corecta. De aceea, cand are omul viata in el, fratii mei? Atunci cand exista Hristos, Care Insusi a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Iar astazi, nu va ascund, la aeroport unde tot plecau si veneau, vad cativa tineri care, din cate se vedea, plecau undeva. Si m-am intristat in sinea mea cand i-am vazut ca sunt morti duhovniceste. Nu aveau nimic duhovniceste inlauntrul lor. Si spun ca acesti copii in permanenta rad, vorbesc vrute si nevrute fara vreun continut duhovnicesc. De ce? Pentru ca in casa lor nu au auzit, poate, sau nu au vazut, sau nu au fost educati in acest sens. De aceea, sa stii ca trebuie sa intram intr-o stare de alerta duhovniceasca.

Astazi, statul trece printr-o incercare, insa puterea care il va ajuta va fi puterea Harului. Imi amintesc ca bunica mea spunea - si ma folosesc de aceasta chiar si acum cand sunt monah- "Cel ce-L tine pe Dumnezeu, copilul meu, nu pierde nicodata!". Si nu o spunea asa, pur si simplu, dintr-un motiv filosofic, ci pentru ca traia, chiar daca nu stia literele, traia harul lui Dumnezeu si nadajduia in El. Deoarece nadejdea in Dumnezeu nu este o fantezie psihologica. Nadejdea este o lucrare a Harului care iti certifica, prin credinta in Dumnezeu, faptul ca El este "Cel Ce poate sa mantuiasca". Si aceasta o traiesti inlauntrul tau, si esti sigur de asta, si te afli intr-o stare de pace, capabil de a trece prin necazuri.

De multe ori viziunea noastra este deformata. Alaltaieri la manastire suna telefonul. Am mai spus-o si altadata si o mai spun. Suna telefonul si, din cate se vedea, responsabilul lipsea, iar eu treceam pe-acolo; veneam la birouri. De douazeci de ori sunase telefonul si m-am gandit in sinea mea, "Dumnezeul meu, poate o fi ceva urgent, ia sa raspund eu!". Era o doamna care mi-a spus: "Il vreau pe staret". Ii raspund: "Staretul este ocupat, nu-i poti vorbi". "Va rog, este urgent!".  "Ce-aveti de spus? Ii voi transmite". "Nu! Il vreau pe el in persoana ca sa ma inteleaga, Parinte", imi spune. "Spuneti-mi doamna mea, ce doriti?". "Vreau sa-l intrebi - bineinteles, asata dupa ce am dus cu ea munca de lamurire zece minute la telefon-, daca fata mea va intra la facultate". Ii spun si eu: "doamna mea, aici nu este Oracolul din Delfi. Aici este manastire. De ce nu imi spui sa-i transmit staretului si parintilor sa se roage pentru ca fata ta sa fie admisa?". "Stii, Parinte, deoarece este foarte stresata. Iar daca ii va spune staretul ca va fi admisa, nu va mai fi". "Daca se va ruga, nu va mai fi stresata. Isi va lasa viata in mainile lui Dumnezeu si nu va mai fi stresata". Vedeti ca, de multe ori, parerile noastre sunt vatamate, sunt bolnave.  

De multe ori primim scrisori. Vrem sa va spunem ca noi, la manastire, Preasfintite, raspundem la scrisorile pe care ni le trimit [oamenii] si care depasesc doua sute de mii pe an. Lumea isi spune durerea, cere diferite uleiuri de la candele, panglici de langa braul Maicii Domnului si asa mai departe. Iata ce scriu in scrisori: "Rugati-va ca fiul meu sa-si gaseasca un loc de munca", "rugati-va ca sotul meu sa nu-si piarda locul de munca". Desigur, sunt bune acestea pe care le cer, pentru ca sunt nelinistiti. Rar gasesti mesajul: "Rugati-va ca Dumnezeu sa-mi dea pocainta", "Rugati-va lui Dumnezeu sa-mi dea sanatate pentru a putea sa ma nevoiesc pentru sufletul meu". Rar le gasesti. Si acum, ai sa-mi spui ca toate celelalte sunt gresite? Nu sunt gresite. Dar nu sunt numai acestea.

De aceea, omul care incepe sa respire Harul lui Dumnezeu, primul lucru pe care si-l doreste este pocainta. Trebuie sa avem pocainta, iar pocainta, fratii mei, nu este un sentiment de regret: "Stii, nu am facut bine". Pocainta este o stare neincetata a vietii noastre pentru ca ne-am facut vinovati inaintea lui Dumnezeu. Si chiar aceasta pocainta este o taina si o minune. Nu te conduce spre melancolie, nu te conduce spre deznadejde, nu te conduce spre pesimism, ci te calauzeste spre nadejde si spre bucurie. De aceea, vedeti, Sfintii Parinti, au numit intristarea cea dupa Dumnezeu "intristarea pricinuitoare de bucure". Este important ceea ce va spun. De aceea spune Sfantul Ioan in "Scara" ca "ziua in care nu ai simtit intristarea cea dupa Dumnezeu, sa o consideri pierduta". De ce? Pentru ca Sfantul Ioan vrea sa jelim? Nu! Nu este vorba de acele jeliri care ne sunt provocate de problemele lumesti. Trebuie ca omul sa inteleaga ce a facut Dumnezeu pentru noi si cum noi nu i-am raspuns cu aceeasi masura. Cum cerem de la Dumnezeu incontinuu, ca unul Ce este Tatal nostru, nu ca sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca conform lucrarilor noastre. Nu! Insusi ne-a spus "Cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: >". Asa trebuie sa traiasca omul si atunci va exista o mare virtute care este smerenia.

Si sa nu uitam, fratii mei, atunci cand Hristos a deschis inima atator ucenici de-ai Lui, si este una din rarele dati in care Hrisots le-a spus cele din adancul sufletului Sau, in timp ce ucenicii Sai se tot intrebau "Invatatorul nostru este Acesta pe Care Il vedem ca inviat-a mortii, Il vedem ca umbla pe mare, il vedem, pe de alta parte, ca si oboseste, Il vedem ca doarme, Il vedem ca inseteaza, Il vedem ca Ii este foame. La urma urmelor, cine este?". Iar Hristos, ca Unul ce este Cunoscatorul inimilor, le-a spus: "Nu discutati intre voi Cine sunt". Aflati nemijlocit! Aflati de la Mine ca "sunt bland si smerit cu inima". Acestea sunt cuvinte mari, sunt radacini adanci. Si a continuat Hristos si le-a spus: "si atunci veti gasi odihna sufletelor voastre".

Smereina este o mare virtute. Smerenia nu este un complex de inferioritate  - asa cum ii spuneam odata unui oficial englez, specialist in stiinte. "Stii noi nu avem smerenia", imi spune. "Noi consideram smerenia ca fiind un complex de inferioritate". De ce credeti? Pentru ca nu L-au gustat pe Hristos. Si chair imi spunea mitropolitul de Munte Negru, Amfilohie, Preasfintite... A venit sa ma vada la "Palatul" [inchisoarea] din Korydallos, unde ma aflam. Am discutat, dupa care mi-a spus: "L-au intrebat odata pe staretul nostru, pe Sfantul Iustin Popovici: Care este diferenta dintre ortodocsi si catolici? Si ce a raspuns Sfantul Iustin? Nu au smerenie. Si de ce nu au smerenie? Pentru ca nu pot sa o afle. Si de ce nu pot afla smerenia? Pentru ca este in Biserica. Pentru ca smerenia este un dar al Bisericii, este un dar al dumnezeiescului Har, este un dar al Cerului, iar omul smerit este exact acela care le primeste pe toate, este acela care le indura pe toate, este acela care este dur cu sine si ingaduitor cu ceilalti.

A venit cineva alaltaieri, chiar monah fiind, pentru ca un alt monah de la chiliile noastre l-a suparat cu ceva, si care mi-a spus: "Sa-l pedepsesti! Sa-i dai canon!" Ii raspund: "Mai intai, Parinte, prin felul in care imi spuneti sa-l pedepsesc, nu-l voi pedepsi. Pe tine trebuie sa te pedepsesc, pentru ca tu vrei sa te razbuni pe fratele tau, dandu-i canon. Ti-a gresit, de ce sa nu-l ierti?". "Am sa-l iert daca ii dai canon, imi raspunde". "Nu, iarta-ma, gresesti, lucrurile nu stau chiar asa". De aceea staretul nostru ne spunea: "Daca ai vazut vreun om care are pretentii de la altii, si nu de la sine, sa stii ca acela este vatamat". Adica este bolnav duhovncieste.

De aceea, fratii mei, intreaga teologie a Bisericii, este aceea ca trebuie sa intelegem menirea noastra, iar ca sa intelegem menirea noastra trebuie sa fugim de lipsa noastra de responsabilitate. Iar omul care isi intelege menirea este acela "care isi ia vina asupra sa si indura ispita pana la ultima suflare". Asa cred. Iar Hristos, pe care trebuie sa-L avem tot timpul inaintea ochilor, aminteste-ti, ce a spus cand a mers la Pilat? Ce au spus ucenicii Sai? Au interpretat omeneste aceasta stare si acest eveniment. Si au spus: in regula, Invatatorul nostru, a fost o binecuvantare ca L-am cunoscut, dar pana aici. Pana aici a fost. De aici au plecat toti. Au fugit. S-au indepartat. Pana aici a fost. Iar Cel Ce in aparenta era pierdut, era Acela Care a inviat din morti, era Cel Ce Se rastignise. Si nu s-a rastignit Hrisots pentru noi pur si simplu, ci I S-a dat si denumirea de "Cel Rastignit". Este mare acest lucru! Iar cand s-au dus mironositele si l-au vazut pe ingerul care statea pe piatra rasturnata de la intrarea mormantului, au vazut ingerul, si fara sa-l intrebe mironositele, le-a zis: "Il cautati pe Hristos Cel rastignit? Nu este aici, ci a inviat!".

Asadar, nu ne vor merge toate bine in viata noastra, fratii mei. Acela care merge si aprinde o lumanare mare si face rugaciuni pentru ca toate ii merg bine, este in inselare. Nu ne vor merge toate bine. Il vom imita pe Hristos Cel Rastignit, Caruia Ii slujim. Si sa stiti ca in spatele crucii se afla bucuria. Cercetati vietile sfintilor si veti vedea ca au fost prigoniti, au fost batuti, au fost biciuiti, au fost calomniati, si cu toate ca, din punct de vedere omenesc au suferit multe, totusi, in spatele acestor lucruri, in spatele vietii rastignite, a existat dulceata cea nespusa a Duhului Sfant. Cred ca acestea ne lipseste azi. De aceasta avem nevoie. Iar atunci cand vom simti acest Har, nu ne va lipsi nimic.

Un oarecare arhimandrit mi-a dat telefon si-mi spune: "Stii, spune-i Arhiepiscopului sa ma faca vladica". Ii raspund: "Mai Parinte..., nu-mi place ceea ce-mi ceri, dar ii voi transmite daca spui tu". Vreau sa spun ca, unul care are inlauntrul lui aceasta dulceata, se preda dumnezeiesti Pronii si ceea ce va voi Pronia, aceea sa fie. Nu-l intereseaza daca va deveni vladica sau va ramane simplu monah. Important este: Il traieste pe Hristos? Important este: comunica cu Hristos in mod empiric? Inima lui a gustat ceea ce se numeste Harul cel mai presus de fire si datator de viata al Preasfantului Duh?

Traducerea si adaptarea: Catalin Dobri

                                                        
                                         

marți, 9 decembrie 2014

Arhim. Zaharia Zaharou: "pentru noi, crestinii, este important sa suferim pe nedrept, iar nu din pricina pacatelor savarsite"


Dumnezeu si-a aratat dragostea pentru noi prin aceea ca a suferit pentru noi moartea si ne-a dat putinta ca prin suferinta sa ne aratam si noi dragostea fata de El. Sfantul Pavel spune ca in aceasta lume Hristos patimeste (cf. Fapte. 26, 23) iar noi, daca suntem cu adevarat madulare ale Trupului Sau, nu putem sa nu suferim atunci cand Capul Trupului poarta o cununa de spini. Daca intelegem aceasta, atunci pentru noi suferinta devine un privilegiu: privilegiu de a ne arata madulare ale Trupului. De aceea Sfantul Petru zice in Epistola sa: "vremea este ca sa inceapa judecata de la casa lui Dumnezeu... Si daca dreptul abia se mantuieste, ce va fi cu cel necredincios si pacatos?" (1 Petru 4, 17-18). Asa cum Dumnezeu L-a dat mortii pe Unul-Nascut Fiul Sau, tot asa El da suferintei si pe poporul Sau, pentru a-l adeveri "casa a Sa", adica salas al Dumnezeirii Lui, de vreme ce vietuieste in el. Din aceasta perspectiva, suferinta devine un privilegiu si o cinste. Este semnul alegerii noastre de catre Tatal Ceresc pentru a patimi si noi aceeasi judecata pe care Fiul Lui a purtat-o in aceasta lume si pentru a fi dati mortii.

A muri pentru Dumnezeu, pentru poruncile Lui, este o moarte care osandeste moartea, la fel cum moartea Domnului nostru a osandit si a nimicit moartea. Dumnezeu ingaduie ca toti sfintii Sai sa treaca prin aceasta suferinta. De multe ori, in pronia Sa, Domnul le ingaduie sfintilor sa simta gustul iadului, nu pentru a fi nimiciti, ci pentru a patrunde in taina coborarii lui Hristos la iad, pentru a cunoaste pe Hristos pe deplin (totus Christis) si calea Lui ce se intinde de la Cerul Cerurilor pana la cele mai de jos ale pamantului. "Iar aceea ca "S-a suit" - ce inseamna decat ca S-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului?" (Efeseni 4, 9) glasuieste plin de uimire Sfantul Pavel. Aceasta este calea lui Hristos: mai intai S-a pogorat ca apoi sa Se inalte. Si toti sfintii Lui dobandesc prin suferinta acest privilegiu de a se dovedi salas al lui Dumnezeu si de a dobandi cunoasterea desavarsita a caii lui Hristos. Suferinta astfel inteleasa devine in chip minunat o mare cinste si un dar mai presus de fire.

De aceea, nu ne lasam impresionati de teoriile budiste care incearca sa nascoceasca felurite cai de a ne sustrage suferintei, pentru ca noi prin suferinta avem putinta sa devenim fii ai lui Dumnezeu, partasi la biruinta Fiului lui Dumnezeu asupra mortii. Caci, precum spune Sfantul Petru, pentru noi, crestinii, este important sa suferim pe nedrept, iar nu din pricina pacatelor savarsite (cf. 1 Petru 2, 19-20).

joi, 4 decembrie 2014

Creștinul viu si creștinul stapânirii lumesti

un creştin viu

de Marius Iordachioaia 

stăpânirea lumească
i-a cumpărat sau speriat ucenicii
apoi L-a legat şi răstignit ca pe ultimul criminal
ca oamenilor să le fie imposibil să creadă
că El este Dumnezeu
că prin Cel ce-Şi târâie Crucea
desfigurat de lovituri şi scuipat
a venit la ei
Împărăţia Cerurilor ...

şi tot aşa face de două milenii
şi cu Biserica Lui...

dar Hristos
pironit în cuiele Crucii
avea puterea să smulgă
sufletul unui tâlhar din iadul păcatelor lui
şi să-l arunce în Rai...
şi de două milenii aceasta
e inima şi viaţa cea adevărată
a Bisericii...

şi inima Bisericii e ascunsă
în inima fiecărui creştin
dar
numai cine-şi zdrobeşte inima lui
pentru ca inima Bisericii să bată în el
este
un creştin viu...

  Sfarsit de blog


de Marius Iordachioaia

s-au rărit oamenii

și s-au înmulțit 
demonii....
dar încă
știu pe cine cauți
cititorule....

nu poți fi viu
până
nu-ți spune Iisus: 
nu mai plânge 
sufletul tău trăiește....



***

Creștinoscop


Creștinul de statistică
nu ezită să-și mărturisească credința
când vine recensământul
dar
ezită sa o mărturisească
în propria-i viață.

Creștinul de net
umple pagini cu ce-au scris Sfinții Părinti
dar viața lui e din ce în ce mai goală.

Creștinul de duminică
își însemnează calendarul cu prezent,
însa-n viața altora da semne d-absentă.

Creștinul cumințit
e ca o apă stătută,
iar cel curat nebun
precum un izvor de munte.
......
Astfel vor fi cei de pe urmă întâi,
 şi cei dintâi pe urmă.