sâmbătă, 26 iulie 2014

Savatie Bastovoi:'"Omul ca să vorbească clar, omul ca să se curețe de orice cuvânt de prisos, de orice împodobire deșartă, trebuie să se poziționeze în ultima sa clipă"



Transcriere parțială din cuvântul ținut de Ierom. Savatie Bastovoi la lansarea Cărții de despărțire:

Poezia este o scriere foarte potrivita sufletului. Poezia este exprimarea cea mai aproape de rugăciune. In poezie s-au exprimat prooroci. Proorociile, Psalmii, nu sunt scrise în limba lui Aristotel, nu sunt scrise într-o limba logica cu subiect și predicat, cu început și sfârșit, cu dezvoltări și concluzii. Toate proorociile au fost scrise în pilde, cum spune și Proorocul David: "deschide-voi în pilde gura mea". Aceasta vorbire în pilde este proprie tuturor popoarelor dar, mai cu seama, ea a ajuns la noi prin Scripturi, în Vechiul Testament, în Noul Testament. Însuși Hristos a vorbit în pilde. Pildele sunt foarte aproape de poezie. Pildele sunt, de fapt, niște expresii poetice.
Hristos a fost întrebat odată de ucenici: "de ce nouă ne vorbești pe înțeles, iar celorlalți le vorbești în pilde?". Vorbitul în pilde poate spune mult mai mult. Vorbitul în pilde poate cuprinde și lucrurile care nu sunt imediat evidente. Vorbitul poetic ne duce dincolo de realitatea asta concretă. De pildă, în viata aceasta de toate zilele o găină nu poate cuprinde întreg Ierusalimul sub aripile ei, pe când Hristos, uitându-Se la necazurile evreilor, a oamenilor acestora necăjiți, care nu vad adevărul, le-a zis: "de cate ori am voit să vă adun cum își aduna găină puii sub aripile sale". Cum altfel ar fi putut să ne transmită aceasta dragoste, care iată, în viata de zi cu zi nu este cu putință - nu poate o găină sa cuprindă un popor. Dar, Dumnezeu, când S-a întrupat, a găsit cu cuviință sa grăiască cu noi în aceasta limba a pildelor și a poeziei, pentru că asa este făcut sufletul omenesc.

Vedeți, dumneavoastră, noi suntem chemați să triam lucruri dincolo de realitate, dincolo de ceea ce vedem. Din cauza asta, pentru sufletul nostru e normal ca orice sa fie cu putință, orice dorință, orice râvnă. Toate în sufletul nostru și în voință noastră, și în aspirațiile noastre sunt cu putință. De aceea doar într-o limba care trece dincolo de legile materiei, noi putem exprima dorurile, aspirațiile sufletului nostru.

Iată de ce m-am bucurat când am văzut că oamenii reacționează frumos la textele acestea, cumva încifrate. Nu sunt niște texte de gazete, nu sunt niște texte de știri, în care se spune clar: "autoturismul A a intrat în copacul B" - pentru că la asta s-a redus comunicarea noastră. Si ne transmitem niște informații, care, pe lângă altele trebuie să fie și foarte exacte, ca nu cumva sa ajungem în judecata. Să ne exprimam foarte exact. Iar întotdeauna exprimările exacte limitează mesajul. Ori, poezia este largă și fără limită, ca și căutarea largă a sufletelor noastre, căutare a lui Dumnezeu care este nesfârșită.

[...]

Am înțeles că toată poezia se scrire din poziția de despărțire. Toată poezia mare - pe care vi-o amintiți dumneavoastră vreodată, iar dacă nu ați citit-o încă, sa o citiți - veți vedea că este scrisă din poziția de despărțire.
Când m-am uitat și eu înapoi la tot ce am scris cândva - că eu am început cu poezie, încă din '96 am scos prima mea carte de poezie- mi-am dat seama că tot ceea ce am scris am scris din acest moment al despărțirii, și nu oricum, [ci] am scris de pe patul de moarte. Sufletul ca să vorbească, omul ca să vorbească clar, omul ca să se curețe de orice cuvânt de prisos, de orice împodobire deșartă, trebuie să se poziționeze în ultima sa clipă și să spună ca și cum ar spune ultimele cuvinte.

Încercați să reduceți acest puhoi de vorbe care iese din noi, pentru ca vremea în care trăim ne provoacă sa vărsăm pururea vorbe din noi. Uitați-vă la internet, uitați-vă la facebook-urile astea: vorbesc tot ce le vine la gura. Ori, astfel, noi niciodată nu putem ajunge la contemplație, noi niciodată nu vom putea ajunge acolo unde este începutul cuvintelor. Din cauza asta această carte este și un fel de arta poetica[ars poetica] despre ceea ce este poezia. Eu cred ca poezia este o mărturisire pe care o dai de pe patul de moarte.

Si acum îmi aduc aminte că eu eram în liceu la Iași prin '94 ['96 anul morții poetului n.n.] când a murit Marin Sorescu. Nu știam eu foarte multe despre el - văzusem un interviu cu el și mi se părea foarte banal. Si nimerise omul în spital și a scris omul câteva texte, vreo patru-cinci. Ultimile, de pe patul de moarte. Si țin minte că m-a marcat foarte mult acea simplitate a poeziilor lui și am înțeles de ce. Deoarece el nu le-a mai scris ca Marin Sorescu, el nu le-a mai scris ca un poet, ca un scriitor. El le-a scris ca omul care moare. El atuncea a fost adevărat poet. Iar această poziționare spun Sfinții Părinți ca este starea pe care trebuie sa o avem noi ca și creștini. Pentru că cugetarea asta la moarte este poziționarea în ultimul ceas al vieții noaste. Nu un ultim ceas disperat, ci un ultim ceas al concluziilor, al dăruirii. Nu este ceasul în care noi facem reproșuri celor din jurul nostru. Nu este ceasul în care ne plângem de neîmplinirile noastre. Este ceasul în care noi putem vedea binele pe care noi l-am primit, darurile pe care noi le-am trăit în viata aceasta, prin oamenii care sunt în jurul nostru. Si înțelegem cat de bogată poate fi clipa, cat de mult se poate întâmpla în inima unui om într-un moment de despărțire. Si atuncea înțelegem noi cum am trăit noi vremea asta zadarnică. Iată de ce, a sta într-un astfel de ceas al sfârșitului este un lucru de mare descoperire și taină. Iată de ce Sfinții Părinți ne spun că cea mai mare filozofie este cugetarea la ultimul ceas.

[...]

Uitați-vă la Cântarea Cântărilor: este un minunat poem de despărțire, dar o despărțire pentru o întâlnire într-o stare superioară.

[...]

Am învățat din viata aceasta că nu este de mare folos să găsești toate răspunsurile la o întrebare. E bine sa le mai lași asa, și cu nerăspuns, ca să poți să dai voie lui Dumnezeu să lucreze în viata ta.
Viata noastră, felul nostru creștin de a înțelege lucrurile este unul de taină, să știți. Din cauza asta Hristos a vorbit în pilde, pentru ca după darul pe care le au, după experientă și după mărimea dragostei lor, aceleași cuvinte lucrează sensuri nu diferite, dar mai adânci, nu de suprafață. Pentru că este nedemn să spun, cum spune lumea asta relativista: că fiecare înțelege ce vrea. Nu înțelege ce vrea, înțelege cat poate. Si dacă nu poți înțelege mai mult asta este măsura ta, nu este un lucru de mare virtute. Adică, această înțelegere a ta, nu poate fi condamnata, pentru că atâta ai primit tu, dar nici tu nu poți să fi o măsură a înțelegerii, numai pentru faptul ca atâta ai înțeles tu. Si da, unii au o înțelegere atât de scurtă, încât înțelegerea celorlalți, mai adâncă, le pare diferita, pare altceva decât au înțeles ei. Ori, asta este pur și simplu ceva mai departe. Si, cred eu, Dumnezeu ne-a chemat să înțelegem adâncimea lucrurilor. Din cauza asta nu va opriți niciodată la o înțelegere, la cat ați văzut din ceva. Si să va lăsați loc. Întotdeauna să va lăsați loc și să va lăsați ocazia, întotdeauna, de a privi orice lucru, și orice cuvânt, și orice om, mai ales.

De ce de despărțire? Pentru că dacă nu ne despărțim, nu vom înțelege nimica. Știți cum? Orice lucru, pentru a-l vedea bine trebuie să faci câțiva pași în urma. Eu când făceam pictură, știam o regula: din când în când trebuie să ieși cu nasul din tablou - pentru ca stai la distanta mâinii, nu poți picta de la zece metri-, și să te dai în spate pentru a vedea greșelile. Dar, pentru a înțelege dacă faci greșeli, trebuie să te dai câțiva pași în urmă și trebuie să te dai destul de des. Asa-i și cu orice lucru din viața asta. Dacă nu ne despărțim, dacă nu pășim în urmă pentru a contempla, pentru a înțelege, nu facem nimic, lucram fără știința, lucram fără rost. Si bine ar fi sa fie doar fără rost! Putem lucra greșit, putem face rău.

[...]

Orice jertfă dacă nu este întărită cu această pecete a veșniciei, ea poate fi pusa la îndoială. Ori, Hristos nu ne-a lăsat nici o îndoială, pentru că, după ce s-a jertfit, ne-a mai spus un lucru: iată, Sunt cu voi pană la sfârșitul veacurilor. Si să va mai spun un lucru. Simplu fapt că aceste cuvinte au fost spuse după Învierea Sa, ne arata faptul ca ele au fost spuse pentru ca trebuiau spuse. Si eu cred că au fost spuse tocmai pentru aceasta cauza, că jertfa, dacă nu-i dublata de pecetea iubirii veșnice, poate fi pusa la îndoială. Ori asa nu!

[...]

Eu asa cred: tot ceea ce se face din dragoste rămâne, iar tot ceea ce se face din alte motive dispare, moare, nu are viată.

[...]

Nu am publicat niciodată un text chinuit, pentru că am considerat nedrept să dau celorlalți ceva chinuit de mine. Deci, toate textele mele le-am dăruit din prisosul inimii. [...] Numai un lucru să țineți minte: să nu dăruiți ceea ce nu vă trebuie. Să dăruiți dragoste.
[..] Trebuie sa fiți adevărați, trebuie să simțiți că va exprimați în limba asta. Asta e felul în care să puteți da ceva frumos lumii. Si îndrăzniți, și Dumnezeu va da. Si după asta lumea judeca, dacă e frumos sau nu. Să știți ca nu mă pornesc cu păreri preconcepute. Iubește și fa ce vrei, dar să știți că toată lumea vorbește despre dragoste, reclame la televizor și toate filmele astea hollywoodiene despre dragoste. Dar cugetul nostru ne spune că acolo e o minciuna. Cugetul iți spune dacă este din dragoste și jertfă. [...] Asa că rugați-vă, iubiți, și veți face lucruri frumoase.


Vine vremea când sufletul caută să se ascundă


Vine vremea când sufletul caută să se ascundă
Ca o cerboaică în adâncul pădurii când își fata puiul
Sau ca un elefant abătut înainte de a se prăbuși pentru totdeauna
Atunci sufletul este subțire ca un strigat de pasăre.

Atunci pieptul se apasă ușor înăuntru
Ca o palmă de copil sprijinită în zăpadă
Si tot ce ai avut mai drag
Încape într-o strălucire de ochi spulberată de aerul rece.

Acolo unde ziua se împreunează cu noaptea
Si puiul de cerb își înalță botul umed spre lumină.
Acolo liniștea este ca o pasare mare
Așezată pe cuvintele care nu s-au spus încă.


Daca lumina s-ar stinge și dragostea s-ar împuțina


Daca lumina s-ar stinge și dragostea s-ar împuțina,
Noaptea ar cădea peste lume pentru totdeauna
Si frigul și-ar întinde pletele subțiri
Ca o văduvă tânără care-și plânge iubitul.

Nimic nu este mai rău decât minciuna
Când se așterne la picioare ca o pasare frumoasă,
Aripile și le întinde ca și cum ți s-ar spune
Pană când te îngroapă cu totul în penele-i colorate.

Ia seama ca mâna ta să nu se întindă spre ce nu e al tău
Si sufletul tău să nu tresalte ca o gheață care crapă,
Căci îndată va țâșni de acolo o pasare
Si te va duce în înalturi ca pe un miel beteag.

Există două feluri de tristețe care se abat asupra sufletului:
Una cu fața alba și alta cu fața întunecată.
Una vine ca o pasare rănită prăbușindu-se la picioare,
Cealaltă e ca lumina dimineții care te ridică la cer.

Cuvintele nespuse


Întotdeauna există o vorba nespusă,
Cuvintele pe care, atunci cînd se despart,
Oamenii nu îndrăznesc sau uită
Să și le spună.

Uneori vîntul de toamnă
Rostogolește cuvintele ca pe niște semințe,
Le duce pană la marginea inimii
Si le lasă uitate pană la alt anotimp.

Cuvintele nespuse sunt niște păsări albe
Care ciugulesc în zăpada sufletului.
Aripile nu și le desfac niciodată
Ca sa nu se prefacă în strigate și sa doară...

Poezii din: Carte de despărțire de Savatie Bastovoi


vineri, 25 iulie 2014

Marius Iordachioaia despre crestinismul de azi care adopta teologia lui Isav, cel ce si-a vandut binecuvantarea pe un blid de linte fiarta


Civilizaţia contemporană, este o slăbănogeală asistată tehnologic. Şi nu doar asistată, ci accentuată continuu până la moartea silenţioasă a sufletului, moartea survenită în clipa desăvârşirii sentimentului că paralizia este firescul, normalitatea... Paralizia sufletească nu este un accident al progresului tehnologic, ci chiar scopul acestuia. Pentru că nu poate vindeca paralizia, lumea a „vindecat” patul. I-a pus roţi şi computer, făcându-l să preia funcţiile inactive ale omului...

Pe de altă parte, iată cum arată episodul evanghelic în montare bisericească actuală: prietenii paraliticului nu sunt credincioși care îl duc la Iisus Cel Înălţat, ci infirmieri religioşi plătiţi de Stat pentru a acorda celor cu nevoi spirituale, asistenţă religioasă. Aşa cum mărturisea un episcop grec contemporan biserica a devenit tot mai mult, datorită cârdăşiei cu Statul, un apendice al sistemului de asistenţă socială. 

Modelul parohial a rămas bizantin, ca atunci când Biserica furniza cetăţeni Imperiului creştin. Paradoxul este că, nemaitrăind într-o societate creştină, Biserica furnizează cetăţeni Imperiului lui Mammona. Ca şi cum i-am spăla pe copiii noştri ca să poată plonja mai eficient, mai eficient din punct de vedere al murdăririi, în mocirlă. 

Ortodoxia contemporană e condamnată să fie una cât mai riguros monahală sau să dispară. Contextul o impune. Ca paraliticul de azi să ajungă la Iisus Cel Înălţat prietenii lui trebuie să fie monahi, să nu aparţină lumii, iar paraliticul să parcurgă un drum ascetic: trebuie să înceapă prin a renunţa la toate „protezele” sufleteşti cu care îl asistă Statul ca să nu-şi  simtă păcatele şi paralizia. Pe scurt, ca să ajungi la Iisus trebuie să ieşi din tine, cetăţeanul european. Nu în sens geografic, ci spiritual, cultural, politic şi social. Pentru că Ortodoxia este o altă lume şi o altă viaţă în cel mai concret înţeles.

În ciuda conservării sale structurale, modelul parohial de azi nu este cel al Bisericii primare. Aceea acoperea toate nevoile, inclusiv cele materiale, ale obştii. Astăzi, partea materială a vieţii a fost cedată Statului anti-hristic. Iar, odată cu ea s-a pervertit şi administraţia bisericească. Mereu, trădarea vine de la cei care ţin punga Bisericii. O pungă în care e trotilul spiritual al Mamonei şi al cărui fitil, Statul, e mereu pregătit să-l aprindă dacă Biserica mişcă în front. Şantajul politic din vremea dictaturii comuniste a fost înlocuit cu cel economic.

Şi, inevitabil, creştinul contemporan e scindat: cu sufletul în Biserică şi cu trupul în societatea antihristică. Trăim bisericeşte un bizantinism anacronic, într-o concordie Biserică-Stat bazată exclusiv pe interese pecuniare. Căci, duhovniceşte, nu se poate clădi nimic pe compromis.

Am auzit un ierarh care spunea poporului, „corect teologic”, să mulţumească lui Dumnezeu pentru că majoritatea românilor au totuşi un acoperiş şi ce mânca. DAR, CÂND PREŢUL ACESTORA ESTE COMPROMISUL, CÂND ACESTEA SUNT OBŢINUTE PRIN LAŞITATE ŞI OPORTUNISM, CÂND ELE ÎNSEAMNĂ CA PREŢ MORAL O DEROGARE nu doar DE LA EXIGENŢELE EVANGHELIEI, CI DE LA EVANGHELIA ÎNSĂŞI, A MULŢUMI LUI DUMNEZEU PENTRU ELE DEVINE UN ACT DE BATJOCURĂ. E teologia lui Isav, cel care şi-a vândut binecuvântarea de întâi născut pe un blid de linte fiartă. Şi la acestă teologie nu se ajunge prin pervertirea învăţăturii, ci prin inadecvarea iconomisirii ei în context. Creştinul contemporan merge la biserică să ia iertarea de păcate ca să-şi poată conduce patul motorizat pe căile lumii. Inevitabil în felul lumii, pentru că altfel nu are acoperiş şi hrană. În aceste vremuri între IERTAREA PĂCATELOR ŞI VINDECAREA TRUPEASCĂ s-a produs în ecuaţia evanghelică o schismă: Biserica iartă, dar nu poate continua cu vindecarea unui trup pe care-l abandonează lumii, prin modul parohial de chivernisire duhovnicească. De aceea repet: numai modelul monahal poate funcţiona, căci acesta îşi asumă fiinţa umană cum şi-l asuma biserica primară, adică integral

De această dureroasă schismă între suflet şi trup, biserică şi societate, au fugit cei ce au devenit primii monahi. Monahismul nu este o excepţie, ci întoarcerea la normalitate, la viaţa Bisericii primare, singurul model viu şi autentic al trăirii creştine. MONAHUL NU ESTE CAZUL EXCEPŢIONAL, CI MARTORUL FAPTULUI CĂ CREŞTINISMUL ÎNSUŞI ESTE EXCEPŢIONAL! Iată câteva cuvinte importante şi, sper, lămuritoare, ale unui mare teolog ortodox, Gheorghe Florovsky, în care veţi găsi argumente pentru cele scrise mai sus:
 „Monahismul este înainte de toate o mişcare socială şi o încercare de soluţie pentru problema socială. Renunţarea ascetică nu înseamnă doar „abstinenţă” sau refuzul bunurilor acestei lumi şi a exceselor sale, nici vreo nevoinţă extraordinară. Este renunţarea la lumea profană în general şi la tot ce este în lume. Şi, mai întâi, la ordinea stabilită, la legăturile sociale, nu la nivelul Cosmosului, cât la nivelul Imperiului. Deja Origen remarca foarte corect despre creştini că trăiesc „dispreţuind legile oraşului laic”. Acest lucru este adevărat mai ales pentru călugări. Monahismul este „un alt mod de viaţă”, ”în afara cetăţii existente”. Am putea spune că este o cetate nouă şi deosebită. Cetatea seculară a devenit creştină, dar antiteza rămâne. Şi chiar şi în lumea creştină, monahii sunt „altceva, un fel de anti-cetate” un fel de antipolis. O anti-cetate, fiindcă sunt o altă cetate. Monahismul înseamnă întotdeauna o ieşire din lume, rupere de ordinea socială stabilită, refuzul şi renunţarea la toate legăturile civile, precum şi la familie, la cei apropiaţi, la patrie.(...) Totuşi, acest lucru nu înseamnă intrarea într-o lume anarhică. Vechii călugări erau sociabili. Chiar şi eremiţii trăiau împreună în colonii speciale sau în aşezăminte monastice. Dar cea care împlinea cel mai bine aspiraţia lor era viaţa în comunitate, viaţa cenobitică. Cenobitismul este, înainte de toate un organism social, o frăţie, o colegialitate. RETRAGEREA ÎN PUSTIE AVEA CA SCOP CONSTRUIREA UNEI NOI SOCIETĂŢI: LA MARGINEA IMPERIULUI SE NAŞTE O SOCIETATE NOUĂ, AUTONOMĂ. Citind vechile descrieri ale vieţii monahale ai impresia că păşeşti într-un domeniu nou şi extraordinar. Acest tip de viaţă socială radical diferit constituie originalitatea vieţii monahale şi este ceea ce îi dă sensul istoric. MONAHISMUL ESTE BISERICA, AŞA CUM SE PREZINTĂ ÎN MODUL EI DE VIAŢĂ SOCIAL DIFERIT, CA O CETATE NOUĂ CARE NU ESTE DIN LUMEA ACEASTA. Lumea creştină se polarizează. Istoria creştinătăţii se derulează într-o atmosferă tensionată antinomică, între Imperiu şi Pustie.” ( Sensul ascezei creştine)
Şi dacă, aşa cum spune acest mare istoric al Bisericii, era o atmosferă tensionată între Imperiul Bizantin, adică creştin, şi Pustie, oare cât de mare trebuie să fi devenit acestă tensiune între Pustie şi Imperiul antihristic de azi? Dacă bunăstarea creştină, adică obţinută prin hărnicie şi onestitate într-o societate care legiferase virtuţile creştine ca norme sociale, era aşa un serios impediment pentru Cale încât creştinii care voiau Cerul fugeau în pustie, atunci ce să mai spunem despre bunăstarea păgână de azi, bunăstarea unei societăţi care legiferează perversiunea cea mai demonică, CE REACŢIE AR TREBUI SĂ NASCĂ EA ÎN INIMILE CREŞTINILOR ONEŞTI?

Datorită dorinţei de a împăca Imperiul cu Pustia, bunăstarea păgână cu evlavia dreptmăritoare, s-a ajuns la pietismul „ortodox”, la ortodoxia psihologică de azi; care, da, păstrează puterea de a ierta păcatele, dar căruia îi lipseşte puterea de a-l pune pe cel iertat pe Calea Cerului, pentru că aceasta e o Cale a Pustiei. Îi iartă păcatele, începe duhovniceşte, dar apoi, vindecarea trupului continuă psihologic pentru că biserica trebuie să-l livreze Imperiului, nu Cerului; iar, Imperiul nu are nevoie de oameni duhovniceşti, azi nici măcar morali, ci de sclavi împăcaţi de religie cu soarta lor umilă! Nici Cer, nici demnitate morală! 

În măsura în care, fie şi doar prin tăcere, participăm la acestă batjocorire şi ucidere sufletească a oamenilor, printr-o Ortodoxie parţială, suntem cozile de topor ale Bisericii lui Hristos.
Iar de pericolul acestei trădări putem scăpa doar printr-o viaţă de inspiraţie monahală. Pentru că, merită repetat de milioane de ori: MONAHISMUL, adică paraliticul care ia iertarea de păcate PENTRU A IEŞI DIN LUME reprezintă NORMALITATEA, nu viaţa parohială a celor care iau iertarea de păcate pentru a-şi putea continua integrarea în noua orânduire globală. 

La urma urmei, cei care L-au răstignit pe Domnul Hristos au făcut-o nu pentru minunile si predicile Sale; ci pentru că Iisus nu le-a pus în slujba Imperiului, ci a Pustiei....

Creştinul de azi, în primul rând în inima lui, a cedat lumea diavolului, acceptând existenţa unei lumi profane... Dar tocmai acesta este sursa paraliziei sale lăuntrice: bucata de inimă care a acceptat existenţa lumii profane, secularizate, a devenit ea însăşi parte a acelei lumi, a devenit profană, un teritoriu al diavolului....


o mică schimbare

sunt un cetăţean ceresc.

avioanele pentru cetatea cerească
pleacă mereu
dar
eu mă tot învârt prin aeroport
între restaurant sala de aşteptare librării
şi magazine:
cred că am rău de înălţare....

am paşaport şi bilet pentru cer
şi pentru că devine jenant să
mă tot plimb peste tot fără să plec
am început să fac asta imitând din buze motorul unui avion în zbor
ca un copil
şi m-am trezit că şi alţii tot mai mulţi
se desprind din mulţime
şi mi se alătură
oameni care păreau să-şi aştepte serioşi şi
nerăbdători plecarea...

iată a trecut ceva vreme
nu mai pleacă nici un avion către cer
toate le-am transformat în locuri de joacă
unde cetăţenii cereşti zboară fericiţi
alergând pe culoare bâzâind din buze cu ochii închişi
şi cu braţele deschise ca nişte aripi
până când obosind se aşează şi povestesc
ce minunat este să ajungi acasă...

joi, 24 iulie 2014

Comunicatul Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la decizia Biserici Anglicane de a hirotoni femei ca episcop



In timpul ședinței care a avut loc pe 14 iulie, Sinodul General al Bisericii Anglicane a luat o decizie permițând femeilor sa fie hirotonisite ca episcop. Serviciul de comunicări al departamentului relațiilor ecleziale exterioare al Patriarhiei Moscovei, pentru relațiile exterioare Bisericii, este autorizat sa facă declarația următoare: 

Biserica Ortodoxă Rusă a aflat cu îngrijorare și dezamăgire decizia Bisericii Anglicane de a admite femeile la episcopat, în timp ce relațiile, care durează de mai multe secole intre cele două Biserici ale noastre, au demonstrat posibilitatea ca ortodocșii să recunoască existența succesiunii apostolice la anglicani. Din secolul al 19-lea anglicanii, membri ai Asociației Bisericilor orientale, au căutat "recunoașterea reciprocă" a ierarhiei Bisericii Ortodoxe și a Bisericii Anglicane, crezând "cele două Biserici au păstrat continuitatea și adevărata credință apostolică în Mântuitorul și trebuind să sa accepte reciproc în deplina comuniune de rugăciune și [recunoaștere] a tainelor".
 
Decizia de a hirotoni femei, pe care a luat-o Biserica Anglicana în 1992, a fost o lovitură in relațiile dintre cele doua Biserici ale noastre, și introducerea femeilor ca episcop a eliminat posibilitatea teoretică pentru ortodocși de a recunoaște existența succesiunii apostolice a ierarhiei anglicane.  

Această practică este în contradicție cu tradiția Bisericii, veche de mai multe secole, și datând din timpul primei comunități creștine. În tradiția creștină, episcopii au fost întotdeauna considerați ca fiind succesorii spirituali direcți ai Apostolilor, de la care au primit un har special pentru a ghida poporul lui Dumnezeu și având responsabilitatea particulară de a proteja puritatea credinței, de a fi simboluri, și de a garanta unitatea Bisericii. Hirotonirea femeilor ca episcop merge împotriva modului de viață a Mântuitorului însuși și a Sfinților Apostoli, cât și a practicii Bisericii primare

În opinia noastră, decizia Sinodului General al Bisericii Anglicane nu a fost dictată de o necesitate teologică sau o practică eclezială, ci de dorința de a se conforma ideii laice de egalitate de gen [a femeii cu bărbatul] în toate sferele vieții și a rolului crescânda a femeilor în societate britanică. Secularizarea creștinismului a condus la tendința ca mulți credincioși, în lumea instabilă de astăzi, sa caute un sprijin spiritual în tradițiile imuabile evanghelice și apostolice stabilite de Dumnezeul cel veșnic și neschimbat.  

Biserica Ortodoxă Rusă constata cu regret ca decizia, care permite ridicarea femeilor la demnitatea episcopală, obstrucționează în mod semnificativ dialogul dintre ortodocși și anglicani care s-a dezvoltat de-a lungul a numeroase decenii, și contribuie la întărirea diviziunilor în lumea creștină, în întregul ei. 

PAGINI WEB:

marți, 22 iulie 2014

Pr. Constantin Coman: "Nimic nu face pace intre doua persoane decât iertarea mijlocita de mărturisire". "Nu te poți împărtăși, îmbrățișa cu cineva dacă ești certat"

[...]
- Părinte Profesor, unii se spovedesc o data pe an, alții mai des. Ca și duhovnic, spuneați că veniți la emisiunea noastră, direct din biserica unde ați spovedit, câteva ore bănuiesc. Cum recomandați celor care vin la dumneavoastră sa se spovedească? Cat de des sa o facă?

Exista nevoia ca în preajma sărbătorilor mari sa ne spovedim, sa ne curățim, sa fim pregătiți, pentru ca "agonisirea" de păcate, de eșecuri existențiale, de căderi, de alunecări, de răutăți ne asfixiază pur și simplu ființa, ne limitează sufletul, ne împietrește, ne face mai puțin simțitori și, asa cum ne spălam fizic, are și sufletul nevoie de o spălare, de o primenire periodica. Trebuie sa probeze cineva lucrul acesta, ca sa creadă ce spun eu. Sa se spovedească și va vedea cum devine mai ușor, mai limpede după o spovedanie. Este o foarte mare șansă pentru om spovedania. Sa ne amintim ce ușurare simțim când ne biruim rușinea și mărturisim unui cunoscut sau prieten o greșeală fata de el care ne apasă conștiința. Omul agonisește foarte multe căderi, neputințe, foarte multe eșecuri. Evit sa folosesc cuvântul păcat, deși este un termen tehnic, ca sa nu rămânem într-un limbaj care nu spune nimic, pentru ca uneori este prea des folosit. Merg în direcția aceasta pentru ca omul sa înțeleagă ca păcatul este un eșec, o cădere, o neputință, o alunecare, un insucces, o greșeală etc., care se înregistrează în banda lui de înregistrare sufleteasca si-i apasă sufletul. Ne mărturisim și păcatul se șterge prin mărturisire și prin iertare. Lucrul acesta îl facem și intre noi. Nimic nu face pace intre doua persoane decât iertarea, iertarea mijlocita de mărturisire. Mărturisirea celuilalt ca a greșit, a suspectat, nu avut încredere în tine, te-a înșelat, te-a mințit si-i pare rău, te determina sa-l ierți. Este o foarte mare taina aceasta, din perspectiva duhovniceasca, nemateriala a lucrurilor. Exista în noi un mecanism foarte complex unde se desfășoară, de altfel, aspirația noastră esențială, aceea de a iubi. In cele din urma, păcatul este un obstacol în calea iubirii, este o cădere, o alunecare de la șansa noastră și de la elanul nostru de a iubi semenii, de a-L iubi pe Dumnezeu, lumea, natura, creația. A iubi este sensul propriei noastre existente, este ceea ce ne umple. A greși este omenește, dar tot în firea omului este așezată șansa de a lua drumul de la capăt. Am greșit, spunem, nu trebuia să fac aceasta, am sa încerc să nu mai greșesc. 

[...]

- Spovedania este legata de Împărtășanie, Părinte Profesor?

Sigur ca da! Mai concret spus, Împărtășania este legată de Spovedanie. Nu te poți împărtăși, îmbrățișa cu cineva dacă ești certat. Cu Dumnezeu nu te poți împărtăși dacă ești certat. Trebuie sa te împaci cu El, iar împăcarea se face prin spovedanie, adică Ii ceri iertare: "Doamne, am greșit, iată ce am făcut cu trupul pe care mi l-ai dat Tu, iată în ce mizerie am intrat! Iartă-mă, Doamne, n-am să mai cad, încerc să nu mai fac. Poate de o mie de ori am să mai cad, dar eu o sa mă zbat sa nu mai cad!" Aceasta este o împăcare și primești de la Dumnezeu dezlegare și te poți împărtăși. Nu te poți împărtăși în orice stare, asa cum nu te poți îmbrățișa cu cineva mincinos și ipocrit, nici când ești certat, nici când i-ai făcut un rău. Aceea nu este îmbrățișare, ci este trădare, ca sărutul lui Iuda. Nu putem înțelege spovedania decât în acest context, în relație cu Dumnezeu. Cel care are nevoie de Dumnezeu, trăiește cu Dumnezeu, se raportează la Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu, Il crede pe Dumnezeu ca fiind lucrător în viata lui, acela simte nevoie de Spovedanie și înțelege rostul foarte firesc al acesteia. Ii îndemnam pe cei care sunt neinformați sau needificați, să facă pasul, să încerce. Iar cei care stau într-o nepăsare, deși aud și știu și se întreabă, își pun probleme, dar stau 30 de ani, 40 de ani fără sa se spovedească, sunt foarte vinovați fata de ei înșiși. Nu știu ce înseamnă sa se spele sufletește, măcar o data. Sa facă experienta sa stea nespălați 30 de ani trupește. Putem sta nespălați? Ne putem suporta? Cum nu suportam pojgita de necurăție de pe parul nostru, de pe ochii noștri, nici sufletul nu poate suporta zgura care se așează pe el de-a lungul anilor!

Sursa: Pr. Constantin Coman,  Intre iluzia împlinirii și certitudinea eșecului sau dintr-un interviu la Radio Romania Actualitati cu Remus Radulescu, 2013, Despre Spovedanie

vineri, 18 iulie 2014

Cuviosul Paisie Aghioritul despre curatia inimii si dragostea pentru Dumnezeu


Pentru curățirea inimii este trebuință de rugăciune și nevoință


- Gheronda, cum se curăță inima?

- Cu smerenia, neținerea de minte a răului, jertfirea de sine, purtarea dezinteresata, spovedania gândurilor, nevoință, rugăciunea, și mai ales cu Rugăciunea lui Iisus se curata inima. Rugăciunea "Doamne Iisuse ..." arunca afară tot balastul pe care-l are inima.

- Gheronda, se poate curăți inima numai cu "Doamne Iisuse..."?

- Nu, nu se poate face curățirea numai cu "Doamne Iisuse..." dacă nu exista împreună cu ea și smerenie și nu se face nevoință corespunzătoare. Daca te rogi și nu te străduiești sa le faci și pe celelalte despre care ți-am spus, atunci osteneala este zadarnica. Sau dacă le faci pe acelea și treci cu vederea rugăciunea, iarăși osteneala este zadarnica. Nevoiește-te și roagă-te totodată, cere ajutorul lui Dumnezeu cu rugăciunea si astfel, încet-încet, ți se va curăți inima. Nevoință și rugăciunea merg împreună.

Dragostea pentru Dumnezeu aduna mintea în inima


- Gheronda, uneori, atunci când rostesc rugăciunea, ca sa nu-mi fuga mintea, spun: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Te iubesc".

- Cum se poate sa-L iubești pe Hristos și să-ți fuga mintea atunci când rostești Rugăciunea? Daca spui rugăciunea asa o data, nu-i nimic, dar dacă o spui continuu, este minciună. Adică să nu avem ceva în inima, altceva în minte și altceva să spunem cu buzele. Caci atunci ni se potrivește cuvântul: "Poporul acesta Ma cinstește cu buzele, iar inima lor este departe de Mine"(Isaia 29, 13; Matei 15, 8).

 - Gheronda, de ce rostesc Rugăciunea lui Iisus fără căldură?

- Deoarece te împrăștii în cele din afară, inima ta este în altă parte. Lipsește tresăltarea, dragostea pentru Dumnezeu și din aceasta pricina și rugăciunea este fără putere. Dragostea pentru Dumnezeu aduna mintea în inima și apoi omul "înnebunește".

- Gheronda, cum izbutește cineva sa aibă neîncetată dorirea către Dumnezeu și să rostească rugăciunea din inima?

- Dacă are mereu în minte sa binefacerile lui Dumnezeu și propria sa nerecunoștință, inima ii este străpunsă și începe sa lucreze. Inima singura este împunsă de mărinimie, după care urmează rugăciunea. De aceea să ia întotdeauna gânduri pline de mărinimie și de smerenie. Astfel va veni înlăuntrul tău Harul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul în inima celor smeriți locuiește, (Cf. Isaia 66, 1-2), și atunci inima ți se va îndulci, iar rugăciunea se va face din inima.

- Dar atunci nu poate veni vreun gând rău, Gheronda?

- Nu, nu poate. Ca sa vina un gând rău, trebuie sa încetezi rugăciunea. Dar chiar dacă vei înceta să rostești rugăciunea cu mintea și o vei rosti cu inima, tot nu poate veni, pentru că se roagă inima.

- Gheronda, dați-mi binecuvântare ca sa-mi adun mintea.

- Ma rog să ți se adune mintea în inima. Dar ce înțelegem când spunem "inima"? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom baga mintea, ci inima este ceea ce simțim. Prin urmare, atunci când spunem "sa se adune mintea în inima", înțelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorința arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce... De vreme ce Dumnezeu este Dragoste și inima are dragoste, dacă este curățită, atunci omul are înlăuntrul sau pe Dumnezeu. "Sa iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toate inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău...(Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Sa-L iubești cu toată ființa ta. Daca mintea se va îndulci de dragostea și bunătatea inimii, când va rosti "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă", se va cutremura în întregime.

In viata duhovnicească lucrul cel mai important este ca omul să-și curețe inima, astfel încât sa-L primească pe Hristos, și să-și tina mintea în frâu ca s-o îndulcească înlăuntrul inimii. Daca mintea se va îndulci înlăuntrul inimii, nu va mai voi sa plece; așa cum pe un copilaș, de-l vei lăsa liber într-o cofetărie, nu va mai voi sa iasă de acolo.