vineri, 24 aprilie 2015

Christos Yannaras fata in fata cu Sorin Dumintrescu, sau ortodoxia vazuta din occident fata de cea din orient


In cele ce urmeaza puteti sa urmariti un dialog (in franceza si subtitrat in romana) intre Christos Yannaras si Sorin Dumintrescu, pe care, personal, as putea sa spun ca il cunosteam chiar mai dinainte de a vedea aceasta inregistrare. Aceasta pentru ca reflecta foarte bine aceleasi puncte pe care le suscita lumea ortodoxa din occident vis à vis de ortodoxia pe care o cunoastem de la noi, din tara.

Temele sunt asezarea in genunchi duminica, spovedania si impartasania, postul, importanta unui duhovnic, parohia si catolicitatea bisericii (obs. slabind sobornicitatea ajungem sa cautam catolicitatea n.n.) ascultarea si critica in sanul Bisericii, spiritul consumist chiar si pe plan metafizic, seriozitatea in fata mortii unde nu au loc discursuri psihologice, natura si persoana umana.

Va indemn sa reflectati pe marginea acestui dialog si sa va adanciti in cautarea adevarului!

joi, 23 aprilie 2015

Parintele Cezar Axinte despre Viata, moarte, Inviere. "Germenele invierii este pocainta!"



P. Valentin Berechet: Hristos a inviat! dragi ascultatori, va spunem astazi Parintele Valentin Berechet si invitatul nostru de astazi, Parintele Cezar Axinte. Parinte, Hristos a inviat!

P. Cezar Axinte: Adevarat a inviat!

P. Valentin Berechet: Dragi ascultatori astazi vom incerca sa vorbim despre viata si Inviere si, asa cum am spus, doar vom incerca, pentru ca nu stiu cine ar putea, nu sa epuizeze, ci doar macar sa cuprinda aceste notiuni, aceste realitati. Dar, de vorbit si sa ne gandim la ele, trebuie, pentru ca reprezinta chiar existenta, chiar fiinta noastra. Despre viata multi zic ca stiu foarte multe, unii chiar sunt specialisti. Despre Inviere, probabil ca teoretic s-o zice la fel. Ideea este  ca putem cunoaste multe despre viata, [insa] despre Inviere cunoastem foarte putine. Asa ca haideti sa plecam de la viata, cativa pasi asa, ca o incalzire. Ati putea spune in doua cuvinte ce simtiti dumneavoastra prin voia Duhului Sfant, din unghiul crestin al existentie noastre, cam ce este viata? 

P. Cezar Axinte: Ca sa pastrez nota aceasta buna, sanatoasa, de umor, "ca o incalzire", eu deja am transpirat la intrebarea care mi-ati pus-o. Sa stiti ca nu e o intrebare simpla, de incalzire, e chiar de ultim exercitiu, asa, fiindca nu s-a raspuns in mod satisfacator la ce este viata. Adica lumea stiintifica n-a raspuns, lumea ideiilor, si lumea filozofilor, n-au raspuns la intrebarea ce este viata. De fapt, nici nu poti sa raspunzi la intrebarea aceasta, fiindca ar trebui sa pornesti de la o premisa falsa, si anume ca ea exista in sine, de la sine. Cam vedem ce este viata, fiecare vede ce este viata, de la plantuta regnului zis "simplu", vegetal, pana la om, vedem ca este ceva care iti taie respiratia, te uimeste prin toate aspectele ei. Dar, ce este viata nu poate fi definit daca nu ai o cauza, fiindca trebuie sa existe o relatie intre cauza si efect. Viata este un efect, nu este o cauza, la om. Noi observam un efect, noi observam ca se desfasoara, o infinitate de posibilitati prin ipostas -vorbim acuma despre viata omeneasca. Dar, trebuie sa fie o cauza, si pana nu definesti ce este cauza, sau Cine este cauza acestei vieti, nu poti sa raspunzi satisfacator la intrebarea ce este viata. Si, v-am spus, stiintific nu s-a raspuns la intebarea aceasta, dar daca asculta cineva, este un om de stiinta care poate sa ne spuna definitia ei, si sa fie si satisfacatoare, asteptam cu drag.


Lumea ideilor, iar, n-a definit. Exista un exercitiu de incalzire - dar au facut si "febra musculara", chiar - ca, ce poate sa fie filozofia decat aceasta de a exersa mintea pana la urma, a despica idei. Chiar in lumea ideilor religioase se vorbeste despre viata, dar raspunsul satisfacator il da doar Ortodoxia, il da doar Hristos, ce este Viata. Si, vorbeste Duhul Sfant prin gura, si prin pana, Evanghelistului Ioan, care spune ca Hristos este Viata. Chiar la inceputul Evangheliei lui Ioan vorbeste despre Lumina - un binom Lumina-Viata - si despre Cuvant, Care S-a intrupat, si Cuvantul S-a facut trup - Cuvantul Acesta, Care era Viata. El era viata si in El era viata si de la El vine viata. Deci viata omului, pana la urma, este darul Celui Care este Izvorul Vietii, darul lui Dumnezeu facut omului, care - foarte interesant aici, putem ajunge pana la urma la o idee dogmatica, foarte adanca, teologica, sa spunem asa. Veti spune: bine, dar viata apare cel mai devreme de-o data cu omul. Nu? Nu putem vorbi de viata umana inainte de om! Prin urmare omul era cumva, din veci in mintea lui Dumnezeu. Stiti, pentru ca altfel, Dumnezeu fiind Izvorul Vietii, El isi este suficient si necesar Siesi pentru viata, pentru existenta. Dar, daca vorbim de viata in afara lui Dumnezeu, atunci ne gandim, sigur, la modul cel mai inalt la zidire, dar ne gandim in modul cel mai inalt la chipul lui Dumnezeu din om, la existenta aceasta numita persoana. Foarte important: numita persoana! Si cand vorbim de asta, trebuie sa ne gandim in mod necesar, [cum] spune Sfantul Maxim Marturisitorul ca omul nu putea sa nu fie. Daca a existat din veci un plan de mantuire, daca a existat din veci planul intruparii, atunci, in mod necesar, viata aceasta, si omul - asa cum suntem noi acum, si bine, de la Facere si pana in vesnicie -, era in mintea lui Dumnezeu de la inceput. Foarte frumos, foarte interesant! Sigur ca aici risc tot felul de discutii teologice dar, sa stiti ca este un adevar aici, pentru ca nu putem vorbi despre viata fara sa vorbim despre gandul lui Dumnezeu, care, de fapt, se intrupeaza in om, fiindca spune in alta parte, foarte frumos, ca Hristos l-a avut pe om in minte, cand l-a creat pe Adam. Stiti, si atuncea toate acestea se leaga. 

Deci, viata aceasta este o consecinta a existentei din veci a lui Dumnezeu si a fiintei lui Dumnezeu care este iubire. Deci, natura lui Dumnezeu, fiinta lui Dumnezeu este iubire. Ei bine, aceasta natura a lui Dumnezeu se revarasa asupra celorlalte Persoane ale Prea Sfintei Treimi si, din preaplinul acestei iubiri, il aduce pe om de la nefiinta la fiinta. Deci viata este expresia iubirii lui Dumnezeu. Daca ar fi acuma sa dau o definitie teologica, fiindca nu m-am gandit ca o sa-mi puneti o intrebare atat de complexa - care pare a fi atat de simpla -: viata este intruparea iubirii lui Dumnezeu.

P. Valentin Berechet: Da! Frumos de tot! Mai ales ca incet, incet, am ajuns pe calea care trebuie, si am ajuns la iubire, acolo unde este fundamentul. Spuneati si pentru filozofie, si pentru stiinta ca se construiesc tot felul de ipoteze, dar toate fundamentate pe intamplare, ceea ce nu se poate, pentru ca nu poti sa construiesti nimic. Pe cand Hristos spune: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Este o realitate solida, puternica, si cu multa autoritate. 

P. Cezar Axinte: In primul rand spune: sunt. Cand a spus Eu sunt Cel Ce Sunt. Si in Gradina Ghetsimani, spune Iisus - cand il intreaba: Cine este Iisus? -: Eu sunt! Deci existenta peste existenta si pe aceasta se construieste, pe aceasta se fundamenteaza.

P. Valentin Berechet: Spuneati ca iubirea inseamna o traire pana la jertfa, pana la un dar de sange si spunem tot din Sfanta Scriptura ca viata e in sange, deci din darul Lui de Sange a intrupat viata. Spuneati la un moment dat ca viata nu e de la sine ci este in sine, adica nu vine din intamplare cum nu cred ca au incercat, s-au straduit poate - eu merg pe ideea ca cei care au gandit asa, din intamplare, poate nu au facut intentionat, poate unii au mai alunecat pe ici pe colo. Erau cautari infantile, cautari ale omenirii in intuneric sau in clar-obscur, asa.

P. Cezar Axinte: Stiti de ce omul are legatura cu tema emisiunii? De ce omul a ajuns la concluzia - eronata, de altfel - ca viata este produsul hazardului, o loterie cosmica, care joaca de la sine? Fiindca n-a rezolvat problema mortii! Orice om rezolva problema mortii, stie ca viata nu poate sa fie produsul hazardului. Deci, cei care sunt tinuti de moarte, de frica de moarte, si de moarte, cam toti vor spune acelasi lucru. Ca este o legatura, daca vreti, matematica, intre originea vietii, ca fiind hazardul si rezultatul ei, moartea. E o legatura matematica - nu intram in demonstraii matematice-, dar aceasta este consecinta. Atunci cand spui ca viata, existenta, si cu atat mai mult existenta umana e produsul hazardului, al intamplarii, al lipsei de cauza, atunci, in mod necesar, ajungi [la faptul] ca moartea are ultimul cuvant in creatie. Si, este un fatalism! Atat de absurda este viata pe cat de absurda este cauza ei. Daca cauza vietii este hazardul, intamplarea, atunci moartea are ultimul cuvant si viata este absurda, e fara sens, se termina in moarte si totul e absurd. Ce sens mai are sa lupti pentru iubire? Ce sens mai are sa lupti pentru ideal? Ce sens mai are sa lupti pentru devenire, pentru desavarsire? Totul devine absurd, si totul intra intr-o dezordine, intr-o des-fiintare. Ca daca nu exista o in-fiintare, atuncea totul se duce catre o des-fiintare, catre nefiinta, totul aluneca cate nefiinta.

P. Valentin Berechet: Da, sunt zone ale existentei noastre in care se merge pe acest fatalism. De aceea si existenta este ciudata, violenta, intoarsa pe toate partile, si nu tenteaza de loc. Daca viata este asa cum spuneam, si este atat de frumoasa si o deschidere catre implinire, in felul acesta, de ce credeti ca tremura omul pentru viata - pentru viata omul se zbate, si tremura, si sufera, si o doreste, chiar si acolo unde nu mai exista nici o nadejde, nici o speranta, nici o sansa -, doar pentru ca se teme de moarte, sau mai este si alta tentatie a vietii, alta chemare?

P. Cezar Axinte: Da, sunt doua perspective legate intre ele. Unu, ca omul nu are in fiinta sa intima inregistrata amprenta mortii, adica nu este in firea omului sa moara si atunci tendinta omului este sa caute nemurirea, sa fie nemuritor, sa permanentizeze viata. De aceea si avem basmul "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", ca omul nu vrea sa permanentizeze viata asa, intr-o doara, cumva, ci vrea sa permanentizeze tineretea, fericirea, sa fie in putere. Pentru ca altfel supunem: da', ce viata e asta? Avem expresia aceasta, stiti?! Noi traim, dar avem expresia aceasta, si zicem: da' ce viata mai e si asta?! Adica, care e supusa necrozei, care e supusa bolii, care e supusa mortii. Deci asta este o perspectiva, ca omul nu are in trasaturile chipul sau moartea.

P. Valentin Berechet: De aceea se si teme, ca nu are program sa o digere, sa o proceseze.

P. Cezar Axinte: Da, noi ne invatam cu moartea, cum spunea Eminescu: nu credeam sa-nvat a muri vre-o data. Noi ne invatam cu moartea, ca: "Ce-i acolo?", "Pai un cimitir!", "Si ce se intampla acolo?", "Pai oamenii se descompun ajung pamant de flori.", "Bine, si asta e tot?" Si, atunci, la intrebarea asta raspundem: "pai, daca mor, atunci - ziceam - totul e fara sens". Si daca se zbate omul pentru viata este ca el crede ca moartea este, de fapt, stapana. Si el zice: "sa traiesc acum! Fac orice sa traiesc!" Ne spune Mantuitorul ca cel ce isi va pastra cu orice chip viata, adica calcand pe cadavre, facand rau, neiubind si toate celelalte, numai ca sa traiasca, oricum va muri. Iar cel care se jertfeste pentru aproapele sau, pentru mine, pentru Evanghlelie - ca Evanghelia, de fapt asta este, Vestea cea Buna a Invierii -, cel care se jertfeste pentru Inviere va invia si va avea viata vesnica

Deci omul se teme de moarte pentru ca nu o cunoaste, nu o are inscrisa, cum ati spus, in soft, si in chipul lui Dumnezeu nu exista aceasta, si doi, intr-adevar se teme de moarte, si circumscrie toate faptele sale potrivit cu aceasta. Raporteaza faptele sale cu aceasta frica de moarte.

P. Valentin Berechet: Da, avem un telefon Parinte. Spune Tiberiu!

Tiberiu: Voiam sa zic ca dobandirea vietii este dobandirea Duhului Sfant, cum zic Parintii. Este dobandirea Duhului Sfant in raportul nostru cu lumea aceasta vazuta, care este de fapt lista mortii. Cautand viata, asa cum spunea Parintele Papacioc, este o stare de prezenta continuua. Adica, neavand starea de prezenta continuua poate murim.

P. Cezar Axinte: Vreau sa va intreb ceva: stiti care este antonimul cuvantului viata?   

Tiberiu: Nu cred ca are! Eu stiu....     

P. Cezar Axinte: Da, ati raspuns corect! Are un antonim, dar nu este moartea, este nefiinta. Exact, cum spunati, toata explicatia aici duce de fapt, ca moartea nu mai exista. Noi folosim moartea ca antonim al vietii, dar nu e corect din punct de vedere gramatical, si, bineinteles duhovniceste nici atat. Da, atata am vrut sa...

Tiberiu: Da, cred ca moartea nu exista. Exista, asa... dar practic crestinul nu are moarte, nu moare asa... Si, cum a fost si in Evanghelia de miercuri, cu Sfantul Apostol Toma, care avand credinta Dumnezeu l-a auzit chiar cand a venit in a opta zi, care de fapt era duminica, deci tot la Sfanta Liturghie - a propos de Sfanta Liturghie cum dumneavoastra ne indemnati mereu sa mergem - si care este viata in sine. Prima zi a fost duminica cand Toma n-a fost...

P. Cezar Axinte: Mai e un simbol aici, la ziua a opta. Este chiar Parusia.

Tiberiu: Da, Parusia, exact.

P. Cezar Axinte: E un alt simbol foarte adanc aici, a opta zi.

Tiberiu: Da, am auzit eu la Parintele Staniloae de Parusie, foarte greu cuvantul, nu prea am inteles eu, asa... Dar a propos de Sfantul Apostol Toma el se afla la Sfanta Liturghie, asa cum era atunci, frangerea painii si asa mai departe. Si noi, ca credinciosi, trebuie sa mergem la Sfanta Liturghie pentru ca credinta noastra sa fie mai puternica, sa se intareasca. Deci el se afla practic in biserica lui Hriostos, se afla cu Apostolii acolo, si Dumnezeu i-a vazut "necredinta", pentru ca nu era o necredinta, era o indoiala. Dar el de fapt era mai puternic decat ceilalti, caci era plecat din cetate sa vada ce s-a intamplat, si s-a intors. Deci nu era o necredinta, asa. Ce mi-a placut mie si mi-a dat asa, nadejde, in necredinta mea, ca chiar daca nu inteleg prea mult, sau daca ma aflu intr-o necredinta, sau intr-o cadere, este ca daca ai, de fapt, gandu la Dumnezeu, Dumnezeu te aude. Cum a fost si cu Sfantul Apostol Petru, cand a cazut si iar, cu "necredinta" lui Toma. Deci Dumnezeu ne aude pentru ca a doua oara cand a venit, a opta zi, si a intrat prin usile incuiate, prin ziduri, a doua oara, imediat El l-a intrebat pe Toma. Deci Mantuitorul stia de fapt, despre problemele si indoiala lui.

P. Valentin Berechet: Da, i-a adus raspunsul direct, si nu a mai stat sa intrebe, i-a iesit in intampinare.

Tiberiu: Da, cum era si la Sfantul Siluan Athonitul, cand i s-a zis: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui", exact teama asta a fost si acolo. Trebuie sa avem mintea la Dumnezeu, desi suntem in iad si Dumnezeu se uita la noi sa vada daca ne punem nadejdea in El. Si Toma, intr-adevar avea nadejdea in Dumnezeu.

P. Valentin Berechet: Multumim foarte mult! Da! Multumim, Tiberiu, ca ai prins ideea aceasta si ca suntem impreuna. Suntem impreuna ca si Apostolii acolo, la rugaciune. A opta zi e ziua vesniciei, deci si clipa de astazi face parte din a opta zi. Frumos spunea, Parinte, Tiberiu, la un moment dat ca viata incepe la Sfanta Liturghie, viata in plinatatea ei.

Vorbeam despre Viata si despre Inviere, si, bineinteles va trebui sa aducem vorba si despre moarte si va fi pasul intermediar, si absolut necesar de scufundare in aceasta realitate pentru a gusta plinatatea Invierii. Si, pentru ca este momentul, Parinte, sa vorbiti despre Inviere, haideti sa spunem cateva cuvinte despre raportul intre Viata si Inviere. Am inceput cu viata, care o cunoaste toata lumea, ne zbatem pentru ea, de la painea pe care o mancam pana la toate celelalte care, zicem noi, sunt inerente vietii. Despre Inviere stim foarte mult, mai ales crestinii, teorie asa, dar nu stiu daca ne-am implicat foarte mult. Ce este invierea? Asa, o prelungire a vietii?

P. Cezar Axinte: Pana la urma sa stiti ca firea aceasta cazuta, adica firea aceasta nefireasca, a omului de dupa cadere - este oarecum o caracteristica comuna -  are chiar un paradox: chiar daca toti vrem sa fim vesnici, chair daca avem in noi nazuinta aceasta a vesniciei, nu credem in inviere.

P. Valentin Berechet: Adica percepem vesnicia ca multa viata, si atata tot.

P. Cezar Axinte: Exact! Si, dupa cum spunea si Dumnezeu acolo, ca din pamant iesi si in pamant te vei intoarce, nu ca blestem, ci ca iubire, pentru ca rautatea acestei vieti, boala acestei vieti, sa nu fie fara capat.

P. Valentin Berechet: Slabiciunea vietii sa se opreasca.

P. Cezar Axinte: Inchipuiti-va sa traim o mie de ani, sau zece mii. Ei, Doamne, fereste! Si de aceea vorbim de moarte si de inviere, si de prefacerea acestui trup, de invierea lui - sadit intru trup omenesc si inviat intru trup duhovnicesc - pentru ca iata, ca si ucenicii - cum spunea ca suntem in a opata zi - suntem in a opta zi, dar ei stau tot ascunsi de frica. Vedeti?! Trec de la ucenici, de la Apostoli, vad invierea ficei lui Iair, vad invierea fiului vaduvei din Nain, il vad pe Lazar, unii vad si Schimbarea la Fata, si toate celelalte minuni, si, cu toate aceste, il vad pe Mantuitorul duminica seara, deci inviat a treia zi, Care intra si le spune: "Pace voua!", si cu toate acestea stau inchisi de frica iudeilor, adica de frica de moarte, de condamnare, adica nu cred in inviere. Vad Invierea lui Hristos, iata Toma zice: "Domnul meu si Dumnezeul meu!", si sa stiti ca se spune ca a pus mana in coasta Mantuitorului, dar nu scrie nicaieri asta. De unde rezulta ca n-a fost o intrebare obraznica, ci un strigat, o rugaciune: "Doamne, da sa Te vad!". El nu pune mana acolo. Este, sigur, o reprezentare a unui pictor celebru, Caravaggio, care arata ca Toma baga degetul in coasta, si e foarte realista, nu stiu ce, suprarealista, dar nu-i asa! Si Toma nu e un obraznic, si nu pune mana acolo, ci il vede pe Hristos inviat si cade la pamant, si spune: "Domnul meu si Dumnezeul meu!".

Si cu toate acestea nu credem in inviere! Aici este marea problema. Ca invierea, sigur, este un eveniment cosmic, universal, si accesibil, si de trebuinta tuturor. Dar este aici un criteriu, este, daca vreti, o conditie pentru inviere. Iar conditia pentru inviere este credinta! Incredintarea - vedeti ce cuvant extraordinar are limba romana, ce semantica extraordinara are acest cuvant credinta, si cat este de important! Si de unde ne dam seama? "Tomo, nu fi necredincios, ci credincios!". Fericiti cei ce nu au vazut - cu aparatul acesta, numit ochi, atat de minunat, nimeni nu stie care e treaba cu el - si totusi fericiti cei ce n-au vazut si au crezut. Asta ce inseamna? Ca incredintarea ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu intrupat, si ca a murti si ca a inviat nu cade sub simturile noastre sensibile, ci inteligibile. Adica, exact cum spunea Tiberiu, care a dat, de fapt concluzia, ca viata este salasluirea Duhului Sfant in om - incredintarea aceasta vine ca dar a lui Dumnezeu. Credinta este dar a lui Dumnezeu pentru om, pentru o inima sincera cautatoare. Noi nu putem sa ne incredintam de Inviere asa, pur si simplu rational, fiindca, altfel, ajungem exact la ce discutam inainte de emisiune, la urarile acestea: Craciun fericit! Paste fericit! Toate sunt fericite, dar, de fapt, omul este profund nefericit. Si, aceasta incredintare, ca Hristos este Dumnezeu si om vine de la Duhul Sfant si necesista niste conditii. Adica omul trebuie sa fie intr-o situatie de a primi acest dar de la Dumnezeu. Si vorbeam despre Sfanta Impartasanie. In chipul cel mai vadit primim aceasta prin partasia intima cu Hristos cel inviat, prin Trupul si Sangele Mantuitorului.

Am intrebat care este pacatul cel mai mare al lui Iuda. Sigur vanzarea, sangele, dar noi pe toate le-am facut pe astea, mai mult decat Iuda! Si o sa ziceti: da, dar una n-am facut: nu ne-am sinucis! Corect! Dar Sinuciderea lui Iuda este consecinta necredintei! El nu a crezut ca Hristos peste trei zile va invia. Stiti ca Iuda s-a sinucis inainte de a muri Hristos pe cruce? Este foarte interesant! Adica el a zis: stii ceva? El, intr-adevar era foarte nevinovat! Si, din punct devedere moral am facut o nedreptate, am vandut sange nevinovat. Nici nu s-a mai gandit ca va fi rastignit sau nu sau va muri, sau ca... Pentru ca nu a avut credinta, macar ca le-a vazut pe toate.

Iata, deci, ca pentru Inviere, este necesar ca omul sa cultive legatura de incredere dintre el si Dumnezeu. Adica aceasta legatura de incredere se numeste indeobste credinta. Si dupa aceea toate celelalte...

P. Valentin Berechet: Ajungem sa vedem, incet, incet ca si problema mortii, despre care vorbeam in prima parte a emisiunii se rezolva prin inviere. Ce a mai adus nou Invierea? Ce fundament nou a adus Invierea vis a vis fata de moarte si viata, si, pe de cealalta parte, pentru om, incepand cu Hristos pana spre noi si pana spre final? Pentru ca, categoric, alta era viziunea vietii inainte de Hristos si alta este acum, cel putin intre cei care s-ar stradui si se cerceteaza...

P. Cezar Axinte: Intai de toate ca moartea a fost desfiintata, puterea mortii, stapanirea mortii a fost desfiintata. O putere mai are, dar nu este stapana. Si cei care cred ca moartea are ultimul cuvant, ca omul pleaca in nefiinta -cum mai auzim pe la radio - asta nu ineamna ca moartea nu a fost desfiintata, ci ca aceia nu-L cunosc pe Hristos. Asa cum un trib din Africa, cum nu a auzit de ampicilina moare de o boala, si un sat intreg se decimeaza. Asta nu inseamna ca rujeola - sigur, pastrand raporturile si analogia, sa intelegem exact, ca este o chestiune de dimensiune aici. Dar faptul ca aborigenii din Australia nu au auzit de aspirina sau de antibiotic, de penicilina, poftim, si mor de plamani, nu inseamna ca boala aceea nu a fost stapanita, nu mai are stapanire. Exact asa este si boala aceasta, moartea, nu mai are stapanire asupra omului. Este desfiintata moartea, prin Inviere.                                                                                                                                            
P. Valentin Berechet: Da este desfiintata ca speietoare, ca imagine pe care o avea inainte, deci ea este data pe fata, este cercetata si este evaluata cu alti ochi si din alte perspective. Am putea spune ca asta este unghiul corect, stiintific, din care este privita moartea, nu ca inainte. Deci, inainte, pana si stiinta, asa cum este perceputa de noi, privea moartea...


P. Cezar Axinte: ...ca unica certitudine. Da, ca unicul adevar abosolut. De fapt acesta era unicul adevar absolut de la care pornea umanitatea, un adevar pe care-l traia tragic si prin experienta. A pus mana. Uite-l! E rece. Si Hristos vine si spune absurd aproape, ii spune vaduvei din Nain: "nu mai plange!". "Cum adica? Sunt vaduva, nu mai am niciun statut, si unicul meu fiu, uite-l pe nasalie, il ducem la groapa, in cateva zile se descompune si Tu imi spui asa ceva?" Da! Acelasi cuvant i-l spune si Mariei Magdalena dupa Inviere: "femeie, de ce plangi? Pe cine cauti?". "Pai il caut pe Domnul meu care e mort, care L-au dus de aici, vreau sa-L imbalsameze. Vreau sa implinesc ritualul ingroparii mortului" ...nu stiu ce. "Nu! n-ai de ce sa mai plangi! Moartea nu mai exista!". Asta este cuvantul pe care ni-l adreseaza Hristos prin inviere: de ce plangeti oameni buni? Sigur ca plangem sentimental, ca ne despartim de cei iubiti ai nostri. Si este adevarat ca noi nu ne-am obisnuit cu moartea, dupa cum am spus. De aceea plagem, ca nu putem sa ne obisnuim cu ea, oricat am vedea. Dar, Dumnezeu Cel Atotputernic n-a creat zidirea aceasta ca-n mijlocul ei sa puna un cimitir! O duhoare de descompunere este toata istoria omenirii de la inceputul ei pana la sfarsit, daca nu exista Inviere! Ori, ce fel de Dumnezeu gandim fara Inviere? Ma minunez de celelalte idei religioase in care nu exista Hristos intrupat, ca Dumnezeu intrupat, ca om si Dumnezeu, si care e mort ca om, si Inviat ca om!

P. Valentin Berechet: Trag niste concluzii. Invierea a adus lumina in doua aspecte fundamentale. Unu, viata nu vine din intamplare - e o mare minciuna prin care diavolul innebunea toata existenta noastra, iar [doi] moartea nu inseamna nimic sau nefiinta - cum spuneati. Deci doua minciuni cu care tatal minciunii a lovit si a tinut in robie, in sclavie, in lanturi omenirea atata vreme si pierdea suflete. Acuma, Parinte, in cateva sfaturi, ca si timpul fuge, ce sa facem noi, oamenii de astazi, crestinii, care stim ceva dar nu stim complet, sau stim ceva, dar nu stim bine pe linia aceasta. Nu mai zic de ceilalti. Ceilalti se iau dupa crestini. Dar ce sa facem noi, crestinii, sa intram cat mai sanatos pe fagasul acesta al inverii, nevirusat, nealterat?

P. Cezar Axinte: Foarte simplu! Germenele invierii este pocainta! Asta inseamna taina, inseamna spovedanie, si cu sensul de a ajunge la Potir, Sfanta Impartasanie, ca sa te impartasesti, sa mananci... Stiti, ca spune si omul de stiinta, foarte simplu, ca esti ceea ce mananci. Pai eu il mananc pe Hristos cel inviat si atunci sunt viu!

P. Valentin Berechet: A avut dreptate, desi nu s-a gandit la asta!

P. Cezar Axinte: Da! Sigur ca a avut dreptate, dar orice alta discutie despre esti ceea ce mananci [presupune ca] esti mort, pentru ca orice fruct sau orice hrana oricat de mult ar tine termenul de garantie, 5 ani, 10 ani, pana la urma moare. Deci, esti ceea ce mananci, adica mananci lucruri care sunt supuse mortii [si mori], dar eu il mananc pe Hristos cel inviat, si atunci sunt viu! Asta este sfatul si nu exista alt sfat, dar nu-l dau eu. Spune Hristos: de nu veti manca trupul Meu si de nu veti bea sangele Meu nu veti avea viata intru voi. Iata care e definita vietii, dar nu putem intra abrupt, pentru ca puteati sa spuneti: pai, ce sa spuna Parintele acesta?

P. Valentin Berechet: Deci, sigur, nu exista o alta cale. Stiti de ce? Pentru ca filozofiile, religiile, tot felul de gandiri din acestea omenesti cauta acest fagas, cauta o usita, o portita, mai speciala, mai particulara sau una in plus, si alte cai si pentru ei. Lucrurile se pare ca nu sunt altfel.

P. Cezar Axinte: Dar vedem ca ce alta certitudine ne trebuie?

P. Valentin Berechet: Hristos a marturisit: Eu sunt usa! Pot unii sa incerce sa intre si pe aiurea, dar o s-o pateasca, cum sa zicem?

P. Cezar Axinte: Parinte draga, noi una singura stim: ca Hristos a inviat! Si ne mai spune asa: daca Ma vei manca pe Mine, Cel inviat, vei fi viu! E fara bani, e fara efort, sigur, din acesta pe care il propune societatea! Este vorba de o curatire a inimii, care iti este buna si tie, daca vrei, din punct de vedere moral si medical, ca orice om care tine un pic de post... - dar intram in alta [sfera de discutie]. Deci Hristos ne spune: nu veti avea viata in voi de nu veti manca trupul si sangele Meu. Daca te lipsesti de Mine, te lipsesti de Viata. Deci Asta este viata: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Eu sunt Viata. Eu ti-am dat viata, eu intretin viata, eu te duc in vesnicie in viata. Ramane doar sa spui: cred, Doamne si marturisesc ca esti cu adevarat Fiul lui Dumnezeu care ai venit in lume sa ma mantuiesti pe mine. Si, de asemenea, cred ca daca Te voi manca pe Tine, Cel Viu, voi invia si eu. Asta este credinta noastra! Cred in invierea mortilor! Astept invierea cea de obste! Viata inseamna credinta in Hristos cel inviat!

P. Valentin Berechet: Este interesant ca lucrul acesta, la nivel de credinta, pare mai usor si oamenii se misca mai greu aici [...] Ca o concluzie, la tot ce a spus Parintele aicea, este ca Invierea este capatul celalat al pocaintei, al pocaintei autentice prin care Hristos este si ramane, cum spunea Sfantul Apostol Toma, Domnul si Dumnezeul nostru.

P. Cezar Axinte: Stiti de ce? Pentru ca Hristos a inviat. Dar tu, ai inviat? Aicea este batalia! Din Invierea Lui inviezi si tu, bineinteles, dar invierea ta inseamna aceasta transfigurare care incepe de aici. Iar aceasta metanoia, este pocainta. Pocainta iti schimba grupa de sange. Crestinii nu mai au grupe de sange din cele pe care le invatam la [scoala]. Au o grupa de sange care inseamna vesnicie, care inseamna nemurire. Dar asta se transfigureaza prin partasie cu Hristos, Care este Viata.

P. Valentin Berechet: Va multumim foarte mult! Doamne ajuta si

Hristos a inviat!     



Toaca și clopotele la Mănăstirea Putna

În Săptămâna Luminată toaca și clopotele se bat după o rânduială specială. În această perioadă se bat deodată toaca de mână, tochița de fier, toaca din clopotniță și clopotele, într-o irumpere de sunete care vestește lumii că Hristos a înviat!  
      
       

luni, 13 aprilie 2015

Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos: "Hristos nu acționează pur și simplu în virtutea unor raţiuni sociale, nici ca să vădească Dumnezeirea Sa unor oameni care nu cred în El"



Mironosiţele femei, foarte de dimineaţă, stând înaintea mormântului Dătătorului de viaţă, aflat-au înger pe piatră şezând; şi acela, grăind către dânsele, aşa a zis: Ce căutaţi pe Cel viu printre morţi? Ce plângeţi pe Cel nestricat, ca şi cum ar fi în stricăciune? Mergând, vestiţi ucenicilor Lui. 

 Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea. (Ps. 117:24) 

Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile; 
Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit; 
Paştile cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm; 
O Paştile, izbăvire de întristare! 

Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi apostolilor! 

Hristos a inviat din morti, 
cu moartea pe moarte calcand, 
si celor din morminte 
viata daruindu-le!


***

Pastorala la Învierea Domnului, 2015,

a Mitropolitului Ierotei de Nafpaktos



Hristos, iubiţi fraţi, de mai înainte a vestit ucenicilor Lui Învierea, atunci când le-a spus: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia” (Matei 17: 22-23). Ucenicii nu ştiau ce înseamnă că Fiul Omului va fi omorât şi va învia la trei zile după moartea Sa şi, mai mult decât atât, „se temeau să Îl întrebe” (Marcu 9: 31-32).

Expresiile „Fiul lui Dumnezeu” şi „Fiul Omului” denumesc cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiască şi omenească, care împreună lucrau în Hristos, fără ca vreuna din ele să îşi piardă trăsăturile proprii.

După Înviere, Hristos S-a arătat întâi femeilor mironosiţe, care se duseseră în zori la mormânt să Îi ungă trupul cu aromate, iar pe urmă, în aceeaşi zi, S-a arătat ucenicilor Săi. Te-ai fi aşteptat să Se arate celor care L-au răstignit, cărturarilor şi fariseilor, arhiereilor, lui Irod şi lui Pilat şi tuturor celor care au căzut la învoială ca El să pătimească şi să fie răstignit, în felul acesta făcându-i să creadă. Dar nu a făcut asta, şi dintr-un motiv anume.

Întâi de toate, Hristos nu acționează pur și simplu în virtutea unor raţiuni sociale, nici ca să vădească Dumnezeirea Sa unor oameni care nu cred în El. Chiar şi atunci când făcea minuni şi tămăduia pe oameni, o făcea după ce mai întâi le vedea credinţa.

Pe urmă, arătarea lui Hristos fiecărui om este un eveniment de dimensiuni veşnice şi cu urmări cutremurătoare asupra sa. A se întâlni cineva cu Dumnezeu poate fi osândă pentru el, dacă nu este pregătit cum se cuvine. Ca atunci când privește cineva soarele fără nici o protecţie și, din cauza prea puternicei lumini a soarelui, îşi vatămă ochii, tot la fel, atunci când omul nu are ochiul duhovnicesc pregătit cum se cuvine, nu poate suporta lumina puternică a Învierii lui Hristos.

Așadar, din dragoste şi iubire de oameni nu S-a arătat Hristos celor ce L-au răstignit, ca ei să nu pătimească ceva rău. Era mai bine ca ei să afle despre Înviere de la alţii, ca astfel, poate, să creadă şi să se mântuiască. Aveau încă timp să creadă liber, să se îndrepteze, ca văzându-L la a Doua Sa Venire întru slavă, să se mântuiască, nu să se osândească. Negreşit, întâlnirea cu Hristos este un moment crucial, este viața veşnică sau iadul veşnic.

Mai mult, Hristos, după ce a înviat, S-a arătat ucenicilor care se pregătiseră şi, în pofida căderilor lor, erau pregătiţi să vadă Lumina Învierii. Esenţialul este că Hristos S-a arătat ucenicilor după Înviere nu doar ca ei să creadă, ci ca să îi călăuzească la îndumnezeire. Acesta era rostul cel mai profund al arătărilor lui Hristos Înviat ucenicilor Săi, care erau curăţiţi şi luminaţi de mai înainte şi trebuia ca de-acum să ajungă la îndumnezeire. Fireşte, vreme de patruzeci de zile i-a pregătit cum se cuvine, ca în ziua Cincizecimii să primească Duhul Sfânt şi să devină mădulare ale Trupului Său.

Ceea ce s-a petrecut cu ucenicii lui Hristos se întâmplă cu mulţi oameni de-a lungul veacurilor. Deja, îndată după Cincizecime, Apostolul Pavel a văzut pe Hristos Înviat (Fapte 9: 3-9), Întâiul-Mucenic Ştefan „a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7: 55), iar milioane de creştini până astăzi au devenit martori ai Învierii lui Hristos. Aceasta înseamnă că scopul omului este să se pregătească cum se cuvine, prin nevoință, prin Sfintele Taine, curăţire şi rugăciune, ca să vadă pe Hristos Înviat şi să fie călăuzit la îndumnezeire.

Acesta este cel mai profund scop al teologiei şi al Bisericii ortodoxe. Teologia ortodoxă nu este una filosofică, speculativă, morală, ci este o teologie a Sfintelor Taine și a vieții de nevoință. Iar Biserica nu urmăreşte pur și simplu împlinirea nevoilor sociale şi materiale ale omului – deşi face şi aceasta -, ci ţinteşte să îl sfinţească pe om, să îl facă să vadă pe Hristos Înviat şi să îl călăuzească la îndumnezeire.

În această cheie trebuie să vedem vieţile tuturor Sfinţilor de peste veacuri,  ale Apostolilor, ale Mucenicilor, ale Mărturisitorilor, ale Părinţilor, ale Asceţilor, şi, îndeobște, ale creştinilor ce trăiesc însoţirea cea după Hristos. Toţi aceştia sunt martori ai Învierii lui Hristos şi ne fac să înțelegem că şi noi trebuie să Îl vedem pe Hristos Înviat, Care ne va dărui îndumnezeirea şi sfinţirea.

Este nevoie ca din această perspectivă să vedem ţelul Bisericii şi înţelesul Praznicelor, ca să nu secularizăm lucrarea şi scopul vieţii bisericeşti. Şi, fireşte, trebuie să avem nădejde în inima noastră că nu trăim numai pentru cele materiale, ci ca să simţim puterea Învierii lui Hristos înlăuntrul nostru.

Hristos a înviat, fraţi şi fii preaiubiţi!

Cu calde binecuvântări părinteşti,
† Ierotei de Nafpaktos şi Aghios Vlasios

vineri, 10 aprilie 2015

Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte... ca un pelican, împungându-Te...


Pelicanul este un simbol al Mântuitorului folosit destul de timpuriu, atât în Răsărit cât şi în Apus şi semnifică atotputernicia jertfei lui Hristos. În creştinism Dumnezeu e răstignit; drumul către înviere trece prin cruce. Pelicanul care îşi străpunge pieptul pentru ca din sângele său să-şi hrănească fiii şi să le dea viaţă, Îl simbolizează pe Hristos, care pe toate le ţine şi le mântuieşte prin jertfa Sa. Pe lângă simbolul patimii Mântuitorului, care are conotaţie euharistică (Sângele Lui a curs pentru viaţa lumii), pelicanul simbolizează de asemenea şi sfâşierea fără durere a Învăţătorului care transmite ucenicilor destoinici cunoştinţe atât de aprofundate încât fac parte din fiinţa Sa. De aceea cuvântul Său este unul care mântuieşte, căci este „rupt” chiar din fiinţa Sa şi astfel are putere multă. În Prohodul Domnului este amintit şi simbolul pelicanului: 
Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte, şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii care au murit, răspândind asupra lor izvoare văi!” (Starea II, strofa 42).
(Arhidiacon Sebastian Serdaru, Catacombele romane, pp. 54)


 
*

În istoriile vechi se scrie despre următoarea întâmplare:
în cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri. Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.
Bietul pelican a văzut cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să stea prea mult pe gânduri, el se hotăreşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau sunt vătămaţi de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfa.

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a doua, se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum se zice:

„Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta izvor mântuitor!".

Cuvintele Prohodului aseamănă Jertfa cea de pe Cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi. Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe strămoşii noştri în Rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toţi cei născuţi din Adam aveau în firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie).

Domnul nostru Iisus Hristos primeşte de bună voie (ca şi pelicanul) să-și străpungă sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfânta noastră Biserică este plătită din Coasta Domnului. Şi anume, apa care a ieşit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei Împărtăşiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 399-400)


*

[...]Din viața păsărilor s-a inspirat și fericitul compozitor al strofelor Prohodului Mântuitorului Hristos când L-a asemuit pe Răscumpărătorul nostru cu un pelican. Se apropie săptămâna Sfântă și Mare a Patimilor Domnului. Cu flori în mâini și cu lacrimi Îl vom însoți pe Marele Răstignit și-I vom cânta stihuri tulburătoare. Undeva la starea a doua vom zice așa:

Ca un pelican
Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;
Şi-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit,
Răspândind asupra lor izvoare vii.”

Ce legătură este între Hristos și un pelican? Răspunsul ni-l oferă un sfânt drag nouă tuturor, un frate de-al nostru român, Sfântul Ioan Iacob. În cartea „Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovnicești”, sfântul nemțean dezleagă acest mister, căci amintind de vechea legendă a acestei păsări, potrivit căreia pelicanul atât de mult își iubește puii, încât este dispus să își rănească coasta sa pentru a-i hrăni cu sânge când îi vede zăcând în cuib flămânziți, însetați, vătămați de vreo boală sau de veninul otrăvitor al șerpilor. 

Sfântul Maxim Mărturisitorul chiar face o analogie între istoria mântuirii umanității și viața pelicanului. Pelicanul Îl închipuie pe Domnul Hristos, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este Raiul, iar şarpele diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului le-a insuflat prin neascultare protopărinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Mântuitorul Hristos din iubire de oameni S-a înălţat pe cinstita Cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin Duhul Sfânt, adevăr confirmat și de o cântare din Octoih: 
Picăturile sângelui celui din Dumnezeu curs și ale apei, care s-a vărsat din coasta Ta, au înnoit lumea; căci cu apa speli păcatele tuturor, Doamne, iar cu sângele scrii iertarea.

Sursa: Doxologia/arhim. Mihail Daniliuc, Ce au în comun Hristos și un pelican?


miercuri, 8 aprilie 2015

Deniile din Saptamana Patimilor


Deniile se savarsesc incepand cu seara Floriilor, pana in Vinerea Mare, cand se canta Prohodul Domnului. Cuvantul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si inseamna priveghere sau slujba nocturna. In Transilvania, intalnim cuvantul "straste" pentru denii. Acest termen are semnificatia de "patima". Expresia "a merge in strasti" insemna "a merge la denii".

Deniile se savarsesc numai in doua saptamani din timpul unui an bisericesc si anume: in saptamana a cincea si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. S-a pastrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Saptamana Patimilor, pentru ca ele se savarsesc seara, potrivit troparului: "Iata, Mirele vine in miezul noptii...".

Chiar daca Denia este o Priveghere, ea difera de ceea ce Tipicul indica prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simpla a zilelor de rand, in vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unita cu Vecernia si Litia. Dar si ca Utrenie simpla, Denia nu se aseamana cu Utrenia din zilele de rand, pentru ca ea cuprinde cantari si rugaciuni specifice doar perioadei Sfintelor Pasti (troparul "Iata, Mirele vine...", luminanda "Camara Ta, Mantuitorule", troparul "Cand slaviti ucenici...").