marți, 27 ianuarie 2015

Semnificaţia culorilor in iconografie. Culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să i se substituie


- Părinte director, care este semnificaţia culorilor din icoanele noastre?

În iconografie, culorile poartă un mesaj teologic cert. Acest mesaj poate fi intuit de persoanele care au o anumită educaţie spirituală şi poate fi înţeles şi explorat de acele persoane care doresc să cunoască limbajul icoanelor, prin desen, culoare, compoziţie etc. În general, paleta cromatică a iconarului este destul de simplă.
Frescele care fac gloria artei bisericeşti, spune pictorul Sorin Dumitrescu, au fost zugrăvite, de obicei, dintr-un amestec de patru culori: ocru galben, siena - arsă, negru de viţă-de-vie şi alb de titan“. 
Totuşi, este cunoscut faptul că principalele culori ale icoanei sunt alb şi negru şi chiar dacă aceste culori nu domină, ele sunt mereu prezente prin alte culori. Culorile de bază sunt roşul, galbenul şi albastrul; uneori apare şi culoarea verde

 În icoană, Iisus Hristos este reprezentat în costum antic, în hyton roşu (tunică lungă şi strâmtă cu mâneci largi, purtată pe sub hymation, atât de femei, cât şi de bărbaţi), şi hymationul (mantie antică amplă, care se purta prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare albastră. În reprezentarea iconografică culoarea roşie a hytonului reprezintă viaţa şi jertfa prin care S-a preamărit. Prin culoarea roşie este zugrăvit Hristos-Omul, Cel care Se întrupează, Se jertfeşte pe Cruce, moare şi învie, Se înalţă la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Albastrul hymationului sugerează faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“ şi are o natură divină.

Negrul, culoarea teologiei apofatice


Maica Domnului reprezentare de Nicolae Balan
Maforionul Maicii Domnului (haină largă, ce se îmbracă pe deasupra, cu o tăietură rotundă destul de largă pe mijloc pentru a putea trece capul, delimitată prin galonul auriu sau deschis la culoare) este cafeniu-brun (maron) şi sugerează viaţa ascetică şi îngerească din templu. Această culoare este realizată din combinaţia de albastru (fecioria) şi roşu (simbol al sângelui). Pătrunsă de lumină, această culoare devine purpurie, culoarea împărătească prin excelenţă.

 Maica Domnului are pe cap o basma sau tunică de culoare albastră-verzuie, simbol al Duhului Sfânt, Care S-a pogorât asupra Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în momentul zămislirii:
Duhul Domnului S-a coborât peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1, 35). 
Acest acoperământ este oarecum bombat în zona superioară a capului, aluzie la cupola bisericii bizantine, Maica Domnului fiind considerată „Biserica în stare de rugăciune“, peste care Se coboară Duhul lui Dumnezeu.

Detaliu: blicuri aurii
În ambele icoane, ca de altfel şi în icoanele sfinţilor, se află culoarea aurie oferită de foiţa metalizată din aur. Auriul este culoarea veşniciei, a măreţiei, a desăvârşirii. Auriul este o culoare abstractă, nici rece, nici caldă, şi reprezintă lumea harică, a transfigurării, ce face din icoană „un spaţiu schimbat la faţă“.

Cele trei stele aurii de pe maforionul Maicii Domnului, reprezentate sub forma a trei sori, descoperă credinţa Bisericii în pururea fecioria Maicii Domnului, înainte de Naştere, în timpul Naşterii şi după Naştere.

Asistul (o substanţă cu proprietăţi adezive, care se aplică pe unele detalii ale icoanei, pentru a fi ulterior aurite) de pe veşmintele Mântuitorului, realizate de obicei cu blicuri aurii, reprezintă firea dumnezeiască şi atributul aseităţii, adică existenţa prin Sine a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Culoarea albă este chipul luminii de pe Tabor, ea reprezintă faptul că persoanele sfinte sunt pătrunse de prezenţa Duhului Sfânt, manifestare a puterii dumnezeieşti a energiilor necreate. Această culoare apare pe chip şi veşminte sub forma blicurilor luminoase, ce arată îndumnezeirea trupurilor prin harul Duhului Sfânt.

Prin contrast, culoarea neagră exprimă lipsa luminii, a vieţii sau imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, lumina fiind absorbită de adâncul tainei, pe care mintea omenească nu o poate pătrunde; aceasta este culoarea teologiei apofatice.

Prima icoană pe care trebuie să o realizeze iconarul este cea a Schimbării la Faţă


- Orice pictor poate picta icoane? E vreo diferenţă între icoanele pictate de un pictor trăitor şi cele pictate de unul oarecare, ambii avizaţi în tainele pictării icoanelor?

Există oameni credincioşi care pictează peisaje frumoase, dar nu pictează icoane. Pentru ei, aşa cum zice psalmistul, „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Ps. 18, 1). Există diferenţe între cei doi. Pictorul de icoane sau iconarul nu este un simplu pictor. De aceea, prin tradiţie s-a lăsat acest obicei, ca prima icoană ce trebuie să o realizeze iconarul să fie cea a Schimbării la Faţă a Domnului. El trebuie să facă dovada faptului că şi-a însuşit, în parte, taina îndumnezeirii omului, ce trebuie exprimată prin desen şi culoare. Or, accesul la lumina harică de pe Tabor nu poate veni fară asceza celor cinci simţuri. Acest lucru înseamnă viaţă trăită şi nu doar trăirea vieţii. După exerciţiul de iniţiere în artă şi vieţuire curată, pictorul poate primi hirotesia, el devenind un om în slujba Bisericii. Nu poţi picta biserici sau icoane fără să fii o fiinţă eclezială, euharistică. Omul euharistic are rădăcinile în viitor, trăieşte eshatologic. De aceea, pictorul trebuie să picteze icoana Schimbării la Faţă, taina trupului îndumnezeit prin Învierea Mântuitorului. Icoana este şi o mărturie a întâlnirii omului cu Dumnezeu, subiectul fiecărei icoane fiind acela al transfigurării omului. Icoanele înfăţişează oameni îndumnezeiţi. De accea, sfinţii nu mai au aceleaşi trăsături anatomice în icoană, pentru că pictorul nu poate picta trupuri înduhovnicite, dacă el însuşi nu este înduhovnicit. Cred că principala calitate a icoanelor pictate cu evlavie constă în faptul că acestea te îndeamnă la rugăciune, contemplaţie, la nevoia de interiorizare şi introspecţie şi nu la admirarea tehnicii iconografice, spectacolului cromatic sau efectelor create pe foiţa de aur.

- De ce icoanele bizantine sunt cele mai iubite de cultul nostru? Despre cele realiste, neoclasice etc. ce ne puteţi spune?

Oamenii simt energia icoanelor bizantine. Prin maniera în care sunt pictate, icoanele bizantine arată faptul că Dumnezeu are două firi, una umană şi una dumnezeiască. Icoanele pictate în manieră realistă arată că Hristos a fost numai trup şi de aceea ele se aseamănă mai mult cu tablourile înrămate. „Icoana nu are ramă“, ea este „fereastră spre absolut“, şi prin icoană omul credincios se dezmărgineşte în adâncurile sale. Pe placul Bisericii sunt acele icoane care exprimă în modul cel mai limpede teologia şi gândirea Bisericii şi trebuie să se încadreze în viaţa liturgică, care susţine icoana şi pe iconar deopotrivă.


***

Semnificatia culorii portocalii in iconografia bizantina


Culoarea portocalie e semnul lucrării Duhului Sfânt într-o formă inteligibilă parțial pentru simțuri. În icoanele autentice ale Cinzecimii, limbile de foc prin care se manifestă Duhul Sfânt, sunt zugrăvite într-o nuanță de orange sângeriu, care ne spune că este o lucrare destinată îndumnezeirii omului, întrucât roșul acesta transmite, umanitatea îndumnezeită. Dacă nuanța e mai închisă, atunci icoana explorează latura tainică a evenimentului teologic pe care-l deschide înțelegerii noastre fără să-l epuizeze vreodată.

Portocaliul este jumătatea drumului dintre galbenul - mediul dezvăluirii limitate a înțelesurilor catafatice, și roșul prezenței ipostaziate a harului într-o persoană, apoi către vișiniul prună al Maicii Domnului ce ne pune față în față cu taina adâncă a maternității divine, ultima stație cromatică fiind negrul viță-de-vie al slavei negrăite a lui Dumnezeu, învăluită în tăcerea apofatică a necuprinsului imposibil de circumscris într-o reprezentare sau formulare omenească, oricât ar fi ea de densă simbolic

Doar culoarea, adică femeia (Teotokos - Sfânta Sfintelor) ne poate sugera și pune în legătură, ”ca prin oglindă, în ghicitură” cu Taina Tainelor, printr-o modalitate sensibilă, fiindcă în icoană desenul trimite la Hristos și culoarea la Maica Domnului, iar culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să I se substituie. Cu un etaj mai jos, dar pe același ax vertical, culoarea (femeia) se unește cu desenul (bărbatul) în taina cununiei, în care culoarea ascultă de desen amplificându-i înțelesurile, iar desenul umple de logos culoarea, canalizând-o spre rostul ei ipostatic cel mai înalt, expresia tocmită vizual într-o formă înțelegătoare și alcătuind împreună un singur trup.

Portocaliul este oricum o tranziție întreDuhul Adevărului care pretutindenea este și toate le plinește” și ”vino și Te sălășluiește întru noi”, obligatoriu prin Hristos, ”Calea, Adevărul și Viața”, Logosul întrupat.

Un exemplu de portocaliu ca întâlnire între formă și fondul care inundă tot mediul iconic cosmic și supracosmic (imposibil de diferențiat), în ”Rugul aprins” de mai sus, o transcripție rusească din sec XVIII a unui model sinait mult vechi și mai valoros.

Rozul liliachiu în icoană este semnalul anastazei (învierii) în lucrare, ca proces ce se mișcă paradoxal între ”deja” și ”nu încă. Din această cauză mormântul Domnului este roz în icoane, iar Hristos are veșminte roz în toate metopele care pun în relație momente liturgice de dinainte de Cruce și Înviere cu Penticostarul, întrucât cele cincizeci de zile dintre Paște și Rusalii inundă retrospectiv cu înviere toată istoria mântuirii.

Pe scurt: rozul e pesahul/paște/trecere de la moarte la viață, de la virtual la actual, este bucuria învierii însămânțate în natura umană alienată de păcat, bucurie din care se împărtășește întreg cosmosul, așa cum toată zidirea văzută a suferit avarii ontologice uriașe după căderea umanității din har.


***

Mihai Coman

Limbajul culorilor icoanelor

În iconografia bizantină, culoarea, care nu este doar un element decorativ, joacă un rol foarte important. Dacă arta - aşa cum afirma M. Quenot - poate prelua ştafeta cuvintelor când acestea se împiedică în faţa inexprimabilului, atunci e de la sine înţeles că-n domeniul picturii culorile au rolul esenţial. Prin asocierea lor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea obiectului, un mesaj profund, spiritual, perceput prin inconştient.

Deşi adesea decurge din tradiţie, alegerea culorii în realizarea icoanelor se supune în mare măsură semnificaţiei simbolice, de unde unii au înţeles o constrângere pentru artist, care nu va putea să dea frâu liber propriei sale fantezii. Se cunoaşte utilitatea „canoanelor“ în realizarea unei icoane, însă prin acestea nu se înţelege că iconarul este îngrădit. Şi adesea, în istoria picturii bizantine, s-a putut vedea cum culoarea lua naştere în contextul lucrării. Dacă pentru fizicieni, culoarea este doar o radiaţie cu o anumită lungime de undă, pentru iconari culoarea este un limbaj, şi încă unul extrem de variat cu înţeles spiritual în faţa căruia, uneori, cuvintele rămân sărace.

Ce culori se folosesc în icoane


Trei vopsele - albastrul, galbenul şi roşul - amestecate, pot da milioane de tonuri care au fiecare în parte caracteristici diferite, precum luminozitatea şi saturaţia. Printre cele mai utilizate culori în realizarea icoanelor sunt: albul (care nu este cu adevărat o culoare, ci corespunde totuşi sumei tuturor culorilor, dacă sunt culori-lumină), albastrul, roşul şi purpuriul, verdele, galbenul şi auriul sau negrul.

Ce „spun“ culorile

Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din minerale. Singura posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să sintetizăm culorile chimic) era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g de lapis costă în jur de 140 de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei au folosit cee ace au avut la dispoziție, maro sau roșu. Johannes Itten spunea că
secretul cel mai adânc şi cel mai esenţial al acţiunii culorilor rămâne nevăzut chiar şi pentru ochi şi că nu poate fi contemplat decât prin inimă. Esenţialul scapă formulelor“.
Pornind de la studii de caz, semnificaţiile culorilor utilizate în realizarea icoanelor sunt numeroase. Eugen Trubeţkoi scria pe la 1916 că „paleta“ semnificaţiilor culorilor icoanei „este tot atât de infinită ca şi câmpul natural al culorilor care pot fi văzute pe cer“. Aflat în strânsă legătură cu celelalte simţuri, ochiul percepe tonuri calde sau reci, culori aspre sau catifelate, uscate sau delicate, sau fade, fiecare cu simbolistică proprie.

Albul are o semnificaţie aparte în creştinism. În primele secole, botezul se numea „luminare“. Noul botezat îmbrăca veşminte albe, ca semn al naşterii la o viaţă adevărată. Albul a devenit prin Creştinism culoarea Revelaţiei, a Harului, a Teofaniei. Albe sunt veşmintele Domnului nostru Iisus Hristos în icoana Învierii. De asemenea, albe sunt veşmintele lui Lazăr în icoana învierii sale de către Mântuitorul. Albul se foloseşte în icoane plecând şi de la cuvântele Sfântului Evanghelist Ioan: „păcatele voastre se vor face albe ca zăpada“.

Albastrul, culoarea cerească prin exelenţă, predominantă în vitraliile medievale, simbolizează în icoane smerenia tăcută. Albastrul abundă în iconografie, fiind des utilizat pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul folosit de Rubliov în icoana Sfintei Treimi.


Simbol al iubirii, al jertfei şi al altruismului, roşul ocupă în creştinism un rol esenţial. Roşie este mantia lui Iisus în pretoriu, roşii sunt veşmintele martirilor, ca şi mantia Sfântului Arhanghel Mihail şi a serafimilor. Roşul poate să însemne deopotrivă egoism, ură, orgoliu luciferic şi, prin extensiune, focul iadului.

Purpura este culoarea rezervată celor mai înalte demnităţi, la bizantini aceasta fiind culoarea celei mai înalte demnităţi. Cu excepţia ceremoniilor religioase, când apărea în veşmânt alb, împăratul purta veşminte de purpură.

Deşi există un puternic contrast din punct de vedere spiritual între roşu şi albastru, aceste culori creează o armonie deplină. Putem vedea aceasta atunci când Maica Domnului este reprezentată având un veşmânt roşu (omenesc) peste mantia de culoare albastră (simbol al naturii divine, pentru că a purtat în ea pe Fiul lui Dumnezeu).

Verdele, simbol al regenerării spirituale, este în mod frecvent culoarea profeţilor şi a Evanghelistului Ioan, vestitorii Duhului Sfânt.

La creştini, galbenul şi aurul simbolizează viaţa cea veşnică şi credinţa, dar înainte de toate, Îl simbolizează pe Hristos Însuşi: Soarele, Lumina, Răsăritul, „Lumina oamenilor“, aşa cum spunea Sfântul Evanghelist Ioan. Ca şi în cazul roşului, şi aurul prezintă o ambivalenţă: aurul-culoare, simbol al soarelui, se deosebeşte de aurul-monedă, simbol al corupţiei.
 
Aurul nu este o culoare întâlnită în natură, astfel încât fondul aurit al icoanei creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor din peisaj sau de arhitectură, astfel că, eliberate de ceea ce este pământesc, ele sunt spiritualizate.

Cafeniul, culoare a solului, a gliei, rezultă din combinaţia roşului cu albastru, verde şi negru. Icoanele sunt pline de nuanţe de cafeniu - ocruri - simbol al smereniei, al sărăciei materiale. Este culoarea mantiei călugărilor care devin „pământul cel bun al lui Dumnezeu“.

Ca şi albul, negrul înseamnă absenţa sau suma tuturor culorilor. Biblia vede în culoarea neagră noaptea originilor care precede creaţia. Folosit în icoane, negrul veşmintelor călugărilor şi preoţilor simbolizează renunţarea la deşertăciunea lumii, condiţie a vederii luminii dumnezeieşti. De asemenea o ambivalenţă: fiindcă viaţa se stinge fără lumină, pe icoanele judecăţii din urmă, cei osândiţi sunt zugrăviţi în negru. Diavolii, la rândul lor, sun zugrăviţi în negru. Peştera din icoana Naşterii este neagră, la fel este şi mormântul lui Lazăr, peştera de sub cruce şi iadul din icoana Învierii.

 „Alfabetul“ culorilor


Culoarea reprezintă totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Ca imagine, ea exprimă aspectul colorat al corpurilor care poate fi de o manieră „caldă“ - culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre infraroşu) şi, „rece“ - culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre ultraviolet). Culorile fundamentale sunt cele care nu pot fi obţinute prin amestecul altor culori, respectiv fiecare dintre culorile roşu, galben şi albastru.

În momentul de faţă, se pot obţine aproximativ 16 milioane de tonuri de culori, acest lucru fiind astăzi facil de realizat cu ajutorul sistemelor digitale.

 Efectele culorii „speculate“ de medicină


Culoarea acţionează asupra trupului şi cu atât mai mult asupra sufletului. Medicina psihiatrică recurge de multă vreme la culori. În timp ce pacienţii cu stări depresive sunt aşezaţi în camere în care abundă culoarea roşie, bolnavii agitaţi stau într-un mediu ambiant vopsit în bleu şi violet. Şi aceasta deoarece culorile reci (albastrul, verdele) exprimă şi sugerează calm, blândeţe, repaus, contemplaţie, contrar excitaţiei, puterii, bucuriei, forţei, înflăcărării atribuite culorilor calde (roşul, galbenul). Încercări efectuate în acest domeniu în mai multe uzine au confirmat în mod clar efectele culorilor asupra randamentului salariaţilor. Un alt exemplu ar fi că discuţiile telefonice durează net mai puţin într-o cabină pictată în roşu decât într-una pictată în albastru. Cât priveşte expresia „a fi muncit de gânduri negre“, ea nu face altceva decât să explice efectul culorii negre asupra psihicului.

Cum devin veşmintele o haină duhovnicească


fresca de Georgios Kordis
Una dintre trăsăturile distinctive ale icoanelor de tradiţie bizantină, sunt veşmintele. Ele acoperă trupul în întregime, rareori apărând gol. Există două aspecte importante cu privire la veşminte: faldurile şi culorile folosite. În stilul bizantin descrierea veşmintelor nu este naturalistă, adică formele trupului sau faldurile nu au naturaleţe, ele parcurgând aceeaşi linie spre transcendenţă. Cu toate acestea, sunt proporţionale cu braţele şi picioarele, faldurile fiind reprezentate astfel prin forme geometrice: dreptunghiuri, triunghiuri, ovaluri sau linii paralele. Aceste forme fac ca faldurile să nu imite fidel formele pe care le iau veşmintele pe trup. Acest mod de reprezentare face parte din „strădania generală a artei iconografice tradiţionale de a fi artă duhovnicească, artă anagogică, înălţând gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la Împărăţia Duhului“, după cum spunea Constantine Cavarnos în „Ghid de iconografie bizantină“.

Veşmintele, mai ales cele ale lui Hristos, ale Pruncului Iisus, ale Maicii Domnului lasă adesea să se vadă fire de aur foarte fine, aplicate în mod paralel. De aici rezultă lumină şi bucurie. Acest procedeu, numit „assisto“, capătă o importanţă majoră. Prin calitatea sa de lumină pură, spre deosebire de culorile ce nu fac altceva decât să reflecte lumina, aurul simbolizează dumnezeirea care, ca un metal topit, curge prin trupurile transfigurate.

 Scrierea numelui pe o icoană


Scrierea numelor sfinţilor pe icoane este foarte importantă. Pr. Bulgakov, în lucrarea „Icoana şi cinstirea sf. icoane“ afirmă că
 „pentru icoana unui sfânt, denumirea are o însemnătate esenţială, căci prin nume se împlineşte reprezentarea... Această denumire, care în exterior se exprimă prin înscrierea numelui pe icoană, se săvârşeşte prin tainica acţiune a Bisericii, sfinţire a icoanei, prin care se rânduieşte o deosebită prezenţă a sfântului în icoana sa.“
Scrierea numelui investeşte astfel icoana cu o prezenţă. Legat fiinţial de persoana Sa, numele lui Hristos, spre exemplu, actualizează prezenţa Sa activă, care nu poate fi percepută prin simţul văzului. Numele se dovedeşte a fi o armă puternică împotriva răului şi însemnarea puterii lui pe icoană ce îi conferă acesteia caracterul sacru.

Icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului poartă în greceşte abrevierea numelui Mântuitorului (ICXC â Ihsu“ cristos) şi al Maicii Domnului (MP - QY â Mhihr Qeon). Adesea, în funcţie de originea icoanei, lângă inscripţia iniţială se adaugă şi alte inscripţii în limba locului de unde provine icoana. Un manual de la Muntele Athos pentru folosirea iconografilor propune o întreagă serie de nume pentru Hristos: „Atotputernicul“, „Izvorul vieţii“, „Mântuitorul lumii“, „Milostivul“, „Emanuil“, „Regele Slavei etc. Aureola Mântuitorului poartă întotdeauna inscripţia oWn (Cel ce este) aşezată deasupra capului sau de-o parte şi de alta. La fel şi pentru Maica Domnului: „Odighitria“ (Cea care arată drumul), „Împărăteasa îngerilor“, „Fecioara dulce mângâietoare“ (Vladimir), „Bucuria tuturor“, Mângâietoarea celor în nevoi“ etc.

O teologie a numelui


O schiţă a teologiei numelui se profilează în lucrarea „Păstorul lui Herma“, scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea. În această lucrare se spune că
 „numele Fiului este mare şi minunat şi El este cel ce susţine lumea. Aşadar, dacă toată creaţia este ţinută de Fiul lui Dumnezeu, ce gândeşti de cei chemaţi de El, de cei care poartă numele Fiului lui Dumnezeu şi umblă în poruncile Lui? Vezi, dar, pe cine ţine? Pe cei care, cu toată inima, poartă numele Lui“.

Importanţa numelui la alte popoare


Puterea numelui este, într-adevăr, recunoscută în toate religiile teiste, mai ales în islam şi în numeroase culturi vechi, printre care este suficient să reţinem, spre exemplu, Egiptul, China şi lumea evreiască.

Vechii egipteni susţin că numele face parte integrantă din persoană. A-l scrie sau a-l rosti înseamnă a-i da viaţă sau a o prelungi. La chinezi, a da nume implică o luare în stăpânire a persoanei sau a obiectului în cauză. În fine, evreii au atribuit numelui lui Yahve (YHVH - „eu sunt cel ce este“, Ieşirea 3, 14), pe care numai arhiereul îl putea pronunţa, energii dincolo de orice putere de înţelegere a oamenilor. Dumnezeu este prezent şi activ în Numele Său, care trimite putere şi binecuvântarea Sa.

Se semnează autorul pe icoane?


Dincolo de „lumea“ unei simple opere de artă - artistul, creaţia sa şi privitorul -, în icoană există ceva mai mult, procesul de spiritualizare pe care icoana îl crează conduce omul spre transcendent. Dacă iconograful se dă de-o parte fără să-şi semneze numele pe lucrare, o face pentru că icoana depăşeşte atât pe pictor, cât şi pe cel care o priveşte. Absenţa realismului, caracteristică acestei arte, scoate în evidenţă procesul de spiritualizare.

Sursa: Ziarul Lumina, Limbajul icoanelor

Georgios Kordis

***

Despre culorile icoanelor


Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj simbolic, care arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor exterior. Alegerea culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei, are un anumit simbolism, care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în icoanele din epoca primară (cele din sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată în albastru.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea, o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină, este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un mineral al luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt, trimite la cuvântul francez ”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit în limba engleză pentru a desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în centrul mandorlelor în icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis este culoarea cel mai adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare a căldurii, pasiunii, iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat această culoare (XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii supreme. Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile liturgice, când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e trecător și pieritor. Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus), amintește de o moarte treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru harul Domnului. De aici îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru. Folosit în combinație cu purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse împreună. Simbolic, albul reprezintă unitatea luminii, în timp ce negrul este negarea luminii. Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. La fel mormântul lui Lazăr cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă pogorârea la iad. 

Sursa: Vasile Calin Dragan, Despre culorile icoanelor

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Elena Murariu si universul iconografiei Sfintilor Brancoveni


Puterea viziunii - Icoane închinate Sfinților Martiri Brâncoveni, de Elena Murariu




Din Dragoste pentru frumos 2014 (III). Despre Sfinții Brâncoveni, în catacomba catedralei St. Sulpice 

Imagini: albumul expoziției „Rădăcini Brâncovenești" de Elena Murariu



"Mă bucur că Dumnezeu a pus pe umerii mei crucea Brâncovenilor"


Ani de zile, ELENA MURARIU a privit pictura bizantină cu detaşarea artistului format în tradiţia occidentală. Dar, într-o zi, paşii au purtat-o la Voroneţ, şi frescele de pe zidurile bisericii i-au schimbat radical viaţa. Aşa a ajuns să picteze icoane şi să restaureze ctitorii domneşti. Din­tre toţi domnii noştri, s-a îndrăgostit iremediabil de Constantin Brâncoveanu, căruia i-a dedicat o serie de lucrări pictate de-a lungul a douăzeci de ani.

Atelierul doamnei Elena Murariu este un colţ de rai. De pe pereţii albi te înlănţuie vrejuri fantastice, arbori nemaivăzuţi, flori care încununează chipuri de sfinţi. Dar natura Elenei Murariu nu este cea pe care o poţi vedea în tablouri. Este Edenul biblic în care a trăit Adam, e natura stră­punsă de Duh, o materie străvezie prin care ajungi să întrezăreşti splendoarea înfocată a luminii dumnezeieşti, o subţirime de forme, o plu­tire care te desprinde şi pe tine de pe pă­mânt. De mai bine de zece ani, Elena Mura­riu îi pictează, aproape în exclusivitate, pe Brâncoveni. Le-a luat viaţa la pas şi, li­niştit, le-a aşternut-o pe lemnul icoanelor. A pictat nuntirea Sfântului Constantin cu soaţa sa, Maria, le-a pictat pruncii, le-a zugrăvit martiriul. Şi, pe nesimţite, aşa cum se întâmplă cu toţi iconarii adevăraţi, viaţa sfinţilor s-a mutat în viaţa ei. Aşa că acum vorbeşte despre ei cu duioşia unei mame şi evlavia unei credincioase.

O mare de albastru


"Dumnezeul copilăriei mele era mare şi bun cât cerul. În anii aceia, asociam cerul albastru cu Dumnezeu. Neavând tele­vizor, văzduhul era ecranul meu pre­ferat. Norii creau un adevărat spectacol, pe care îl urmăream ore în şir. Ştiam din rugăciunea Tatăl Nostru că Dumnezeu este "în ceruri", şi de aceea le contemplam îndelung, nădăjduind că-L voi zări de după un nor... M-am născut şi am crescut la Zvoriştea, un sat din judeţul Suceava, în care nu exista curent electric decât pe drumul principal, acolo unde erau şcoala şi primăria. Noi, cei care locuiam pe dealuri, între livezi, am fost "electrificaţi" când eu aveam 14 ani, deci copilăria mi-am petrecut-o la lampa cu gaz. Îmi amintesc că nu aveam jucării cumpărate de la magazin. Mă jucam cu lucrurile mărunte pe care le aveam la îndemână: pietre, surcele, crengi, flori... Aproape toate jocurile şi jucăriile noastre, ale copiilor de ţărani, erau ancestrale: păpuşile noastre "Barbie" erau făcute din ştiuleţi de porumb, pe care îi îmbrăcam în cârpe vechi sau frunze; din florile de dovleac făceam lam­padare, din frunzele de brus­ture, umbrele şi din lut se pu­tea modela tot ce-ţi doreai... Îmi mai amintesc de drumul ce cobora spre biserică, unde mama mă ducea de mână pentru a-L întâlni pe cel pe care îl căutam printre nori, de florile minunate din cimitir, înalte cât co­pacii, de splendoarea luncii Siretului! Simţeam că toate erau într-o armo­nie, într-o frumuseţe desăvârşită: na­tura, familia, vecinii, prietenii. A­tunci, în copilărie, totul era minunat, căci Dumnezeu vieţuia în acel spaţiu. Îl simţeam! Copilăria aceasta şi-a pus enorm amprenta asupra mea! Mă bucur că am avut-o în această formă şi în aceste culori.
- Când aţi căzut, prima oară, din acest rai?

­Nici nu mi-am dat seama că am căzut... Eu am crezut că am urcat, ca să zic aşa, pentru că, pe moment, nu conştientizezi întotdeauna căderile. Coborâşurile au apărut în perioada adolescenţei - le-aş spune căderi ale mândriei. Făceam un liceu de artă, unde toţi ne credeam artişti şi aveam nişte fumuri nemaipomenite. Lucruri specifice vârstei, până la urmă, entuziasmele şi nebuniile acelei peri­oade. Am revenit în rai, ca să mă folosesc de metafora dumneavoastră, când, datorită facultăţii pe care am urmat-o, de Artă Monumentală şi Restaurare, am ajuns în mânăstiri, la restaurarea frescelor. Asta se întâmpla înainte de 1989. Ca student restaurator am lucrat la Voroneţ, la Curtea de Argeş şi mergeam des la Hurezi. În aceste locuri am ajuns la sursă, la izvor, am văzut că există şi o altfel de viaţă, există o alternativă, am văzut că sunt oameni care cred cu adevărat în cele sfinte şi am început, uşor, să fac din nou gli­sarea, anevoioasă de alt­fel, spre zona aceasta fermă şi minunată în care lucrurile sunt în rânduială
-
- Cum vi s-a părut Voroneţul când l-aţi văzut prima oară?
- O mare de albastru! A fost o nebunie, o minu­năţie! Eram studentă în prima campanie de restaurare. A fost ca o dragoste la prima vedere, ceva deosebit. Am văzut biserica de pe latura ei vestică, acolo unde este pictată Judecata de Apoi, înconjurată de verdele grădinii. Era ca un cer pe care erau proiectate cete de sfinţi. Am avut o trăire puternică. Dar emoţia poate fi şi mai puternică dacă întâlneşti Voroneţul iarna, când este ger şi zăpadă multă!

"De ce nu cântă icoana mea?"


- Cum aţi început să pictaţi icoane?

- La început, în perioada liceului, când nu ştiam mai nimic, pictura bizantină mi se părea un lucru destul de uşor de făcut, faţă de exerciţiile de măiestrie pe care le realizam noi la şcoală, reproduceri după lucrări renascentiste sau după olandezi... O găseam facilă şi săracă... Eram, evident, încremeniţi în tiparul lumii occidentale, iar transparenţele răsăritene nu le percepeam încă. De altfel, tot învăţământul de artă merge pe modelul de frumuseţe clasic grecesc şi pe tot ce a decurs din acesta. Înveţi să desenezi, făcând repro­duceri după statui greceşti şi romane, după Venus din Milo, Laocoon, Moise al lui Michelangelo. Dar toate aceste lucruri, ce ţin de un anumit fel de antre­nament, trebuie uitate de învăţăcel, deoarece lumea icoanei este foarte departe de acest ideal de frumuseţe! Arta bizantină merge pe un alt tip de ideal, e vorba de o lume spirituală, de o lume duhovnicească. Până ca idealul bizantin să mă cucerească definitiv, am avut de dat o luptă cu mine. La început, am pornit să pictez icoane ca pe o provocare. Consideram că ţine de meserie... N-am pornit, cuminţică, de la co­pierea unor icoane de referinţă, ci, în nesă­buinţa mea, am ţintit direct la replici şi inter­pretări... Şi am fost surprinsă când am văzut că e o mare diferenţă calitativă între original şi ceea ce făceam eu, şi nu înţelegeam unde este problema! De ce nu cânta icoana mea?! De ce era "în afară"? Realizam că lipsea ceva fundamental şi nu înţelegeam ce. La prima vedere, pictarea unei replici părea un lucru foarte simplu. Dar, cum spune o vorbă celebră, cel mai greu de făcut este punctul. Aici a fost marea luptă, până când am înţeles că pentru pictarea unei icoane e nevoie de o transformare interioară, până am priceput că trebuie să mă lepăd de anumite tipare, învăţături, clişee, să tind spre simplitate, să-mi "schimb la faţă" paleta de culori şi viaţa. Transfigu­rarea paletei a durat mult, cam zece ani de zile, din momentul în care am început să cochetez cu ideea de a picta icoane, până când am început să pictez nişte icoane mai răsărite. Iar în ceea ce priveşte viaţa, lupta continuă...
- Dincolo de canoanele pe care pictura icoa­nelor le impune, există şi o fărâmă de libertate artis­tică?

- Adevărat, în pictura de icoane există nişte norme şi nişte canoane, dar canoanele acestea nu trebuie urmărite în litera, ci în spiritul lor. Când începi să creşti ca iconar - cu toate că iconarii rămân întotdeauna mici... -, atunci îţi dai seama de câtă libertate există... Respectarea ca­noa­nelor în icoană este necesară aşa cum este necesar să respecţi codul rutier! Te urci la volan şi mergi, eşti liber să porneşti pe orice drum. Li­bertatea de mişcare nu-ţi este ştir­bită. În cazul icoanei, regulile sunt făcute de aşa manieră, încât sunt compatibile chiar cu firea umană, oglindă a lui Dumnezeu. Când îţi dispare frica cea rea de a nu încălca regulile, atunci poţi să faci nişte co­nexiuni şi să vezi nişte lucruri care, înainte, chiar dacă erau în vecină­tatea ta, îţi rămâneau ascunse. Atunci încep să se deschidă nişte punţi de comunicare între tine şi Dumnezeu şi să îţi fie transmise nişte idei, dacă pot să spun aşa. Începi să devii un fel de mărturisitor, prin ceea ce faci mărtu­riseşti frumuseţea divină a acestei lumi.

Iconarul cu aripi


- Cum vă pregătiţi pentru pictarea unei icoane? E nevoie de un ritual aparte?
- Înainte de a o aşterne pe hârtie sau lemn, o pictez mai întâi în gând; o port în mine, o pictez în suflet şi acolo îi schimb culorile, fondul, veşmântul. Este o perioadă de dospire, de frământare, care poate dura zile, luni şi chiar ani. În momentul când sunt în faţa planşei albe, ştiu deja cam ce am de făcut şi nu trebuie decât să scot icoana la lumină, să o aduc din lumea imaterială a gândului. Prind atunci în materie nişte lucruri care deja au fost pictate în sufletul meu.

Acest lucru se întâmplă cu foarte mulţi creatori: nici cei care scriu, şi nici cei care fac muzică nu por­nesc de la zero. Ei pornesc de la un gând, de la o po­veste, de la ceva care deja s-a copt, s-a conturat destul de precis în adâncul lor. E drept că, pe parcursul lu­crului, ajungi să mai faci schimbări. Gândul nu este întotdeauna lim­pede ca o lacrimă! Adus în realitatea lumii, cere adap­tări. În transmiterea gândului, Dum­nezeu are un rol fundamental. "Dacă nu zideşte Dom­nul o casă, de­gea­ba lucrează cei ce o zidesc" - spune un rând dintr-un Psalm. Eu îmi semnez lucrările cu formula "de mâna Elenei Murariu". Fac acest lucru deoarece cred cu tărie că, de fapt, principalul autor este Dum­nezeu - căci gândul îmi e dat de Sus. În acest sens, iconarul nu este niciodată singur în atelier, iar legătura sa pe verticală îl face să se apropie "cu bucu­rie şi cu cutremur" de munca sa. De aceea, ţinând cont de acest fel de parteneriat, înainte de a începe lucrul e absolut necesară o anumită pregătire. Dar când ajungi pe calea aceasta şi ţi-o asumi serios, toate vin de la sine, nici nu mai ai cum să faci altfel. Înfrânările şi rugăciunea nu sunt nişte constrângeri, nişte poveri; e viaţa ta asu­mată. Rânduiala e foarte necesară în viaţa unui iconar. Nu poţi picta dacă eşti rupt pe dinăuntru, dacă nu eşti în armonie, dacă nu crezi în ceea ce faci. Nu poate mâna să îţi mărturisească ceva şi gândul să fie în dezacord cu mâna. Nu poţi simţi una şi face alta, bineîn­ţeles, dacă eşti sincer cu tine şi îţi doreşti să păs­trezi armonia şi o viaţă echilibrată. Întotdeauna un iconar trebuie să zboare cu două aripi: a credinţei şi a artei.
- Aveţi momente în care simţiţi "mâna lui Dum­ne­zeu" acolo, împreună cu pensula dum­­neavoastră?
- Da, în sensul unei ocrotiri, dar nu în sens fizic. Eu nu sunt dintre iconarii ale căror icoane sunt pictate de îngeri, aşa cum s-a întâmplat uneori în istoria bise­ricii! Sau, nu mi s-a întâmplat niciodată să las la atelier o icoană neterminată şi să o regăsesc a doua zi pictată printr-un mi­racol. Dumnezeu îmi insuflă gândul, îmi dă pacea interioară pentru a putea picta şi rezistenţa fizică şi psihică.
- În copilărie îl vedeaţi pe Dumnezeu "pictat" pe cerul senin. Cum îl vedeţi acum, la maturitate?
Mân­tuitorul de la Cefalù din Sicilia
- Dumnezeu nu a dispărut din acest cer senin şi nici din cerul înnorat. Dar acum leg imaginea sa cu chipul din icoa­nele cele mai apropiate sufletului meu: Pantocratorul de la bolniţa Bistriţei, cel de la Sfânta Sofia de la Istanbul sau Mân­tuitorul de la Cefalù din Sicilia, cel care este înveşmântat în albastru. "Bucuria şi cu­tremurul" despre care spune psalmistul le-am simţit în faţa acestor icoane. Lângă ele eu m-am regăsit.
- Cum îşi alege un pictor de icoa­ne culorile?
- După cum se ştie, culorile au ca­pacitatea de a ne emoţiona, de a ne transmite stări şi au şi o valoare sim­bolică. Culorile din icoană îmbracă gân­duri, transmit mesaje. În cele mai multe cazuri, ele sunt alese în mod simbolic, dar şi la acest capitol există loc de multă libertate. Nu-i totul bătut în cuie! Albul era considerat de Sfantul Dionisie Areopagitul "înrudit cu lumi­na însăşi". De aceea, în scena Învierii sau la Schimbarea la Faţă, Iisus Hristos este înveşmântat în alb sau în haină aurită. Până la Înviere, îmbrăcămintea Mântuitorului este compusă din două veşminte, unul albastru, considerat culoarea transcendenţei, şi altul roşu, simbol al sacrificiului, dar nicăieri nu este precizat ce tip de albastru şi ce nuanţă de roşu trebuie să folosească iconarii. Acest lucru deschide o paletă vastă de posibilităţi. În ce mă priveşte, prefer gamele cromatice restrânse, câteva culori mai înfocate prinse într-o mare de alburi, brunuri, auriuri, ce amintesc de culorile deşertului. Accentele de cu­loare să fie asemeni plantelor care, în pofida secetei, dăinuie printre dunele de nisip. Doar în cazul în care am de zugrăvit scene ce fac referire la Rai, atunci mă învolburez, dar cu moderaţie, lăsând verdele şi albas­trul să zboare de pe paletă pe pomii făgăduinţei.

Batista lacrimilor brâncoveneşti


- Cum aţi ajuns să lucraţi la suita de icoane închinate dinastiei Brâncovenilor?
- Eu m-am apropiat de voievodul nostru martir, prin intermediul poetului Ioan Alexandru. Era în timpul studenţiei, când el ţinea un curs de poezie cu tâlcuiri biblice la Institutul de Arte Plastice, unde eram studentă. Îmi amintesc că am fost foarte im­presionată de modul în care cuvânta Ioan Alexandru, de modul în care diseca şi ne revela poezia. Reuşea să ne destupe sufletele, să ne facă să vedem ceea ce era opac, tern pentru noi. Era ca un proroc. Până să-l întâlnesc pe Ioan Alexandru şi să ajung în şantierele de restaurare, nu eram deschisă către Scriptură. Cum aţi spus dumneavoastră, "căzusem din Rai". Ioan Alexandru a reuşit să-mi arate calea, să trezească în mine dragostea pentru poemele şi versetele biblice. În tot discursul lui revenea un subiect foarte drag - Brâncoveanu. Aceasta pe mine m-a marcat şi mă în­trebam în acea vreme cum poate un om să iubească atât de mult un domnitor care a trăit în urmă cu 300 de ani. Aşa am început să mă interesez de Brânco­veanu, de la dragostea lui Ioan Alexandru pentru dom­nitorul martir. Apoi am citit cartea Cerurile Oltu­lui, a Înalt Preasfinţitului Anania, şi, încet-încet, am fost la rându-mi uimită şi copleşită de acest su­biect, care a ajuns să îmi marcheze viaţa. Destinul lui muce­nicesc mi s-a părut ieşit din comun. Viaţa lui de domn aflat la cârma unei ţărişoare plasate la răscruce de vânturi, râvnită de toţi cei din jur, pe care el a reuşit să o ţină în libertate timp de 26 de ani, reprezintă o pagină de istorie glorioasă. Apoi, ctitoriile sale, de o frumuseţe desăvârşită, atârnă greu în balanţa faptelor acestui domn. În acea vreme, cu o deschidere mare spre modernitate, s-au luat hotărâri care au şi acum rezonanţă în viaţa noastră. A avut o deschidere extra­ordinară! Ce să mai vorbesc despre viaţa sa de domn creştin adevărat, şi de pătimirile sale, în urma cărora a ajuns în sinaxar. Ioan Alexandru îl socotea pe Brân­coveanu un sfânt încă din vremea dictaturii comu­niste. Eu l-am perceput întâi ca pe un mare domnitor, un mare creator de cultură şi artă, iar ulterior, cunos­cându-i martiriul şi ajungând să lucrez chiar şi în cti­torii de-ale sale, am început să-i simt sfinţenia. Stra­turile acestea de istorie care erau în mintea mea, stra­turile de artă, au căpătat o transparenţă prin care mi-a apărut un Brâncoveanu aureolat. Şi, pe măsură ce trecea timpul, am început să îmi doresc să fac ceva pentru acest voievod şi familia lui jertfitoare.
- Păreţi foarte apropiată sufleteşte de soţia dom­nitorului, Maria Brâncoveanu, pe care aţi ajuns să o pictaţi în icoane ca pe o sfântă. De ce?
- Încercând să conturez programul iconografic al vieţii sfinţilor Brâncoveni, m-am apropiat implicit şi de Maria Brâncoveanu. Maria a fost părtaşă la toată bucuria şi suferinţa Sfinţilor Brâncoveni. Dacă ei, după martiriul din 15 august 1714, şi-au curmat sufe­rinţa ajungând la Domnul, durerea Mariei a continuat. Pentru ea a ur­mat surghiunul şi gustul amar al dezamă­girilor de tot felul. Ea a trăit suferinţa de a-şi vedea soţul, tată a unsprezece co­pii, decapitat alături de toţi cei patru fii ai lor. Martiriul ei cel cumplit nu a fost unul fi­zic, a fost unul interior, sufletesc. Un mar­tiriu cutremurător, care nu este mai prejos de cel al trupului. Viaţa Mariei Brânco­veanu este un model jertfelnic, de aceea am îndrăznit să o reprezint alături de Brân­coveni, purtând mereu batista lacri­milor în mână.
- Proiectul pe care l-aţi început şi la care lucraţi de atâţia ani se va sfârşi vreodată?
- Ţinând cont că şi vieţile noastre au un început şi un sfârşit, cu siguranţă, da... Proiectul Brâncoveanu a început în preaj­ma canonizării Sfinţilor Brâncoveni, dar cu toate că a trecut atât de mult timp şi a acumulat peste 200 de lucrări, eu continuu să zăbovesc asupra lui. Consider că el se desfăşoară într-un timp mesianic. Acum e Anul Brâncoveanu, dar în ate­lierul meu sunt încă zeci de lucrări nefinalizate şi altele încă îmi stau în suflet. Cred că acest proiect va rămâne pecetea funda­mentală a muncii mele. Mă bucur că Dumnezeu a pus pe ume­rii mei această cruce. Lucrări din acest proiect au putut fi admirate la înce­putul lunii iu­nie la Paris, în cripta de la Saint Su­lpice. În continuare, în peri­oada 4-26 iulie, va fi deschisă o expo­ziţie la Muzeul Satului din Bucureşti, iar pe data de 15 august, când se vor împlini 300 de ani de la martiriul sfin­ţilor Brâncoveni, întregul proiect va fi expus chiar în Palatul de la Mogoşoaia. Sper ca această lucrare închinată Brân­covenilor să fie ziditoare din punct de vedere cultural şi duhovnicesc.



***

Întâlnirea pe care Elena Murariu - unul dintre cei mai importanţi pictori şi restauratori de artă sacră de la noi - a avut-o cu Sfinţii Brâncoveni s-a săvârşit ca o intrare în har. Ca un continuu şi definitoriu urcuş dinspre evlavie spre icoană. Această chemare, după cum ne-a mărturisit, i-a pus rânduire în viaţă, transformând-o din artist laic în artist iconar. Într-un dialog recent, domnia sa ne-a desluşit câteva din tainele care i-au fost revelate de viaţa şi sfârşitul martiric al Sfinţilor Brâncoveni, pe care apoi mâna sa le-a zugrăvit în inconfundabile icoane şi lucrări de artă.
Când şi cum aţi intrat în harul Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Cum a fost chemarea lor?

Chemarea a venit demult, în 1992, în preajma canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Am pornit de la realizarea unei icoane. Dar, pe măsura trecerii timpului, acesteia i s-au adăugat alte zeci de lucrări. 2014, Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, nu va duce la încheierea acestui drum, ci desluşirea şi căutarea icoanelor mucenicilor va continua. Mă bucur de faptul că drumul care mi s-a deschis demult, şi pe care am mers cu toată dragostea, nu se sfârşeşte aici.
În toate icoanele dumneavoastră, Sfântul Constantin Brâncoveanu ţine crucea deasupra capului fiului său Matei. Ce semnificaţie are acest gest?
Gestul acesta face referire la ezitarea tânărului şi fragilului Matei în faţa morţii şi la ispita de a renunţa la credinţa lui creştină în schimbul vieţii. „Spectacolul“ cutremurător al morţii fraţilor mai mari i-a clătinat credinţa. Dar lucidul domn Constantin Brâncoveanu l-a îmbărbătat, făcându-l să vadă lumina taborică şi să îmbrăţişeze mucenicia.

Frica şi ezitarea Sfântului Matei în faţa martiriului le-am surprins în mod metaforic în seria de lucrări „Bradul salcie. Iar dragostea părintească, iubirea de tată, care a dăinuit dincolo de moarte, am arătat-o în lucrările în care capetele martirilor Constantin Brâncoveanu şi Matei stau lipite tandru unul de altul. De altfel, această imagine zguduitoare nu este rodul imaginaţiei pictorului iconar, ci o realitate concretă, relatată de veneţianul Andrea Memmo, martor ocular al martiriului Brâncovenilor.
Privind martirii din ceata Sfinţilor Brâncoveni, nu poţi să nu observi că, prin felul în care i-aţi înfăţişat, fiecare este marcat de o taină. Radu, de pildă, ţine într-o mână crucea şi în cealaltă două inele. Ce poartă cu sine fiecare?
Sfinţii Brâncoveni creează un grup asemeni Sfinţilor Mucenici din Sevastia sau Sfinţilor Macabei. Ideea muceniciei de grup este foarte importantă în cazul lor, dar pe lângă aceasta sunt o mulţime de nuanţe care îi particularizează. Constantin, fiul cel mare, este ca o oglindire a Voievodului din tinereţe, este cel care nu a mai ajuns domn, aşa cum părea că era rânduit. Iar el lăsa în urmă o soţie îndurerată şi singurul lăstar bărbătesc brâncovenesc! Ştefan este modelul de cărturar înduhovnicit, care gustase deja din amarul vieţii: la 29 de ani, era văduv şi va lăsa în urma lui o copilă. Radu, al treilea fiu, este cel care după Postul Paştelui urma să se căsătorească. Situaţia aceasta îi conferă un rol-cheie în cadrul grupului. Nunta sa nenuntită pe pământ va fi nunta cosmică a întregului grup, împlinită în ceruri cu Mirele Hristos. Cât despre Matei, am mai spus, el simbolizează copilul, credinţa neconsolidată, omul fragil şi temător, omul contemporan, „bradul salcie...“. În ceea ce-l priveşte pe Ianache, el este, aşa cum l-a numit Biserica, sfetnicul voievodului.
Martirii Brâncoveni şi bradul, uneori împreună. De ce?
Iconografia Sfinţilor Brâncoveni se îmbogăţeşte şi se dezvăluie mult mai bine punând-o în legătură cu unul dintre arborii emblematici ai spaţiului românesc, bradul. Acest arbore este prezent în arta populară ca element cu semnificaţie creştină. Bradul are o încărcătură simbolică bogată, strâns împletită cu viaţa şi martiriul Sfinţilor Brâncoveni. În tradiţia poporului român, bradul este un simbol al vieţii, prin verdele veşnic al său. În acelaşi timp, ramurile lui sunt ca o scară care înlesneşte legătura dintre cer şi pământ. Expresia „frumos/ înalt ca un brad“ se potriveşte de minune cu Sfinţii Brâncoveni, mai ales cu înfăţişarea fiilor la vremea martiriului.
Personal, sunt foarte impresionat de lucrările dvs. realizate în tuş pe hârtie şi cu foiţă de aur, cum ar fi „Pescuirea moaştelor şi înhumarea acestora“, sau de cele pe lemn care au fondul cioplit într-un fel anume. Ce simbolizează apa în icoanele Brâncovenilor?
Apa le-a fost Sfinţilor Brâncoveni întâiul mormânt. După martiriu, trupurile lor au fost aruncate în mare. Fondul aurit, vibrat al unor icoane, obţinut prin cioplirea suprafeţei panourilor de lemn, face trimitere în acelaşi timp la adierea Duhului Sfânt şi la murmurul rugăciunii. De asemenea, această clipocire de apă şi Duh aminteşte şi de ploaia binecuvântată care a căzut la Mănăstirea Hurezi, în timpul slujbei de canonizare a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ce a avut loc în 1992 şi a urmat unei perioade lungi de secetă, rar întâlnită în această zonă.
În albumul „Rădăcini Brâncoveneşti“ mărturisiţi atât de frumos despre „urcarea spre icoană“ a evlaviei dumneavoastră faţă de aceşti martiri, care v-au ţinut în bisericile lor, v-au ocrotit, ajutându-vă să „nu simţiţi povara căii asumate“. Cât de mult v-au schimbat ei viaţa?
Ca restaurator de pictură murală, am avut şansa de a mă apropia de Sfinţii Brâncoveni prin mijlocirea artei brâncoveneşti. Bolniţa Bistriţei Vâlcene, Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti, Mănăstirea Gura Motrului, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Mănăstirea Polovragi, Biserica Potecaşilor de la Vioreşti-Slătioara, toate adăpostind tezaure de artă brâncovenească şi postbrâncovenească, au avut un rol important în acest drum. Da, Sfinţii Brâncoveni m-au ţinut la lucru în ctitoriile lor ani de zile. În aceste condiţii, cum să nu te anime bucuria de a le închina icoane? Consider că Sfinţii Brâncoveni m-au ajutat la rânduirea vieţii mele şi la transformarea mea din artist laic în artist iconar.
Ce ne învaţă martiriul Sfinţilor Brâncoveni pe noi cei de astăzi, care, reci şi înstrăinaţi, uităm uneori de aproapele, ne urâm, ne batjocorim?
Sfinţii Brâncoveni sunt ca un far călăuzitor pentru cei care caută limanul hristic. Ei sunt surprinzător de apropiaţi de contemporaneitate. Situaţia politică de atunci are foarte multe lucruri în comun cu cea de azi. Ieri era Stambulul, astăzi este Washingtonul. Doar atitudinea vizionară a voievodului este mai greu de regăsit azi. Tăria în credinţă a Brâncovenilor, unitatea de grup a martirilor, curajul în faţa morţii sunt cutremurătoare şi pilduitoare. Brâncovenii au cunoscut mărirea şi au gustat din toate bucuriile şi bunătăţile pământeşti. Când au avut bani, i-au investit în lucruri durabile, consolidând şi modernizând ţara, luminând poporul cu ştiinţa de carte, slăvindu-L pe Dumnezeu prin ridicarea de biserici, cinstindu-i pe înaintaşi. Brâncoveanu a investit pe pământ, căci domn era, dar a investit şi în cer, în jitniţele cele cereşti, căci domn adevărat era! Când li s-a smuls mărirea lumească şi agoniseala pământească, atunci când părea că li s-a luat tot, inclusiv viaţa, ei au rămas cu credinţa. Deci tot bogaţi. De la vlădică la opincă, avem cu toţi ce învăţa de la Sfinţii Brâncoveni! 


Vedeti și: 

duminică, 18 ianuarie 2015

Rugaciuni pentru pastori si pentru fiii duhovnicesti


Rugaciunea preotului și creștinului pentru episcopul său

Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin sfintii Tai Ucenici si Apostoli ai randuit ca in Biserica Ta cea sfanta sa se aseze episcopi spre slujirea sfintelor Tale taine, spre innoirea preotiei, spre propovaduirea Evangheliei, spre supravegherea, apararea si predarea din neam in neam a credintei celei adevarate, cauta si spre parintele si pastorul nostru, (Arhi-) episcopul (N), si umple inima lui cu harul Duhului Tau celui Sfant. Varsa in sufletul lui credinta vie, nadejde tare, dragoste sfanta si tarie neclintita. Da lui sa fie un pastor adevarat dupa buna placerea Ta, ca sa ne carmuiasca pe calea mantuirii cu intelepciune si pricepere, cu rabdare si blandete, iar noi sa-i fim bucurie si mangaiere inziua cea mare, cand vei veni sa judeci pe cei vii si pe cei morti, pe pastori si pe credinciosi, pe fiecare dupa faptele lui. Pazeste-l pe dansul intreg, cinstit, sanatos, indelungat in zile, drept lamaurind cuvantul Adevarului Tau si da-i lui ca, pentru pastorirea lui credincioasa, sa dobandeasca cununa fericirii Tale celei vesnice. Ca tu esti Pastorul cel Bun al Bisericii Tale si Tie Slava inaltam, impreuna si Tatalui si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
*


Rugaciune pentru preot și pentru păstorii duhovnicești

Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ai dat Bisericii Tale pastori duhovnicesti care sa calauzeasca pe credinciosi pe cararile mantuirii; da-le lor Harul Tau cel Sfant, ca sa implineasca cu ravna si dragoste dregatoria si slujirea lor sfanta, ca sa fie mijlocitori la Tine pentru noi; si cu rugaciunile lor si viata lor evlavioasa sa abata mania Ta de la noi; sa straluceasca in mijlocul nostru cu podoaba tututror virtutilor, iar noi sa-i urmam pe ei pe calea cea buna. Binecuvanteaza insutit si rasplateste ostenelile lor cele stiute si nestiute, ca in ziua dreptei Judecati sa daruiesti lor si noua bucuria si fericirea Sfintilor care au bineplacut Tie in rugaciunile lui, mantuindu-ne pe noi si lumea Ta. Ca Tu esti Dumnezeul nostru si Tie Slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
*


Rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog, pentru aflarea unui călăuzitor duhovnicesc

Doamne, Tu, Care nu voiesti moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu; Tu, Carele Te-ai pogorat pe pamant tocmai pentru a invia pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i invrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facand voia Ta in a lui, sa-Ti plac Tie, Singurul Dumnezeu, si sa ma invrednicesc si eu, pacatosul, de Imparatia Ta. Amin.
*

Rugaciune pentru părintele duhovnic (a Arhim. Sofronie)


Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pe desfranata si pe talharul i-ai primit, primeste si rugaciunea mea pentru robul Tau, duhovnicul meu, Parintele (N), ales de Tine sa poarte pacatele mele in fata Ta, asa cum Tu porti povara lumii intregi in fata Tatalui Ceresc.
Iarta-i toate gresalele lui pentru dragostea si jertfa sa stralucitoare, ca sa pun inceput bun de pocainta si eu, oaia cea ratacita. Cerceteaza-l degraba si vezi nevoile lui. 

Vindeca-l de toata boala si intinaciunea trupeasca si sufleteasca si de slabiciunea firii celei cazute.

Izbaveste-l de toti vrajmasii vazuti si nevazuti, de tot raul si de ispitele ce i-au venit pentru pacatele mele.

Sporeste-i intelepciunea, indelunga rabdare, linistea, pacea si multumirea sufleteasca.

Inmulteste-i puterea, sporeste-i blandetea si purtarea de grija si implineste toate cele de folos lui.

Da-i minte luminata si pricepere sfanta care se pogoara de la Tine, Imparatul Luminii.

Bine sporeste in el, Doamne, si daruieste-l sanatos, indelungat in zile, drept invatand cuvantul Adevaruli Tau. Amin.

Imparte Ceresc, Mangaietorule, deschide stavia cerului si revarsa peste duhovnicul meu (N) belsug de har si bogata mila. 

Pogoara-Te asupra lui, odihneste in el pururea si revarsa peste el multimea indurarilor Tale. Amin.

Maica Domnului, acopera cu atotputernicul tau Acoperamant pe robul tau, duhovnicul meu (N), si roaga-te Bunului Dumnezeu sa-l miluiasca pentru rugaciunile tale. Izbaveste-l de toata ispita trupeasca si sufleteasca, curata-l, tamaduieste-l, intareste-l si santate deplina daruieste-i. Amin.

Cuvioase Parinte Siluane, roaga-te Domnului sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (N), pentru rugaciunile tale. 

Cuvioase Arsenie cel Mare, roaga-te Bunului Dumnezeu sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (N), pentru rugaciunile tale.

Cele noua Puteri Ceresti, Sfintilor Romani - Mucenici si Mucenite, Cuviosi si Cuvioase -, Preacuviosilor Parinti ai nostri si Sfintilor a caror pomenire se face astazi, impreuna cu toti Sfintii, rugati-va lui Dumnezeu sa miluiasca si sa mantuiasca pe (N) pentru rugaciunile voastre. Amin.
*


Rugaciunea duhovnicului pentru sine (a Arhim. Sofronie)


Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Mantuitorul nostru, Cela ce m-ai smuls desertaciunii acestei lumi, Cela ce m-ai asezat in slujba Tainelor Tale celor mai presus de ceruri si m-ai chemat la nevointa de a vesti fratilor mei tainele mantuirii Tale, rogu-ma Tie, Imparate Cel fara de inceput, vindeca-ma de moartea pacatosului care ma cuprinde si in puterea Duhului Tau cel Sfant ma indestuleaza spre aceasta slujba. 

Datatorule de lumina, lumineaza ochii inimii mele si ai mintii cu Lumina cea nefacuta a poruncilor Tale, spre a intelege cum mi se cade a grai fratelui meu, pentru care Insuti Sangele Tau ai varsat pe Golgota. Calauzeste-mi simtirile si gandurile in Duhul Tau cel Bun, si cu frica Ta ma pazeste neclintit in suvoiul cel din veci al voii tale. Inima mea curateste de toata intinaciunea, ca sa ma invrednicesc a auzi glasul Tau cel bland si ca intru deschiderea gurii mele sa primesc de la Tine cuvant bineplacut Tie, si poporului Tau mantuitor. 

Cela ce esti Calea cea Vie si Adevarata, nu ma lasa nicicum a gresi impotriva Adevarului Tau, si de toata miscarea cea necuviincioasa si cuvantul cel mincinos ma pazeste, ca sa fie slujirea mea intru totul sfanta si neprihanita inaintea Ta.

Asa, Pazitorule cel Bun, Cela ce sufletul Ti-ai pus pentru noi, daruieste-mi inima milostiva si umilinta catre toti cei ce vin la mine; daruieste-mi sa ma bucur impreuna cu cei ce se bucura, sa ma mahnesc impreuna cu cei mahniti si sa plang cu cei ce plang, si in tot chipul sa mangai poporul Tau ce cu suflet indurerat vine catre mine. Intareste-ma pana intru sfarsit sa port povara oilor Tale celor cuvantatoare cu rabdare si cu blandete, in duh de intelegere, de deslusire si de pogoramant si in dragostea cea evangheliceasca, si ca in mine sa vietuiasca singur acest gand: ca toti sa afle pocainta, ca sa se mantuiasca prin Tine si in Tine, Domnul nostru cel neajuns, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
*


Rugaciune pentru fii duhovnicesti (a Sfantului Ioan de Kronstadt)

Primeste, Stapane, rugaciunea pe care cu lacrimi o indrept catre Tine, pentru fiii mei duhovnicesti si pentru toti crestinii dreptslavitori, care fac voia Ta; primeste-mi grija pe care o port mantuirii lor in timpul lucrarii mele pastoresti. Fii, Doamne, prin rugaciunea mea, Tu Insusti pentru ei glas de trambita care sa-i trezeasca din somnul pacatului, ochiul care sa le vegheze inima, bratul care sa le dea taria pe drumul catre patria cereasca si care sa-i ridice din caderea in necredinta, in frica, in deznadejde, da-le dragostea de mama - de care eu sunt lipsit - cea care se ingrijeste cu gingasie de adevaratul bine. "Fa-te tuturor toate, ca in orice chip sa-i mantuiesti". Ca Tu singur esti adevaratul Pastor, ce Insuti, nevazut si tainic, pasti sufletele oamenilor, Tu singur esti adevaratul si Preainteleptul Invatator, care vorbesti inimii poporului Tau! Tu esti singurul adevaratul iubitor al fapturii, al fiilor Tai dupa har. Ca la Tine este noian de intelepciune si de putere, Tu singur stai mereu de veghe, neadormit, si ne inveti caile Tale chiar si atunci cand dormim. Fii mereu, Stapane si Invatatorule, pastorul oilor incredintate mie; du-le Tu Insuti la pasune bogata; apara-le Tu Insuti de lupii care cauta sa le prade sufletele, indreapta-le Tu Insuti pasii pe calea adevarului, a dreptatii si a pacii. Fii lor, in locul meu, lumina, ochi, gura, brat, intelepciune si, mai presus de toate, iubire, de care sunt sarac eu pacatosul. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui, Hristoase Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Preasfantului si de viata facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
*


Rugaciunea pentru povățuire (a Sfantului Siluan Atonitul)


Doamne, indrepteaza-ne pre noi, precum o maica gingasa indrepteaza pre pruncii sai cei mici. Da fiecarui suflet a cunoaste bucuria venirii Tale si puterea ajutorului Tau. Da racorire indureratelor suflete ale norodului Tau si pre toti ne invata in Duhul Sfant a Te cunoaste. Stramptoreaza-se sufletul omului pre pamant, Doamne, si cu mintea nu se poate intari intru Tine, caci nu Te stie pre Tine si a Ta bunatate. Mintea noastra este intunecata de pamantestile griji si nu putem a intelege plinatatea iubirii Tale. Tu pre noi ne lumineaza. Milosardiei tale toate ii sunt cu putinta. Tu ai zis in Sfanta Evanghelie ca mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si vor invia; fa acum ca moartea sufletelor noastre sa auda glasul Tau si sa invieze intru bucurie. Spune, Doamne, lumii: "Iarta-se tuturor pacatele", si se vor ierta. Sfinteste-ne pre noi, Doamne, si toti sfintii vor fi in Duhul Tau, si Te vor slavi pre pamant toate popoarele Tale si voia Ta va fi pre pamant precum in cer, caci Tie toate cu putinta sunt. Amin.

Sursa: Carte de rugaciuni, Editura Apostolia, Paris 2014