sâmbătă, 14 octombrie 2017

Marius Iordachioaia: întomnare...


Dragostea în care cred: întomnare


viețile noastre, fiere și vin....
din inimi, ca din suliți legionare,
lumina ne bea osânda până la ultimul chin:
și ziua ni se umple de-ndurare...

ne iartă copacii și de-aceea le cad frunzele...
ne iartă marea, lăsându-și pe țărmuri meduzele...
ne iartă pământul, cu iarba care moare:

toamna
e anotimpul când Iisus
 preface Universul
în iertare...


***

Toamna, Optina




LEGĂTURI:

vineri, 13 octombrie 2017

Conferința „Biserica în comunism. Adaptare, rezistență, sfințenie” susținută de teologul Radu Preda la Paris. "Majoritatea Ortodoxiei mondiale a fost nevoită să facă experiența totalitarismului comunist din Europa de Est și din Caucaz""


Nu este un dar mai fragil decât acela al libertății. Știm prea bine că, atunci când mergem la spovedanie, ce facem? Un exercițiu de recunoaștere a faptului că n-am știut să fim liberi mai mult timp, că am cedat prea repede ispitei, păcatului, patimii... Asta până la urmă este miza noastră! Si dacă este, până la urmă una personală, este și una colectivă, pentru că nu vom putea fi o țară prizonieră și o Biserică liberă! Această schizofrenie nu va putea rezista pe termen lung!

Eu cred că civismul în România se va naște doar în clipa în care vom înțelege că libertatea nu este o simplă gargară, că nu este un paragraf dintr-o listă lungă de drepturi și libertăți fundamentale, că libertatea este această scânteie divină din om, în funcție de care ne măsoară Dumnezeu Însuși, atunci când ne judecă - că nu ne va judeca doar în funcție de cât de robi am fost, ci de cât de multă libertate am putut proba.

 Conferința „Biserica în comunism. Adaptare, rezistență, sfințenie” susținută de teologul Radu PREDA la Paris

 

Teologul Radu PREDA, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a ținut la Paris, pe 10 octombrie 2017, o conferință pe tema „Biserica în comunism. Adaptare, rezistenta, sfințenie”,  în cadrul Sesiunii de evaluare din 10-12 octombrie 2017 a Centrului "Dumitru Stăniloae".

Transcrierea, în mare parte, a conferinței


- Nu putem marca 100 de ani de unitate romanească fără să ținem cont de două evidențe. In primul rand, în acest secol, peste jumătate din el s-a consumat în abuz, teroare și crimă, așa cum, tot o evidență este că majoritatea celor care au făcut România Mare au murit în pușcăriile comuniste.   

Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc este sub subordonarea directă a primului ministru, în condițiile în care România are doua instituții memoriale și de cercetare. Are un institut, mai vechi, de studiere a istoriei holocaustului în România, "Elie Wiesel", inițiat de președintele Iliescu și, de 11 ani, are și acest Institut de Investigare a Crimelor Comunismului care, la un moment dat, în 2008, a fuzionat cu Institutul Memoriei Exilului Românesc. 

- Institutul nostru are niște linii mari de cercetare, pe care o să vi le prezint foarte pe scurt. Pe de-o parte noi suntem, prin lege, abilitați să facem ceea ce puține instituții similare mai fac în Europa de Est astăzi și, anume, dezgropăm la propriu morții. Adică, când vorbim despre crimele comunismului vrem să aducem și dovezi. Deci, noi mergem pe urmele acestor victime, fie că sunt țărani înstăriți împușcați la liziera pădurii lor pentru că s-au opus colectivizării, fie că este vorba de deținuți care au murit în condițiile unor munci istovitoare, în lagărele de muncă de la Canal sau din Delta Dunării, de pildă la Periprava, fie că este vorba de cazuri disperate care au murit cu arma în mână împotriva regimului comunist, sperând că într-o buna zi să vină americanii - ei au venit, dar cu o întârziere de 80 de ani-, fie că este vorba de copii. Anul acesta am înaintat Parchetului General o sesizare penală pe 1 iunie, ziua copilului, privind cazul a peste 800 de copii care au murit în condiții neelucidate încă din spital. Noi am cercetat și, după calculele noastre, numărul victimelor cu ușoare forme de handicap, abandonați din punct de vedere medical, și emoțional, și alimentar se ridică la peste 10 mii. Mai avem în lucru și alte dosare și, de pildă, lucrăm pe un dosar foarte delicat și foarte important, cel al miilor de oameni împuscați pe granița dunăreană, dintre România și Iugoslavia, în condițiile în care și astăzi sunt cimitire rezervate unor necunoscuți pe care apele Dunării i-a dus la mal, cu un glonte în frunte sau în omoplat. Sigur, mai sunt și alte dosare, dar nu am să fac acum lista lor. Pe lângă acestea, mai avem și o muncă de educație și am vrea să înființăm la București un muzeu național al crimelor comunismului în România.     

Ținând cont de istoria schizofrenizată a Europei e foarte important la locul faptei, aici, să readucem în atenție câteva elemente pur ideologice. Si asta o spun în condițiile în care, când vorbești de comunism îți este mult mai greu să îi demonstrezi nocivitatea decât atunci când vorbești despre alte forme de extremism, fie că este vorba de fascism sau de alte forme, pentru că complicitatea ideologică la crimele comunismului este o realitate pe care nu sunt puțini dispuși să și-o recunoască

Până să devină fapt istoric, comunismul, pe hârtie, concepea victime și îi reinvit pe cei care au făcut-o, și pe cei care nu au făcut-o, să recitească manifestul comunist publicat de Marx și Engels la Londra în 1848. In acest manifest este prevăzut în mod clar, fără nici un dubiu, crima ca instrument politic. Si, nu numai că este prevazută crima ca instrument politic, dar ea este permisă inclusiv în numele proletariatului. Marx merge până într-acolo să spună că există părți ale proletariatului care ar fi bine să dispară, prin crimă, pe motiv că nu toți proletarii au aceeași temperatură revoluționară. Si cei care sunt mai căldicei ar trebui să fie eliminați. Ceea ce avea să se întâmple, este ceea ce face Stalin la marile lui epurări din 36'. Așadar, înainte de a deveni o realitate istorică, comunismul prevedea crima ca instrument legitim de acaparare și menținere a puterii. Așadar într-o discuție serioasă, onestă, ar trebui să ne întrebăm dacă fericirea ar trebui să treacă prin iad; dacă pentru o societate egală, și prosperă, și fără inegalități sociale, trebuie în mod fundamental și inevitabil să moară oameni. Si răspunsurile nu pot să fie ambigue, nu poți accepta "puțină" crimă. Trebuie să fi foarte clar, dacă crima este parte sau nu a programului politic.

- Berdiaev spune foarte clar: "comunismul nu este o ofertă politică, comunismul este o ofertă pseudo-religioasă, cere sacrificii și nu puține". Deci, crima din perspectiva acestei oferte non-politice și para-politice este o caricaturizare a jertfei, este o liturghie pe dos. Așadar din perspectiva unui demers, pe care în Sfânta Biserică îl numim demonic, trebuie să ne punem întrebarea dacă putem vorbi de comunism în termenii unei alternative oarecare la alte curente politice. Nici vorbă de așa ceva! Comunismul nu poate să fie o ofertă politică, pentru că ar însemna să-i legitimăm pornirea criminală. Adică să lăsăm loc, prin ofertele politice uneia care, în mod evident, și fără să se ascundă, prevede abuzul până la crimă.

Există o limită antropologică a binelui, chiar dacă acest bine sună promițător. Tony Judth, un mare intelectual evreu, din păcate plecat prematur dintre noi, întrebat care este cel mai rău, fascismul sau comunismul, da un răspuns foarte lămuritor:  "In timp ce fascismul prin amenințarea lui de a distruge rase întregi de oameni s-a compromis iremediabil, comunismul, prin promisiunea lui de a aduce fericirea, încă mai are o șansă". Deci stafia comunismului bântuie într-adevăr Europa, și nu numai.   

miercuri, 11 octombrie 2017

Grecia autorizează schimbarea de sex de la 15 ani. Sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia: "Proiectul de lege propus are ca scop distrugerea coeziunii sociale și moartea spirituală a omului". Mitropolitul Ieremia de Gortina: "Suntem, frații mei, în vremurile în care păcatul a fost ridicat pe tron și guvernează"

Publicul care aplauda votarea legii în Parlament, pe 10 oct. la Atena

LCI: REVOLUȚIE - Legea permite schimbarea sexului în starea civila, fără să se treacă în mod obligatoriu printr-o operație chirurgicală


Este vorba de una dintre legile cele mai progresiste în Uniunea Europeană. Parlamentul grec a autorizat marți, 10 octombrie, prin vot, schimbarea sexului începând cu vârsta de 15 ani. Un amendament permite, printre altele, schimbarea sexului fără obligația de a trece printr-o operație chirurgicală, contrar a ceea ce era în vigoare până acum.

Măsura luată, în această țară conservatoare, a provocat o polemică pe de-o parte între guvernul de stânga de la putere, și opoziția de dreapta și Biserica Ortodoxă Greacă pe de altă parteTextul a fost votat de 148 din 285 de deputați prezenți, grație mai ales deputaților de stânga Syriza, de la putere, și cei ai partidului de centru-stânga Potami, din opoziție.

Noua lege permite persoanelor schimbarea sexului doar printr-o simplă declarație în fața instantei, ceea ce obligă autoritățile publice să modifice mențiunea cu privire la sex și să emită un nou act de stare civilă. 

Textul a fost salutat de asociațiile de trans-sexuali și de cele apărând drepturile omului, în special Amnesty International care l-a calificat de "pas istoric" ce pune capăt "operațiilor (chirurgicale) nedemne"

 ***


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia: legea pentru schimbarea sexului "contrazice morala și bunul simt, și mai presus de toate distruge persoana"


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia s-a reunit pe 7 octombrie, fiind prezidat de Arhiepiscopul Atenei și al întregii Elade, Ieronim, și a examinat, printre altele, legea pentru schimbarea sexului, adoptată recent în primă lectură de Parlamentul elen. Episcopii greci urmăresc îndeaproape dezbaterea intensă în jurul proiectul de lege, care cauzează bulversare în societate și în Biserică.
În timpul unei consultări deschise cu reprezentanții comisiei parlamentare ad-hoc, Biserica și-a exprimat opinia cu privire la această problemă. După cum s-a raportat anterior, potrivit noului proiect de lege „cu privire la schimbarea liberă de sex“, este suficientă doar o declarație scrisă pentru a obține o schimbare legală de gen.
In vederea următoarei dezbateri din Parlament [care a avut deja loc pe 10 oct. n.n.], Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia a exprimat pozițiile sale fundamentale cu privire la acest subiect:
1. Sexul este o moștenire sacră dată omului și contribuie la baza complementarității psihosomatice în taina vieții și a iubirii. In acest sens, nu poate fi supus schimbării, fiind un dar divin dat omului, pe care acesta trebuie să-l valorizeze pentru sfințirea sa.

2. Sinodul consideră că jurisprudența tribunalelor elene acoperă, acolo unde este cazul, problemele existente, dat fiindcă sexul nu este ales în mod liber sau schimbat la cerere, ci este determinat pe baza caracteristicilor anatomice, fiziologice, și biologice care definesc identitatea unui om, așa cum este stabilit de raporturile medicale pentru instanțele de judecată. Legea nu poate să se mulțumească cu o declarație a cetățeanului, nedovedită științific, care poate să fie schimbată mai târziu.

3. Proiectul de lege propus stârnește emoții în societate, atacă instituția sfântă a familiei, contrazice morala și bunul simt, și mai presus de toate distruge persoana. In loc de a diminua confuzia și tulburările mintale, ea le accentuează și dă naștere unui fenomen social periculos, în mod particular când va crea, de asemeni, o situație explozivă în școli.

4. Sinodul nu vede, în urma acestor tentative, un interes pentru aproapele neînțeles și necăjit, ci existența unor grupuri de putere, care au ca scop distrugerea coeziunii sociale și moartea spirituală a omului.

5. Sinodul face un ultim apel lumii politice în integralitatea ei, pentru a ridica responsabilitatea și misiunea deasupra idealurilor politice, a prejudecăților și referirilor nelimitate la drepturi, și pentru a retrage proiectul de lege, arătând totodată un interes pe măsură pentru rezolvarea problemelor celor mai grave care lovesc societatea noastră, națiunea și poporul nostru. Ori, altfel nu facem decât să întărim tensiunile, diviziunile și absurditatea, în loc să contribuim la edificarea spirituală a cetățenilor noștri. 

duminică, 8 octombrie 2017

Semnificaţia celor trei cruci frânte din troiţele şi candelele Părintelui Arsenie Papacioc. Prietenia sa cu Traian Trifan, evocată de Doamna Maria Trifan. Însemnări la Scara Sfântului Ioan Scărarul ale lui Traian Trifan


Ziarul Lumina (via Mărturisitorii): Părintele Arsenie Papacioc şi Traian Trifan, în lumina unei evocări


În urmă cu mulţi ani, Traian Trifan a scris ca dedicaţie, la cererea unor adolescenţi, pe o carte de rugăciuni: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Acest dicton i-a fost călăuză în viaţă Mariei Trifan, una din fiicele mărturisitorului din temniţele comuniste. În locuinţa din Braşov, venerabila doamnă păstrează obiecte sacre lucrate în închisoarea de la Aiud de tatăl domniei sale şi de părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, buni prieteni. Acestea şi alte amintiri preţioase cu cei doi sunt comori sufleteşti de neînlocuit pentru braşoveanca de 81 de ani.

Evocarea doamnei Maria Trifan despre tatăl domniei sale şi despre părintele Papacioc se derulează coerent, merge la esenţă şi este marcată, de la un capăt la altul, de emoţie: 
M-am născut în anul 1936. Tata a fost avocat şi doctor în drept, iar în anul 1940 a fost numit prefect de Braşov. Un an mai târziu, a primit 16 ani de condamnare la închisoare. Majoritatea anilor de detenţie i-a petrecut la Aiud. Din luna ianuarie 1957, până în septembrie 1958, a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în comuna Răchitoasa, satul Luciu-Giurgeni. Într-o noapte din septembrie 1958 a fost din nou arestat şi, timp de patru ani, nu am ştiut nimic de el. În septembrie 1962, de Ziua Crucii, tata a venit acasă de la Periprava, după ce a fost reţinut fără condamnare”.
Octogenara continuă să vorbească cu însufleţire despre legătura frumoasă dintre părintele său şi arhimandritul Arsenie Papacioc: 
Prietenia lor a început înainte de anul 1940. Tata a ajuns prefect, iar părintele Arsenie Papacioc - primar la Zărneşti, localitate ce aparţine de judeţul Braşov, după care au fost amândoi arestaţi. În primii ani de detenţie, soarta deţinuţilor a fost puţin altfel. Între anii 1941 şi 1946, la Aiud, tata a lucrat împreună cu părintele Papacioc într-un mic atelier de sculptură, unde au executat obiecte din os şi lemn. Părintele terminase Şcoala de arte şi meserii. Pe lângă cruciuliţe de diferite dimensiuni, din os sau lemn, au sculptat şi candele cu lanţ. Dădeau mare atenţie simbolurilor creştine. Simbolurile gândite de părintele Arsenie la Aiud sunt de mare profunzime existenţială. Aproape pe fiecare obiect apar cele trei cruci frânte, iar deasupra lor este incrustată crucea cu raze”.
Maria Trifan aminteşte cu multă consideraţie de obiectele primite din închisoare, pe care le păstrează în casă: 
Eram copil şi mare ne era bucuria când primeam de la tata obiecte pe care ni le expedia cu greu din închisoare. Se întâmpla între anii 1942 şi 1946. Îmi amintesc şi acum de cruciuliţele mici din os, pe care le-am purtat la gât cu lănţişor, dar şi de troiţele din os şi lemn şi, nu în ultimul rând, de candela cu lanţ. Ne-au revenit de fapt două candele, una mie şi alta surorii mele. Pe spate, cea care îmi era destinată avea mesajul: «Pentru Maria. Tăticu. Aiud, 1945». Candela pentru sora mea era identică, doar că purta numele ei pe verso. Mama ne-a explicat că obiectele erau de la tata, din închisoare, pe când lucra împreună cu părintele Papacioc, «un mare artist». Trebuie să le mulţumesc mamei şi bunicilor materni pentru grija cu care au ocrotit aceste obiecte extrem de valoroase vreme de 75 de ani”.
Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului 
şi vor plânge toate neamurile pământului
şi vor vedea pe Fiul Omului
venind pe norii cerului,
cu putere şi cu slavă multă. (Matei 24, 30)
O imagine-simbol era statornic prezentă în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată de raze. Întrebat ce semnificaţie au crucile frânte şi imaginea în ansamblul ei, Bădia (n.r. Traian Trifan) explica: «Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, şi credinţa, şi nădejdea, şi dragostea. Salvarea numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da»” (mărturia lui Nicu Mazăre în cartea „Mărturisesc… Robul 1036”, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998).


Bucuria întâlnirii


Întâlnirile repetate cu duhovnicul de la Mănăstirea Techirghiol au fost zile binecuvântate pentru fiica întemniţatului fără vină Trifan:

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Mitropolitului Iosif Naniescu şi Moşul Gheorghe Lazăr au fost canonizati de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române


Basilica: Sfinţi români contemporani | Un mitropolit şi un ascet mirean din sec. 20 au fost canonizaţi de Sfântul Sinod


Sfântul Sinod a hotărât joi [5octombire 2017] canonizarea nevoitorului Gheorghe Lazăr (+ 1916) și a Mitropolitului Iosif Naniescu (+ 1902). Decizia a fost luată în timpul şedinţei de lucru a Sfântului Sinod, prezidată de Patriarhul Daniel.

Mitropolitul Iosif Naniescu va purta numele Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, iar nevoitorul Gheorghe Lazăr va avea numele de Gheorghe Pelerinul, a spus în 5 octombrie 2017 Patriarhul Daniel.

Sfinţii vor avea următoarele date de prăznuire: Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei în 26 ianuarie, iar Sf. Gheorghe Pelerinul în 17 august.

Cei doi noi sfinţi români sunt sfinţi contemporani, întrucât au trăit în secolul al XX-lea, alăturându-se Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamţ.

Anul acesta, a mai fost canonizat Cuviosul Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735). Proclamarea oficială a avut loc în ziua de 6 august 2017, fiind prăznuit anual în ziua de 7 august.

De asemenea, a fost aprobată înscrierea în Calendarul bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2017, a pomenirii Sfântului Cuvios Porfirie Cavsocalivitul în data de 2 decembrie.

Dreptul Ghedeon, cel ce a văzut Naşterea lui Hristos prin roua lânii

Frescă zugrăvită în veacul al XIV-lea 
și aflată în Mănăstirea Gracanica, Serbia
Atunci a zis Ghedeon către Dumnezeu: "De vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum zici, apoi iată eu întind aici în arie lâna ce am tuns; şi de va fi rouă numai pe lână, iar încolo peste tot locul uscăciune, atunci voi şti că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis". Şi s-a făcut aşa; şi a doua zi s-a sculat Ghedeon dis-de-dimineaţă şi s-a apucat să stoarcă lâna şi a stors rouă din lână un vas plin de apă. Apoi iarăşi a zis Ghedeon către Domnul: "Să nu Te mânii pe mine, dacă am să mai zic o dată şi dacă am să mai fac numai o încercare cu lâna: să fie uscată numai lâna, iar peste tot locul să fie rouă" Şi a făcut aşa Dumnezeu în noaptea aceea: a fost uscăciune numai pe lână, iar peste tot locul a fost rouă. (Judecătorii 6, 36-40)

Sfântul și dreptul Ghedeon a viețuit în veacul al XIV-lea î.Hr., iară numele său se tâlcuiește „tăietor de lemne”. Ghedeon, numit şi Ierubaal, a fost cel de-al cincilea judecător al lui Israil, fiul lui Abiezer, din seminţia lui Manase, ce locuia în Ofra (ce se tâlcuiește „căprioară”), la vest de Iordan. Acesta avea trup puternic și suflet smerit.

Fiind în vremea aceea israeliții cuprinși de mare sărăcie, căci madianiții, sub a căror stăpânire se aflară vreme de 7 ani, numeroși ca lăcustele veneau și le luau roada pământului și vitele, aceștia strigară către Dumnezeu cu inimile zdrobite de durere.

Atunci, arătându-se îngerul Domnului sfântului Ghedeon, îi spuse:

– Du-te cu această putere pe care o ai și-l vei mântui pe Israel din mâna lui Madian! Iată, Eu te-am trimis!
Umilindu-se cu inima, îi spuse îngerului:

– Pe mine, Doamne? Eu sunt cel mai tânăr în casa tatălui meu.

Iară Domnul îi răspunse:

– Eu voi fi cu tine și-l vei bate pe Madian ca pe un om.

Plin de râvnă, sfântul Ghedeon pregăti pe dată jertfă Domnului, iar îngerul îi spuse să pună carnea și azimele pe piatra iar zeama o turnă deasupra, iar îngerul întinzând vârful toiagului ce-l avea în mână atinse carnea și azimele și foc ieși din piatră și le mistui pe acestea.
Astfel fu așezat sfântul Ghedeon în fruntea oștii israelitene.

Cerând acesta lui Dumnezeu semn că a fost ales să elibereze Israelul, se rugă astfel Domnului:

– Dacă Tu îl vei mântui pe Israel prin mâna mea, așa cum ai zis, iată, eu pun un maldăr de lână în arie; și dacă roua va fi numai pe maldărul de lână, iar încolo, peste tot locul, uscăciune, atunci voi ști că prin mâna mea îl voi mântui pe Israel, așa cum ai zis.

Și sculându-se Ghedeon dis-de-dimineață și storcând lâna, roua cursă dintr-însa umplu până sus un vas de apă.

Semnul dat de Dumnezeu lui Ghedeon este un episod minunat din istoria lui Israil. Acest semn pe care Dumnezeu i l-a dat este una din proorociile Întrupării Mântuitorului. În tradiţia imnografică, lâna înrourată o preînchipuie pe Maica Domnului în pântecele căreia S-a întrupat Hristos. De pildă, troparul Născătoarei de Dumnezeu pe glasul al 6-lea, de vineri de la vecernie şi sâmbătă la utrenie, spune:
 ,,Mai înainte a spus Ghedeon zămislirea şi David a tâlcuit naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu; că S-a pogorât ca ploaia pe lână Cuvântul în pântecele tău şi ai odrăslit fără de sămânţă, pământule sfinte, lumii mântuire, pe Hristos Dumnezeul nostru, ceea ce eşti plină de har”.
Proorocia lui Ghedeon este reluată, într-adevăr, de Sfântul Prooroc David, care scria insuflat de Sfântul Duh:
Pogorâ-se-va ca ploaia pe lână şi ca picăturile ce cad pe pământ. (Psalmi 71, 6).
Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieşte astfel:
,,Ploaia de pe lână (…) preînchipuie pe Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu”. 
Venirea Mântuitorului în lume este discretă, ca o ploaie pe lână care nu face zgomot, iar Fecioara primeşte în sine Cuvântul ca pe o rouă venită din cer. Pământul rămâne uscat, căci nu a început lucrarea publică a Domnului.

În al doilea caz, când pământul primeşte roua, iar lâna rămâne uscată, se arată propovăduirea credinţei la neamuri, în tot pământul, în vreme ce iudeii Îl resping pe Hristos:
,,Lâna care a rămas uscată de rouă închipuia Ierusalimul, iar vasul cel plin de apă închipuia Botezul: aceea a rămas uscată ca şi cetatea închipuită, acesta s-a umplut ca şi scăldătoarea simbolizată”, 
scrie Sfântul Efrem Sirul.

Pornind, deci, la luptă împotriva madianiților, Dumnezeu îi ceru sfântului Ghedeon să nu ia cu sine muți ostași:

– Ca să nu se mândrească Israel înaintea Mea și să nu zică: Mâna mea m-a izbăvit!

Miniatură din veacul al XIII-lea
Apoi, pornind luptă împotriva medianiților, prinse pe regii medianiților, pe Zebah și pe Țalmuna și ducându-i pe aceștia dinaintea celor 77 de căpetenii și bătrâni ai Sucotului, zise către dânșii:

– Iată Zebah și Țalmuna, din pricina cărora ați râs de mine și mi-ați zis: Au doară mâna lui Zebah și Țalmuna e în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oamenilor tăi celor obosiți?

Văzând biruința lui Ghedeon, israeliții ziseră către dânsul:

– Domnește peste noi tu și fiul tău și fiul fiului tău, pentru că ne-ai izbăvit din mâinile madianiților!

Astfel, fu sfântul Ghedeon judecător al israeliților vreme de 40 de ani. Având 72 de fii și ajungând la adânci bătrâneți, se mută la odihna cea de Sus, fiind înmormântat în satul său, Ofra.
Sfântul şi Dreptul Ghedeon este prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 26 septembrie, odată cu Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul. La sinaxarul zilei scrie:
,,Dreptul Ghedeon, care mai înainte a văzut Naşterea lui Hristos, prin roua lânii”. 
El mai este prăznuit laolaltă cu strămoşii după trup ai Domnului, în Duminica Sfinţilor Strămoşi, dinainte de Naşterea Domnului.

Sursa (cu o ușoară adaptare a textului): Sfinți și icoane, Sfântul și Dreptul Ghedeon (26 septembrie)



vineri, 29 septembrie 2017

Emisiunea “Convorbiri duhovnicești″ despre timp și ființă. Părintele Mircea-Cristian Pricop: "iubirea înnobilează și sfințește timpul". Părintele Valentin Berechet: "cine pierde timpul pierde și veșnicia"


Emisiunea “Convorbiri duhovnicești″ din 28 sept. 2017

Timp și ființă 

Invitat: Pr. Mircea-Cristian Pricop
Realizator: Pr. Valentin Berechet


Pr. Valentin Berechet: Părinte, cam ce ați putea să ne spuneți despre timpul acesta, pe care nu-l vedem și de care depind totuși toate?

Pr. Mircea-Cristian Pricop: Sfânta Scriptura își începe prima Carte cu cuvântul "La început". Acest termen definește apariția timpului. "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul". Dumnezeu a sădit în Cosmos, în lumea creată de El, două dimensiuni ale timpului, două aripi ale aceleiași noțiuni: veacul și veacul veacului. Spune la Carte Ieșirii, dar și la Psalmi, de nenumărate ori: "Împărați-va Domnul în veac și în veacul veacului". Nu este o repetiție poetică aici. Sunt două noțiuni care sunt înlănțuite, împletite, dar care definesc timpul așa cum l-a gândit Dumnezeu. Si, ceea ce Dumnezeu gândește este concret și de nesupus dezbaterilor. Prin urmare, prin veac înțelegem timpul acesta liniar, pe care noi, ca și ființe muritoare îl împărtășim pentru o vreme pentru ca, apoi, să pășim în cea de-a doua dimensiune a timpului, care este eonul, timpul copleșit de veșnicie, timpul "tinereții fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte", despre care ne vorbesc bătrânii în poveștile lor. In acest timp sunt invitați să se bucure și să se împărtășească nemijlocit de frumusețea dumnezeirii și de dragostea lui Dumnezeu, sfinții, drepții, îngerii, toți oamenii de bine din toate timpurile. Deci, acesta nu este un timp al lui Dumnezeu, timpul copleșit de veșnicie- așa cum spune și Părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatică - Dumnezeu este mai presus de ambele dimensiuni ale timpului. Dar, timpul copleșit de veșnicie, sau eonul, viața veșnică, despre care spunem noi în crez că aștept "viața veacului ce va să fie", sau veacul veacului - acest timp copleșit de veșnicie este dimensiunea care poate fi atinsă de către creație în aspirația ei către Dumnezeu.

Pr. Valentin Berechet:  Care este rostul acestui timp în viața noastră?

Pr. Mircea-Cristian Pricop: Marii filosofi dar și credința vorbesc despre nașterea omului pe pământ ca despre o azvârlire în ființă. Însăși momentul nașterii noastre este, cum spune la Cartea lui Iov, o zbatere, o zvâcnire, un impuls puternic care împinge viața mai departe. Unde împinge viața mai departe? Înspre ființă, de la nimic spre ființă. Dacă iadul, sau dimensiunea răului, dimensiunea condamnaților este o cădere spre neființă, o cădere necontenită spre desființare, spre eter, spre moarte, sensul vieții pământești, care se continuă și cu cea cerească- dacă vom fi vrednici de ea, dacă Dumnezeu se va milostivi spre noi - este această palpitație, această pulsație spre mai viu, dacă ar fi ușor de înțeles ceea ce spun.   

marți, 26 septembrie 2017

Cuvinte de folos de la Părintele Sofian Boghiu despre diferite capcane spirituale, însușirile trăirii ortodoxe, semnele vremurilor din urmă, importanța duhovnicului, credința tinerilor, monahism și rugăciunea inimii

Părintele Sofian Boghiu: "Dacă vreți să aveți folos dintr-un cuvânt duhovnicesc, trăiți-l"

P. Sofian Boghiu - Cuvinte de folos



Transcrierea interviului realizat în primăvara anului 2000 

și revizuit și completat în martie-aprilie 2002


- Părinte Arhimandrit, cum să înțelegem cuvântul Sfântului Siluan Atonitul: "ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui"?

E un cuvânt mai greu acesta. Iadul e lumea aceasta. Eu am aflat - deci nu este deloc o noutate - că iadul nu este undeva în afara de pământ, este pe pământ și este undeva chiar în pământ. Si aceasta am aflat-o din Catavasia a 6-a a Învierii, care spune asa: "pogoratu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului".

Mântuitorul, după ce a fost răstignit pe cruce, sufletul Său a coborât în iad și de acolo a scos pe toți cei care erau condamnați la osândă, și erau acolo, în pământ, în iad. Acolo a fost Mântuitorul. Trupul Sau, după cum știm, a fost prohodit și îngropat, pus sub peceți, iar sufletul Lui a coborât în iad. Si este o cantare, pe care o cantam noi în Biserică:
 "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins". 
Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa pe cruce. Si Mântuitorul a coborât la iad și scoate din întunecimile iadului - e o lupta; îngerii luptă cu Belzebuth - pe toți cei care L-au așteptat.

Deci iadul este în pământ și pe pământ, încât noi suntem obișnuiți cu el. Iadul și-l fac mulți dintre trăitorii acestei vieți, prin viața pe care o duc, încât iadul devine descurajant, devine nimicitor.

A suporta iadul pe pământ cu aceasta încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viața noastră. Trăim cu aceasta încredere, că iadul va avea un sfârșit și vom putea fi liberi, și vom putea să ne ocupăm de viața noastră lăuntrică, cu toată descurajarea pe care o aduce diavolul, pentru că el este și în iad, este și în lume. Este prințul lumii care a câștigat foarte mulți pământeni pentru împărăția lui. Si toți care suntem în lume diavolul ne vânează și dacă se poate ar vrea să ne acapareze pe toți să ne atragă în împărăția lui, în împărăția morții. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu rezistăm și învingem această tendința lacomă a diavolului, de a cuceri fapturile lui Dumnezeu.

Diferite capcane spirituale


- Părinte Sofian, pentru un tânăr care dorește să se apropie de Biserica pot apărea diferite capcane spirituale și am dori să ne spuneți câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstiții și exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteți spune de pietism și cum să ne ferim de acest lucru?

Noi urmărim în viața noastră creștină să ne menținem pe linia aceasta a Ortodoxiei, care este lumina credinței noastre, a credinței în Hristos care știm că ne conduce clar în Împărăția lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale Ortodoxiei nu le luăm în seamă și le recomand și tinerilor să nu alunece în superstiții și în astfel de mișcări cum este pietismul. Pietatea, evlavia adevărată a Ortodoxiei, aceasta este calea care trebuie să o urmeze un tânăr care vrea să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu. Nu mă interesează un altfel de pietism, de aceea nici nu vorbesc despre el.

- O alta ispita ar fi intelectualismul, în care credință apare ca o problemă interesantă de cultură și nu neapărat ca un act de trăire.

Cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie, și mândria este aruncată în lume de duhul minciunii care este diavolul. Diavolul este foarte savant, știe foarte multă filosofie, și știe și foarte multă teologie, și impresionează prin știință lui, dar știința lui îl tine mereu rece față de Dumnezeu, mintea lui este încremenită în cunoașterea pe care o are, ca și prietenii săi, oamenii intelectuali, mai ales atei. Știu toate și rămân mai departe închiși în știința lor fără nici o deschidere către Dumnezeul Cel Viu. Rămân închiși în aceasta știință și impresionează pe cei din jurul lor și pe ai loc, care au aceeași preocupare și care sunt morți pentru Dumnezeu și pentru ei înșiși.

Cu toată această filosofie a lor, și această intelectualitate înaltă sunt ca o trâmbiță care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de ea, nu are o melodie anume, ceva care sa placă, ci un strigat, adeseori uscat. Încât, acest intelectualism, când vine în contact cu credință creștină și cu trăirea creștină, această înaltă filosofie, adeseori nu se împacă cu creștinismul în general și cu trăirea creștină în special. Le refuză și îi convine să rămână în această uscăciune intelectuală cu care, cei care au crescut în această uscăciune, sunt mulțumiți, să asculte această depanare de cunoștințe și de probleme ale intelectului, ale minții, și, deși nu-i mulțumește, rămân mereu uscați, în aceasta formă de cunoaștere seacă.

vineri, 22 septembrie 2017

Un interviu cutremurător cu Părintele Jean Boboc despre transumanism, religia mondializării. Suntem în fața unei revoluții "en marche", a unui totalitarism, prelungire a marxismului, care vizează crearea omului nou

In interviul de mai jos Jean-Michel Vernochet, cunoscut jurnalist francez dialoghează pe tema transumanismului cu Părintele Jean Boboc, preot econom stavrofor la Catedrala Ortodoxă Româna "Sfinții Arhangheli" din Paris.
Părintele Jean Boboc este doctor în medicină la Facultatea de medicină din Paris și doctor în teologie la Institutul Saint Serge din Paris. Discipol al lui Mircea Eliade și unul dintre principalii traducători în franceză ai Părintelui Dumitru Stăniloae, este și rectorul Centrului Ortodox de Studii și Cercetare "Dumitru Stăniloae", unde ține cursuri de antropologie și bioetică.

Recent, Părintele Jean Boboc a publicat o carte care se numește: "Transumanismul decriptat - Metamorfoza corăbiei lui Tezeu" - prefațată de profesorul Pierre Magnard, profesor emerit la Sorbona.

Transumanismul, religia masonică mondială



Traducere și adaptare a interviului de mai sus

(de "Roman Ortodox în Franța")



Jean-Michel Vernochet: Astăzi vom vorbi despre o chestiune foarte importantă, care este transumanismul, cât și despre alte chestiuni de actualitate. Mai întâi putem spune că medicina tradițională se preocupă să vindece și să prevină boala, să "repare" corpul. Pe de altă parte, astăzi sunt oameni care cred că am intrat într-o realitate crescută, când se modifică omul, se denaturează. Vorbim de căi intruzive când se incorporează omului anumite proteze electronice, se fac implanturi în creier. Alții ar vrea, pe alte căi, să modifice genomul uman, să modifice organismele genetic [OGM]. Si, aceștia vor să facă revoluție, să facă un marș forțat, să "meargă mai repede decât muzica", adică să forțeze lucrurile.

Jean Boboc: Da, asta este, ați spus totul, pentru că transumanismul este un marș forțat și, așa cum indică prefixul, transumanismul este trecerea de la umanitate la o altă formă de umanitate. Recent s-au descoperit niște bucăți de os care ne permit să spunem că omul modern este poate de 5 mii de ani. Să presupunem... Ori, transumanismul este voința de a se pune la maneta evoluției și de a face rapid un marș forțat, o trecere de la umanitate, așa cum o cunoaștem, la o altă umanitate.

Ați pomenit de raportul dintre transumanism și medicina tradițională - paradigma terapeutică clasică, care constă în ameliorarea simptomelor unei boli, în vindecarea ei și în "repararea" corpului umani. Acum, asta se schimbă și devine o transformare și o creștere a capacităților corporale, biologice, fizice, mentale, intelectuale, etc. prin bieul biotehnologiilor și a altor lucruri. Deci, suntem în fața unei revoluții, "en marche".

Un filosof belgian spunea că facem transumanism cum facem astăzi proză. Adică suntem deja în el.  Si totul derivă din bioetică. Așa cum clericii [urmași ai lui Iuda] au trădat Biserica, de mult timp, profesorii de bioetică au trădat medicina. Profesorii de bioetică în SUA, în Australia, în Anglia sunt toți biologi sau medici care au și o specializare în filosofie. Si ei sunt adepții filosofiei engleze, opusă celei lui Kant, pe care o numim "utilitarism". Individul devine un material utilitar cu un aspect de marfă, [care poate fi vândut sau cumpărat n.n.]. Omul poate fi modificat în totalitate sau pe anumite părți, poate fi modificat prin transumanism la alte nivele - pentru că transumanismul nu este unitar în termeni de de ideologie.
Larry Page, cofondator de Google: "Google va fi în final
un implant cerebral care vă va da răspunsul
când vă gândiți la o întrebare
"
Unii sunt bracați pe faptul că biologia noastră actuală nu este compatibilă cu lumea tehnologică care se pregătește, iar altora puțin le pasă de biologia noastră, căci sunt deja neognostici, sunt dualiști: corpul nu contează, ceea ce contează este să se încerce să se prezerve spiritul și să-l transfere pe servere - aceasta este munca pe care o face Rey Kurzweil în Silicon Valley, cu faimoasa sa Singularity University, bazată pe inteligentă artificială.

joi, 21 septembrie 2017

O nouă minune a Maicii Domnului. O fetiță de 8 ani a început să vorbească în fața icoanei Maicii Domnului „Grabnic ascultătoarea”, adusă de la Mănăstirea Dochiariu în nordul Greciei


In fiecare an pe 6 septembrie, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită „Grabnic ascultătoarea(Gorgoepikoos), este adusă din Muntele Athos pentru o săptămână, la mănăstirea  Sochos din nordul Greciei. Astfel, cei care nu pot merge la Mănăstirea athonită Dochiariu, unde se află icoana, în special femeile și copiii, au posibilitatea să se închine în fața ei. 

Mii de oameni din Grecia și Cipru vin la mănăstire pentru a se închina icoanei Maicii Domnului și să primească binecuvântarea starețului mănăstirii Dochiariu, Părintele Grigorie. Anul acesta [2017 n.n.], după cum a dat mărturie monahia Tecla, din mănăstirea Sochos, o femeie din Larissa a venit cu fiica ei de opt ani. Ea a povestit cu lacrimi că fetița ei era mută și că nădăjduia că, cu ajutorul Maicii Domnului, va primi darul cuvântării.
"Am citit despre minunea care s-a întâmplat cu un tânăr de 18 ani, venit din regiunea Skoplje, în decembrie anul trecut[2016 n.n.]. El a vorbit pentru prima oară în fața icoanei Maicii Domnului și doream să-i cer și eu Măicuței să-mi vindece copilul."

miercuri, 20 septembrie 2017

In apărarea frustraților, fițoșilor, geloșilor, bețivilor și complexaților...


Căutând să citesc ceea ce se mai scrie prin presa noastră ortodoxă, am dat peste un articol pe care l-aș cataloga inedit, deși știu că multi dintre ortodocșii noștri ce se vad pe sine drepți îl vor sorbi cu nesaț, fiind pe  placul inimii lor...

Așadar, mai întâi, am să vă las și pe dumneavoastră să-l citiți, iar în finalul acestuia am să scriu și eu câteva cuvinte despre cum l-am perceput.

Lumea Credinței: Nu am om! (sau despre frustrați, fitosi, geloși, bețivi și complexați)


Tragedia aceasta va apartine. Aceea de a nu avea în viata un om, un însotitor, un sot, o soață, o bucurie, un brat pe care sa iti asterni neputințele.

Cum? Neputințele? Da, neputințele. Ele și numai ele. Căci tragedia omului ratat începe de la modul greu, prost și infatuat în care își construiește visele tinereții și își alege prost OMUL.
Of, aceeași banală și veche greșală. De a căuta mereu ceea ce nu ne aparține. De a aștepta mereu pe cel care nu mai vine… Omul, iubitul, iubita, fratele, sora… De a crede mereu cu slavă deșartă, că noi fiind mai deosebiți, mai frumoși, mai deștepți, mai frumoase, mai deștepte, mai supli și mai suple, avem dreputul numai și numai la daruri deosebite. La genii, la sfinți, la vip-uri. La a fi șefi, directori, politicieni, patroni, soții de patroni, de doctori, de avocați, de… O meschinărie demnă de blestem.
De fapt, cred că suntem chiar de-a dreptul blestemați. Altfel cum să explicăm iluzia…  Această paranoia, iluzie ce o constată mereu „frumoșii și frumoasele”,” deștepții și deșteptele”, „sfinții și sfintele”. Care așteaptă mereu oameni perfecți, impecabili, și fără de slăbiciuni.  Și, ca o încununare a blestemului într-adevăr nu mai vine nimic. Și când vine”unul” sau  „una” mai altfel, ne mâhnim, ne retragem, ne supărăm că nu e de noi…
Căci iată, clipa e ratată aprioric chiar din momentul în care-ți stabilești o altă măsură. Așa s-au născut depresivii, frustrații, complexații, geloșii… Nerealizații… Eternii așteptători din  fața icoanelor, a paharelor de vin sau din cluburi, care așteaptă ca cine totuși să apară…
Când însă Dumnezeu își trimite câte un“păcătos”, câte un “urât”, câte un “sărac”, tu nu-l consideri OMUL tău. Femeia spune că un astfel de bărbat nu poate fi scos pe stradă, nu are bani de terase, de concedii sau de mici atenții.  Și-l ratezi. La fel însă fac și bărbații în sens invers…
Alte femei, cele așa-zis evlavioase, după ce se convertesc și devin aproape “călugărițe”, asumându-și un comportament rigid. Cică,  spun că ele, că nu s-ar încurca cu orice fel de păcătoși, cu care să-și strice
, și dreptatea… Și se pun pe așteptat îngeri. Dau pomelnice prin toate mânăstirile, metanii, doar doar vor găsi vreu viitor NUME de sinaxar… Adică tot un fel de VIP-dar în variantă ortodoxă…  Și uite așa, dacă nu vine îngerul, devin agitate, înfocate în lege, aspre judecătoare la gesturile cele mai mici ale aproapelui, dând vina pe această societate „bolnavă’ care pune bețe în roate pe drumul alesului. .  Dar la fel fac și bărbații, evident că tot în sens invers…
Slăbănogul de la Vitezda aștepta și el un OM. Vreun “mușchiulos” cu bicepși mari și lanțuri de aur care să-l arunce în scăldătoare, vreun  “VIP” care să-l amăgească, că îi va da drumul în apă și apoi să plece de lângă el, sau vreun înger “fără de păcate trupești”, adică un”băiat bun” care să-l ia direct pe sus și să-i dea milos drumul în apă. Și a așteptat săracul 38 de ani. Deci aproape patru decenii. Și nu a mai venit nimeni. Până când Dumnezeu s-a milostivit…
Deci, puțină smerenie nu vă strică doamnelor, domnișoarelor și domnilor. Și mai coborâți din când în când ștacheta iluziilor…
***

Din concluzia care este trasă la sfârșit am putea spune că este un apel la smerenie, la virtutea la care am fost îndemnați de Însuși Iisus Hristos, când a spus:
"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară."(Matei 11, 28-30)
Așa vorbește Domnul: "învățați-vă de la Mine ca sunt blând și smerit"! Cine recunoaște vocea Păstorului în articolul pe care tocmai l-ați citit? Faceți un exercitu, spunând: "Duhul Sfânt așa grăiește...", și citiți din nou articolul. Si dacă nu de la Dumnezeu vin acele cuvine, atunci vin de la lumea din noi, de la lumea patimilor care sălășluiesc în noi. Sunt cuvintele celui care nu se războiește cu propriile patimi ci care războiește, pasă-mi-te, patimile altora, celui care nu vede bârna din ochiul lui și este revoltat de paiul din ochiul altora. Si toate acestea sub numele unei pretinse scrieri "ortodoxe"...

Să ne amintim că smerenia fără dragoste, fără blândețe, nu este smerenia lui Hristos. Să ne amintim că a spune altora să se smerească, fără a trece noi înșine prin iadul smereniei, este tot una cu a ne pune în vârful stivei de păcătoși, crezând că astfel suntem mai aproape de Cer. Ori, Cel ce s-a pogorât în cele mai de jos ale pământului este Hristos. Si dacă noi suntem în Hristos, ne înălțăm cu El prin coborâre, așa cum ne-a spus și Părintele Sofronie Saharov, căci: 
"toată greutatea lumii şi a fiinţei - greutate de suferinţe, păcate, diferite rele şi nedreptăţi - dar şi toată creaţia şi Biserica se sprijină pe El. Iar noi, creştinii, nu avem altă posibilitate de a-L ajunge decât să ne coborâm la rândul nostru.[...] Toţi cei care sunt purtători ai Duhului lui Hristos nu încetează să "meargă în jos" pentru a putea urca, pentru a fi ridicaţi spre Dumnezeu."
Așadar, cel ce a scris articolul de mai sus n-a făcut decât să strige din cauza propriei neputințe de a purta povara "frustraților, fițosilor, geloșilor, bețivilor și complexaților"- așa cum o face Hristos. Strigatul lui de tunet este o mărturie a neputinței lui de a fi OM pentru toți acești "Nerealizați… Eternii așteptători din  fața icoanelor, a paharelor de vin sau din cluburi".

*

Deci, dragă cititorule, cum toate-s vechi și nouă toate, tu te-ntreabă și socoate de fiecare dată când citești un articol al unuia care plânge și se văicărește pe net sub steagul Ortodoxiei, dacă cuvintele pe care le așterne au și duhul pocăinței sau sunt doar "aramă și chimval răsunător". Trebuie să simți dacă ele provin dintr-o străpungere a inimii sau dintr-o străpungere a minții... Căci, dacă ele vin dintr-o durere vie a inimii, ele sunt înveșmântate cu căldura Duhului Sfânt, Care se sălășluiește în inima smerită și preface pâinea cuvântului, aducând ca roadă "dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia"(Galateni 5, 22-23). Dacă regăsești în inima ta o astfel de roadă, pe care o naște cuvântul ce ți se oferă ca hrană, atunci el se înscrie în grija de mântuire a lui Dumnezeu pentru oameni. Dacă nu, atunci cel care a scris, "grăieşte dintru ale sale" și-ți oferă, mai degrabă, o ciorbă rece de care poți să te și îngrețoșezi.

Să fim, dar, următori îndemnului evanghelic:
"Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu[...] Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. " (I Ioan, 4, 1, 20)


luni, 18 septembrie 2017

Cuvântul lui Virgiliu Gheorghe la protestul împotriva vaccinării obligatorii (video, text). "Această lege nu numai că pune în pericol sănătatea întregii populații în ansamblul ei, dar deschide și porțile reîntoarcerii la dictatură"

"Lupta aceasta împotriva unei asemenea legi este lupta intrării noastre ca popor, ca țară, în sfera unui nou totalitarism."
 *

Declarația lui Virgiliu Gheorghe la protestul împotriva vaccinării obligatorii (17.09.2017)



Această adunare constituie un eveniment simbol în sensul că trage un semnal de alarmă, acum, la 27 de ani de la ieșirea din comunism, un semnal de alarmă privind pericolul, riscul, de a ne întoarce la momentul restaurării acestuia, căci legea vaccinării obligatorii nu este altceva decât o schimbare de paradigmă în legislația romanească, o paradigmă nouă care prevalează dictatul și nu exprimarea liberă a persoanei umane. Este o lege care încalcă nu numai câteva articole din Constituția României, a legislației în vigoare, cât și multe tratate internaționale. Si, tocmai de aceea, mi se pare extrem de periculos acest proiect de lege, pentru că nu ține cont de absolut nicio legislație ce protejează drepturile omului. 

Esența, până la urmă, a acestui act este ideea de a impune "consimțământul prezumat" cetățenilor României în privința administrării vaccinurilor.  "Consimțământ prezumat", însă, nu este decât un eufemism, un altfel de a spune dictatului forței. Pentru că, a presupune că cetățeanul este de acord, fără să-i mai ceri părerea, fără a-i cere consimțământul, este practic să-i impui tot ceea ce dorești tu. Dacă aceasta lege va trece, atunci orice altă lega care include ideea de „consimțământ prezumat” va deveni posibilă. Va deveni posibilă, în aceeași măsură, să spunem „consimțământ prezumat” privind prelevarea de organe, „consimțământ prezumat” în privința eutanasierii copiilor, bătrânilor, cum se întâmplă astăzi în Belgia, „consimțământ prezumat” în privința instituționalizării copiilor, părinților care se impun într-un fel sau altul statului de a-i ideologiza.

duminică, 17 septembrie 2017

Din "Glasul Domnului": "Tot ceea ce face prietenul (lui Dumnezeu) este o roadă a iubirii altruiste"." Omul este liber pe cât de sincer iubește"."Lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun"


Glasul Domnului (1)


Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) 

Numărul 177 (2017), 
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Evanghelia Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“.  Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.

Pr. Ioannis Romanides: Desăvârşirea şi Taina Crucii


(...) crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, aşa cum mulţi cred, diversele probleme pe care omul le întâlneşte în viaţă. Dimpotrivă, crucea este o încleştare activă pe care fiecare credincios şi-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu prin care ajunge la îndumnezeire.

Mântuirea fiinţelor umane nu constă doar în răstignirea Domnului pentru ele şi în dobândirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorinţelor de fericire. Dimpotrivă, fiecare credincios ar trebui să se răstignească pe sine nu din obligaţie, ci din propria voinţă, întocmai precum Hristos, fiindcă doar prin această dorită răstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este transformat dintr-o fiinţă egocentristă în prieten al lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Protos. Hrisostom de la Putna: "Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi"


Protos Hrisostom de la Putna:
"brațele acestea vor rămâne întinse până la sfârșitul veacurilor, așteptând să primească în ele pe toți frații Săi cei rătăciți de la Adevăr"
 "Doar crucea, aceasta ne va da nouă chipul de fii ai lui Dumnezeu."

"In aproapele stă viața noastră, pentru că în aproapele se vede jertfa. Cât te-ai jertfit pentru aproapele în aceea este măsura strălucirii tale. Si, pe măsură ce strălucești mai mult, te asemeni cu Hristos. Nu poate fi cuprins de iad un suflet care luminează astfel, nu poate iadul să țină pe cel pe al cărui chip sunt trăsăturile lui Hristos, nu poate iadul să înghită crucea"


Protos. Hrisostom, predică la praznicul Înălțării Sfintei Cruci

 Crucea, semnul iubirii dintre Dumnezeu și om


Zis-a Mântuitorul un cuvânt, și anume, că: "nimeni nu are dragoste mai mare decât să-și pună sufletul pentru aproapele său"(cf. Ioan 15, 13). Acest cuvânt poate explica acea piatră de poticneală în înțelegerea sfintei cruci care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să spună că "crucea pentru elini este nebunie și pentru iudei sminteală". Însă, "pentru cei chemați, și dintre elini și dinte iudei: este Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu"(cf. 1 Cor. 1, 23-24).

Nici în ziua de azi nu găsim adevărată înțelegere, o înțelegere care să poată să pună laolaltă și să explice de ce un instrument de tortură - cum fusese crucea atunci când Hristos venea spre răstignire-, este atât de mult slăvit. Cum se pot împăca aceste două lucruri, chinul de ocară, moartea de ocară și slava lui Dumnezeu? Elinii socoteau aceasta că este nebunie, deși ei, filozofii fiind, puteau înțelege că pot să-și dea viața pentru o idee nobilă, pentru un principiu, însă nu înțelegeau ca moartea să fie de ocară. Principiul acela putea fi susținut și apărat cu prețul vieții, pentru ca acela să creadă în acel principiu, însă, dacă era moarte de ocară, nu mai era nimic nobil aici, nega însăși lucrul în sine.

Iudeii, pe de alta parte, socoteau crucea sminteală, pentru că Dumnezeu nu avea cum să se smerească până într-acolo încât să sufere fără vină o astfel de moarte, tot de ocară. Nu înțelegeau că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul să se răstignească pentru oameni, cum le spusese Hristos, și era sminteală: "Acesta nu este Dumnezeul nostru, un astfel de Dumnezeu nu este împărat. Împăratul împăraților când va veni ne va pune pe noi peste toată lumea". Nu pricepeau cuvântul lui Hristos, nu putea să încapă în ei cuvântul lui Hristos, care spunea: "cel care vrea să fie mai mare dintre voi să se facă mai mic decât ceilalți"(cf. Marcu 10, 43). Paradox de la început până la sfârșit era cuvântul lui Hristos. Pentru iudei, sminteală era această credință propovăduită de Apostoli, însă, pentru cei chemați era Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Aceasta este crucea: semnul iubirii fără margini. Nu este iubire mai mare decât ca cineva să-și pună sufletul pentru aproapele său (cf. Ioan 15, 13). Încă noi, acum, creștinii de astăzi înțelegem și suntem de foarte multe ori gata să ne dăm viața pentru cineva, însă câți dintre noi sunt gata să-și dea copilul la moarte pentru cineva? Toți preferă să moară ei în locul copiilor lor. Dumnezeu Tatăl nu a făcut așa. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat să se răstignească pentru ca cei care cred în El să aibă viață veșnică.(Cf. Ioan 3, 16) Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu Tatăl pe noi, încât pe unicul Său Fiu, adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi. Cine poate răsplăti aceasta iubire?

vineri, 15 septembrie 2017

Părintele Sofian Boghiu: "Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci"

Părintele Sofian Boghiu († 14 septembrie 2002)
despre:

Iubirea duhovnicească


Pune în sufletul meu sporirea dragostei către Tine. Fă-mă să înțeleg smerenia Ta, în care ai trăit pe pământ.
1. Există o iubire duhovnicească. După cum este o hrană trupească și una duhovnicească, o băutură după trup și alta după duh, așa există o dragoste a cărnii care vine de la Satan și o altă dragoste a Duhului, la Dumnezeu avându-și începutul; nimeni nu poate fi stăpânit de amândouă aceste iubiri [deodată]. Dacă ești iubitor al trupului, dragostea Duhului nu o poți cuprinde. Dacă pe toate cele trupești le-ai disprețuit - nu spun numai carnea și sângele, argintul și averile, dar și pământul însuși și chiar cerul, pentru că toate acestea vor trece - și dacă de nici una din ele nu-i legat sufletul tău, dacă nu ești robit de nici o iubire de patimi, vei putea atunci și iubirea duhovnicească să o înțelegi.

miercuri, 13 septembrie 2017

Marius Iordăchioaia despre pacea unei lumi care și-a dat Duhul...


Dragostea in care cred: Al doilea strigăt


[...] Cred, simt, știu: că un om strigă după Mântuitorul Hristos și strigătul lui e real, adevărat, în măsura în care se simte și se vede scufundându-se în Marea Patimilor, adică ”lumea” așa cum o definește Sf. Isaac Sirul. Cu cât un suflet se vede mai clar pe sine, cu atât strigă mai tare la Domnul Iisus să-l salveze!

Știu că sunt suflete nobile, care merg spre Cer, atrase de frumusețea Domnului. Dar, nu e cazul meu; eu am venit la Hristos, din spaima de moartea veșnică, pe care am simțit-o din fragedă copilărie. În colonia de muncă în care am copilărit, demonii erau o prezență familiară...

Sunt și acum. Dar nu mai vin cu înfricoșări, ci cu plăceri și dezmierdări, care amorțesc sufletul... Baza acestei sedări e trufia....

Iar în această situație, trebuie nevoință, zbatere, luptă: trebuie să te scuturi din somnul inimii, să-și dai palme, să te tragi de urechi, să urli, CHIAR DACĂ EVLAVIA TA ÎȚI SPUNE CĂ TOTUL E, DACĂ NU BINE, CEL PUȚIN BINIȘOR!

La început, strigi după Hristos din iad. Pe urmă, din FALSUL tău mic RAI ”creștin”, de aici, de pe pământ....
Primul strigăt vine din apariția Mântuitorului pe Marea furtunoasă a Patimilor.
Al doilea, din amintirea faptului, că Marea aceasta călduță și liniștită, cu miros de tămâie și cu sirene care cântă muzică bizantină, e totuși, dincolo de up-datări, același vechi ocean de demoni....
Dacă primul strigăt cere mântuirea din furtună, al doilea cere izbăvirea din falsa isihie....

Dacă prima mântuire înseamnă să te agăți de Adevăr, a doua presupune să ți-L înfingi în inimă, ca o Sabie, la nesfâșit...
Pentru că sufletul rămâne treaz doar cât îl doare Adevărul....

Durerea patimilor străpunse de Adevăr....