luni, 2 martie 2015

Arhimandritul Rafail Karelin despre inlocuirea trairilor duhovnicesti cu cele sufletesti. De ce nu zambeste icoana ortodoxa?



Unul din cele mai mari pericole in rugaciune este inlocuirea trairilor duhovnicesti cu cele sufletesti. Trairile sufletesti sunt expresive si aprinse. Ele sunt asemnea valurilor zgomotoase care se inalta si care sunt cu atat mai inalte cu cat albia este mai aproape. Ele cresc asemenea dealurilor acolo unde apa este mica, pe cand in mijlocul oceanului apa e linistita, suprafata ei se aseamana cu un camp neted, abia tulburat de valuri. Nu zadarnic cel mai mare dintre oceane este numit Pacific. Adeseori entuziasmul, exaltarea, starea de excitatie nervoasa, excentricitatea, insufletirea poetica sau intelectualismul rafinat sunt percepute de oamenii laici ca si trezire a duhului catre rugaciune, insa de fapt acesta este un surogat al rugaciunii.

Trei puteri sufletesti il robesc pe om. Prima e judecata impamantenita care, asemenea unui paianjen, impleteste panza gandurilor, inchipuirilor, banuielilor, planurilor, amintirilor, presupunerilor, perspicacitatii euristice, abstractiilor s.a.m.d., si alearga pe acest paienjenis, straduindu-se sa prinda in ea lumina adevarului.

A doua putere, care oprima duhul - este puterea impulsiva, de aparare a sufletului, care in starea noastra cazuta nu se manifesta in lupta cu pacatul, ci in concurenta, manie, furie, neimpacare. Aceasta energie a sufletului omenesc orientata gresit, pervertita, a devenit ea insasi o patima si, de obicei, se indreapta impotriva celui care il impiedica pe om sa-si implineasca dorintele.

A treia putere a sufletului este tendinta catre indulcire, permanenta sete de placeri. Indulcirea este asemenea apei de mare: ea lasa in urma ei gustul amaraciunii si nu potoleste setea, ci dimpotriva, o inteteste. Cine bea apa de mare amar-sarata, acela vrea sa bea si mai mult iar in mijlocul marii, moare de sete. Indulcirea imita mangaierea duhovniceasca, ia chipul bucuriei duhovnicesti, de aceea adeseori omul incurca stari opuse una cu alta: indulcirea sufleteasca si bucuria duhovniceasca. Indulcirea are un spectru larg de actiune. Aceasta nu este doar placerea senzuala bruta, ci si indulciri de alta ordine. Spre exemplu, astfel sunt indulcirile estetice, cele creatoare, pe care oamenii adeseori le socotesc a fi o stare duhovniceasca. Dar toate indulcirile sufletesti apartin timpului si pamantului. Toate sunt trecatoare. Ele pot crea dispozitia, dar nu starea. Indulcirile pot fi atat evident pacatoase, cat si tolerabile, unele fiind socotite de catre om rasplatire si odihna: indulcirea de prietenie, de bucuriile familiei, de comuniunea cu natura s.a.m.d. Dar toate acestea apartin pamantului si daca devin scop al vietii, atunci ele amortesc duhul.
 

Rugaciunea trebuie sa apartina intotdeauna planului duhovniceasc, fiindca rugaciunea este dezlipirea mintii si inimii de la pamant si indreptarea catre vesnicie. Aceasta e insotita adeseori de efort si durere, ca si cum omul ar dezlipi un plasture lipicios de pe o rana sangeranda. Din aceasta pricina, o rugaciunea cu luare aminte e cea mai mare fapta de vitejie. In rugaciune nu e oprit sa ceri lui Dumnezeu bunuri pamantesti, dar nu ca un scop in sine, ci ca mijloc pentru intretinerea puterilor in drumul pamantesc. Rugaciunea sufleteasca, oricat de aprinsa ar fi, oricat de insufletita ar parea, este o denaturare a insasi esentei rugaciunii. Duhul se trezeste doar prin pocainta si lupta cu patimile. Cuvantul "pocaiti-va" este cel cu care si-au inceput propovaduirea atat Mantuitorul Hristos, cat si Inaintemergatorul Lui, Ioan (Matei 3, 2; 4, 17). Unicul drum catre Imparatia lui Dumnezeu este pocainta. In afara ei lucreaza puterile patimase ale sufletului, iar lucrarile acestora omul le poate lua drept stari duhovnicesti.

Sfantul Dimitrie Priluki (Димитрий Прилуцкий)
Acum sa ne indreptam catre unul dintre planurile mistice ale Ortodoxiei - icoana. Icoana e manifestarea harului lui Dumnezeu pe pamant. Noi nu putem introduce in acest domeniu un sistem oarecare. "Duhul sufla unde vrea" - a spus Domnul (Ioan 3, 8). Noi doar vom indica unele particularitati ale icoanei ortodoxe - putin inteleasa multora dintre contemporanii nostri. Chipul in icoanele vechi este maret si sever. Acolo nu-si are loc sentimentalismul si gingasia - aceste manifestari ale sufletului fiind un surogat al iubirii. Dragostea duhovniceasca, reflectata in chipurile din vechile icoane este aspra si exigenta. Privirea lor priveste din vesnicie si parca cuprinde intreg universul. In aceasta ura pentru pacat, in acest adevar necrutator este o singura dorinta, o dorire deplina - mantuirea omului. Adevarata iubire, iubirea duhovniceasca reflectata de catre iconografii din vechime, nu accepta compromisuri. Aceasta pare multora dintre oamenii contemporani o adevarata cruzime. "Chipuri aspre si infricosatoare" - spun acestia. Ei vor ca icoana sa-i mangaie, ei vor sa se "giugiuleasca" cu icoana. Dragostea duhovniceasca este nemasurat mai profunda decat cea sufleteasca. Aceasta ne compatimeste si sufera mult mai mult pentru noi. Ea e sfasiata de durere, dar nu pentru nenorocirile noastre vremelnice, ci pentru indepartarea noastra de Dumnezeu, Izvorul Vietii. Ea se infricoseaza pentru pierzarea noastra vesnica.

Chipurile Sfintilor din icoanele facatoare de minuni din vechime sunt aspre, deoarece sunt stravazatoare. Ei vad lumea demonilor - o lume a serpilor si scorpionilor infricosatori care il inconjoara pe om, lumea ucigasilor nevazuti; vad cuibul pacatului - lacasul satanei in inima omului. De aceea, chipurile lor sunt neclintite si severe. Dupa cum marturiseste Traditia, Domnul si Maica Domnului nu zambeau niciodata. Cum puteau ei sa zambeasca privind la neamul omenesc? Cum poate sa zambeasca o Maica daca vede ca trupul copilului sau este incolacit de un sarpe, sau daca el aiureaza aflandu-se intr-o boala grea si chinuitoare?

In "icoanele" catolice nu este tragism metafizic. Acolo e tragismul trairilor omenesti, sufletesti, pamantesti. Iar cel mai adesea este altceva, si anume senzualitatea omeneasca, cea care e indreptata catre pamant si apartine pamantului. Raiul sau iadul fie sunt uitate, fie sunt impamantenite, transferate pe pamant. In imaginile catolice, chipurile au o privire pamanteasca, poate plina de bunatate, dar privirea nu cuprinde decat lumea pamanteasca.
Tiziano Vecellio: Înălţarea la cer a Fecioarei, 1516-1518
In fata unei astfel de "icoane", pacatosul, netrecand prin focul pocaintei, se poate lasa pe deplin in voia trairilor sufletesti. De aceea, atat de des in Occident poetii o cantau pe Fecioara Maria ca pe "frumoasa Doamna", iar cavalerii o numeau regina a inimii lor, ceea ce pentru Ortodoxie este un sacrilegiu ingrozitor si o profanare a celor sfinte. Aceasta senzualitate sufleteasca si acest sentimentalism al "icoanelor" catolice este perceput de subconstientul omenesc ca posibilitate de impacare cu Dumnezeu fara pocainta, fara schimbare launtrica. Din aceasta pricina se vorbeste atat de mult in mistica catolica despre dragostea inflacarata, exaltata si atat de putin despre pocainta, curatia inimii si lupta zilnica si apriga cu patimile. Constiinta ortodoxa simte strainul din aceste chipuri care sunt frumoase pamateste si care au un rafinament dulceag, dar sunt nerenascute in plan duhovnicesc.
Aceasta expresie zambitoare a "icoanei" catolice actioneaza asupra pacatosului asemenea unei adormiri, ca o capitulare si impacare cu pacatul. Pacatosului ii place cand la obrazniciile lui se priveste cu indulgenta. De unele "icoane" catolice oamenii se indragosteau. De icoana ortodoxa e cu neputinta sa te indragostesti. Acolo patimile se sting si se trezeste duhul. Iar omul patimas si iubitor de placeri se grabeste sa se departeze de o astfel de icoana. In icoanele vechi nu este compatimire, alean si tot ceea ce am numi a fi odihnitor pentru constiinta pacatosului. Cine cunoaste grozavia raului transcendental, acela nu il va linisti pe pacatos. Acela va privi altfel suferintele pamantesti care sunt atat de neinsemnate fata de vesnicie. Comuniunea cu Dumnezeu fara curatia inimii sau, mai bine zis, fara straduinta pentru curatia inimii, este cu neputinta. Curatia inimii e cu neputinta fara pocainta si fara lupta cu pacatul. De aceea, iertarea pacatosului fara hotararea lui de a se lupta cu sine, fara a-si varsa sangele, este cu neputinta - aceasta iertare este o minciuna. 

Icoana veche facatoare de minuni este in acelasi timp apropiata si indepartata pentru pacatos. In icoana salasluieste apropierea iubirii duhovnicesti, a iubirii de om ca si chip al lui Dumnezeu, si in acelasi timp o distanta enorma - distanta sfinteniei. Omul simte ca Dumnezeu ii este aproape, dar simte si cat este de departe el insusi de Dumnezeu. Una dintre insusirile sfinteniei este ura fata de pacat. Lucrul sfant nu se poate uni cu cel pangarit si necurat. Razele soarelui cad pe suprafata malstinii, dar de la acestea, murdaria nu se preschimba in lumina.

Icoana este lumina care se revarsa din departare. Lipsa cuviintei fata de sfintenia din icoana o pogoara in sfera simturilor omenesti si sufletesti, si poate, intr-o constiinta pervertita a pacatosului sa se transforme intr-o autoimpacare mincinoasa si chiar in garantia ramanerii in pacat: "Pacatuieste cat vrei, Domnul oricum te va primi si pe tine pentru marea Sa milostivire".

Privirea icoanei vechi pare instrainata de lume. Aceasta privire e indreptata catre cel care se roaga, de unde de Sus si trece prin el asemenea razei care strabatand sticla trece mai departe; aceasta privire il vede pe om pe fondul vesniciei in sferele de intrepatrundere a pamantescului cu lumea transcedentala. Aceasta privire vede in inima omului ceea ce nu vede el insusi, iar adeseori, omului insusi ii e frica sa vada. De chipurile icoanelor vechi se infricoseaza demonii, inaintea lor se tulbura si striga cei posedati, cei pe care ii numim de obicei "alienati". Icoana veche pare cuprinsa de o vapaie nevazuta, in care arde fara sa arda, precum rugul pe muntele Sinai.

Arhimandritul Rafail Karelin


Din Indrumar iconografic, vol. I, Arhimandrit Rafail KarelinMihail DunaevNikolai Gusev, Ed. sophia, pag 320-324

Arhimandritul Rafail Karelin

vineri, 27 februarie 2015

Cuvinte vii ale Parintelui Cezar Axinte despre pocainta. "Sensul pocaintei este transfigurarea ta, sa scapi de frica de moarte si sa intelegi ca vei birui moartea, altfel jertfa e fara sens"


Pr. Valentin Berechet: - Pocainta este un termen la care lumea intreaga nu prea se opreste. Oamenii, neamurile sunt prinse in valtoarea supravietuirii, a confortului, a slefuirii civilizatiilor, culturilor, traditiilor, s.a.m.d. In mediul crestin, insa termenul, notiunea, de pocainta este comun, si chiar sunt sectoare ale mediului crestin in care se merge pana departe cu cercetarea acestui termen al pocaintei. De aceea, o intrebare, care poate sa fie la indemana oricui, de  vorbeste crestinul despre pocainta, daca ceilalti nu se tulbura atat de mult? Crestinul, crestinismul, de ce vorbeste de pocainta?

Pr. Cezar Axinte: - Intai de toate ca numai in Ortodoxie se vorbeste despre inviere, Invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos din morti. Intruparea Fiului lui Dumnezeu, si toate celelalte pe care le cunoastem, Nasterea, Sfintele Patimiri, lucrarea cea de refeacere, restabilirea a firii celei dintai, de restaurarea a omului, Patimirile, Moartea si Invierea, despre lucrurile acestea, despre realitatile acestea nu poate sa vorbeasca nimeni, nicaieri, in niciun fel de filozofie, pentru ca nu sunt la indemana mintii omenesti, depasesc mintea omeneasca. Si, atunci, a fost nevoie de insusi Dumnezeu sa se inomeneasca, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu sa se inomeneasca, adica sa-si framante un trup din acesta, ca al nostru, ca sa vina sa ne spuna cine este El, si ce avem de facut.  

Ei, bine, pocainta, de fapt, este modalitatea prin care se biruie firea, adica se biruie moartea. In toate celelalte concepte religioase ale pamantului, moartea are ultimul cuvant in creatie, si dupa aceea urmeaza o confuzie generala. Nimeni nu vorbeste despre Persoana dupa moarte, despre ipostas propriu, despre tu si despre eu, asa cum suntem noi ca ipostas unic. Toate celelalte concepte fie ele religioase, sau pseudoreligioase, filozofice sau de alt fel, curente, idei, vorbesc despre ceva, intuiesc ca ar fi ceva, dar noi intuim ca ar fi Cineva. Asta este cumva definita persoanei, un cine constient de sine, asta este persoana, un subiect uman, o persoana constienta de sine, un ipostas unic, irepetabil si nemuritor. Atunci, odata ce ne-am insusit acest adevar de la Cel care l-a marturisit prin viata Lui, noi, ca si crestini, intelegem ca exista inviere, ca suntem nemuritori, urmatori lui Hristos, si se pune problema cum

Daca ai o boala, de exemplu, foarte practic vorbind, nu ma pricep foarte bine la teologii adanci, dar foarte practic, daca un om este bolnav, are o maladie incurabila, el va cerceta in toate locurile cum sa gaseasca un leac. Dupa cum stiti ca femeia cu scurgere de sange, ani de zile s-a dus sa-si vindece boala ei si n-a gasit pe nimeni. Altul, care a avut copilul bolnav, si-a risipit toata averea pe la medici si nu a gasit sa se vindece [copilul lui]. Omul bolnav cauta sa se vindece de boala sa, crestinul intelege care e boala lui. Noi, crestinii, nu ne luptam sa biruim boala, ci moartea.

De aceia, fac o paranteza aici: se tot intreaba, de ce atatea biserici, si atatea spitale? Un aspect practic ar fi ca spitalele se fac din impozitele noastre, si statul nu gestioneaza bine, nu face spitale, iar biserica se face de catre banutul acela despuiat de impozite, adica ce ti-a ramas si-l dai cu drag. Dar aspectul teologic ar fi ca nu te mantuiesti pe patul de spital, in sensul ca iei un antibiotic si te-ai mantuit, ai scapat de virusul mortii, ci te mantuiesti in Biserica. Nu exista matuire in afara Bisericii - [spune] Sfantul Ciprian al Cartaginei. Si, atunci, omul, crestinul, cand stie ca are aceasta boala, el cauta sa scape de aceasta boala. Si societatea, stiinta, cauta sa-i spuna ca este imposibil, ratiunea ii spune ca este imposibil, cimitirele ii spun ca ultimul cuvant in creatie il are moartea. Invata la scoala despre lucrul acesta, si invata in timpul vietii, dand marturie despre acest adevar care este unanim acceptat. Toate cimitirele vorbesc despre acest adevar unanim acceptat, dar acesta nu este ultimul adevar. Ortodoxia vine si spune: peste acest adevar vine Adevarul-Persoana, Hristos. Si El  spune: Eu am inviat si tu vei invia din invierea Mea. Pentru ca altfel inseamna ca Dumnezeu cel Atotputernic, cel Atotmilostiv a creat un cimitir, fiindca toti mor. Si atunci, cand ai aflat ca exista biruinta asupra mortii, cauti antidotul, "antibioticul", sa spunem. Leacul este Hristos, si Hristos iti spune sa mergi pe calea pocaintei, pe calea smereniei. Sigur ca aicea incepe dialogul.

Ati vazut ce frumos este la Canon[ul Sfantului Andrei Criteanul]: "suflete al meu, pentru ce...". Este un dialog intre minte si inima. Este incredibil cata frumusete, sa vorbesti tu, cu sufletul tau: "suflete al meu, pentru ce ma chinui, tu, asa?". Ca, sufletul ce vrea? El e de esenta nemuritoare, si trupul moare, si atuncea pare un antagonism. Trupul vrea toate ale sale, si el sa fie nemuritor. Si, sufletul ii spune: "poti sa fi si tu nemuritor". Dar pocainta inseamna metanoia, inseamna transfigurare, inseamna ca ai fost semanat intru stricaciune, si ai rasarit intru nestricaciune. Ai fost nascut intru moarte, practic, si te vei naste din viata aceasta, prin trecere catre cealalta viata intru inviere - dar aceasta se poate face prin pocainta. 

Cuvantul pocainta a fost insa dezgolit de sens din cauza ca cei care au inceput sa interpreteze dupa mintea lor Scriptura, au ajuns sa se rupa de trupul Bisercii, sa se taie ca madulare ale Bisericii si sa-si faca o conceptie proprie. Dar, Sfantul Ignatie Briancianinov da o definitie a ereziei, foarte frumoasa. El a fost stiintar de carte, sef de promotie la matematici, si spune asa, ca erezia este introducerea cugetarii omenesti in adevarul revelat de Dumnezeu. In momentul in care iti spui parerea ta, impotriva adevarului revelat, sau negi adevarul revelat esti eretic, adica alaturi de tinta, esti pe un drum gresit, pe un drum infundat. Numai in sensul asta, nu intru in alte aspecte. Si, atunci, cei care au luat-o pe drumul acesta folosesc foarte mult cuvantul pocainta. Insa, pocainta, oricat ar fi ea de adanca, in afara adevarului este fara sens. Deci, nu este suficienta o pocainta dupa mintea ta, ci este nevoie de o pocainta transfiguratoare, din puterea lui Hristos. Degeaba faci o mie de metanii din puterea ta, daca, atunci cand Dumnezeu iti cere sa-ti tai voia ta si sa faci voia Lui, nu poti.

Pr. Valentin Berechet: - Daca omul nu prea este atras de pocainta, daca nu incearca sa o aproprie, sa o traiasca -- ma gandesc la crestinul obisnuit, cu care ne impletim viata de zi cu zi, nu la cei care se retrag si care cauta o oarecare desavarsire, desi nu trebuie sa deznadajduim, pentru ca toti trebuie sa se mantuiasca, si toti venim la mantuire, si nadajduim. De aceea am pus si intrebarea, de ce vorbeste crestinul de pocainta, daca nu o iubeste, nu o cauta si, pe de alalta parte, de ce nu pare pentru crestinul obisnuit atractiva aceasta pocainta? -- Ce se intampla? El are alte notiuni, n-a fost educat? Pocainta, in explicatiile ei, n-ajunge sa-i fie pe suflet? Exista undeva o sciziune, o departare, sau poate chiar o mica prapastie sau poate chiar mare, care face ca fiecare sa mearga paralel, si poate s-or intalni la un moment dat, dar, daca nu se intalnesc?

Pr. Cezar Axinte: - Eu identific asa, la un moment dat, doua motive. Unul dintre ele este acela despre care v-am vorbit, adica cuvantul acesta a capatat un sens peiorativ, si vedeti, pe de-o parte a fost o lupta impotriva celor care se zic pocaiti, o lupta in sensul ca Biserica i-a chemat inapoi, si a incercat sa arate faptul ca este o ratacire, ca este o greseala acolo, ca este un sofism, o eroare logica, in primul rand o eroare logica, poate fi demonstrat matematic, si atunci a capatat sensul acesta: "uite, pocaitii!". A lucrat vrajmasul intr-un sens incredibil, sa scoata ce-i mai important din sensul acestui cuvant, [pocainta] caci aceasta e mantuirea, si sa-l arunce in derizoriu si ca capete o greutate, o conotatie peiorativa. Asta pe de-o parte.

Pe de alta parte, insa, pocainta presupune efort si angajament pe viata si pe moarte. Spune Sfantul Apostol Pavel intr-o scrisoare a sa catre iubitii sai fi sufletesti: "nu v-ati impotrivit pacatului pana la sange". Ori, asta inseamna o lupta pe viata si pe moarte. Dumnezeu nu numara caderile noastre, ci de cate ori ne-am ridicat. Asta Il intereseaza - asta ne spunea Parintele Arsenie. Si lupta, pocainta, devine un angajament eroic, nu o lupta slabanogita, o mana intinsa de cersetor, ci o lupta eroica. Si atunci, dintr-o data, pocainta se incarca cu un alt sens. Se incarca cu un sens eroic, un sens care te dispune spre firea ta cea adevarata, iti arata care este sensul zborului tau. Am spus poate si alta data, caderea este tot un zbor, dar este un zbor, in care tu, desi simti o placere, la sfarsit tu te ciocnesti de pamant, fiindca e un zbor fara efort. Cand zbori, insa, si dai din aripi, presupune si o transpiratie, un angajament, si numai acela este un zbor cu adevarat. Tinerii nostri de azi, zboara toti, numai ca vedeti, totusi au un gust amar.

Si, vedeti, astea sunt cele doua motive pentru care crestinul refuza pocainta, pentru ca, pe de-o parte societatea ii propune un trai, cat se poate de descarcat de efort: apesi pe buton, apesi pe telecomanda, apesi pe tot felul de roboti casnici, deci altcineva sa faca in locul tau. Cred ca daca ne-am pune mintea am scoate un robot, care sa faca pocainta pentru noi. Faci 500 de metanii in seara asta - il programezi. Maine dimineata ii bagi 2-3 l de apa, apesi pe buton sa-i curga lacrimi. Pui genunchii la rugaciune, acolo, si dupa aceea schimbi articulatiile acelea de cauciuc, ca s-au tocit de la statul in genunchi si toate celelalte. Aici poate ajunge intelegerea aceasta tehnologizata a vietii. 

Pr. Valentin Berechet: - Cred ca treaba aceasta nu trebuia sa o spuneti Parinte, ca tare ma tem ca maine-poimaine aud pe cineva care si-a facut robot d-asta. Da, e foarte tentant un robot d-asta!

Pr. Cezar Axinte: - Ei, nu se poate pocainta fara angajament personal, sufletesc, si asta presupune o intelegere a sensului pocaintei. Sensul pocaintei este transfigurarea ta, sa scapi de frica de moarte si sa intelegi ca vei birui moartea, altfel jertfa e fara sens. "-Pai de ce sa fac asta, Parinte?", "- Pai de ce vii la biserica?", "- Pai nu stiu. Pai de ce sa venim, Parinte, la biserica? Eu am credinta mea in suflet..." Nu vedeti ce se intampla acuma? Intram intr-o noua paradigma, intr-un nou model de gandire. Asistam acuma! Eu sunt stupefiat, nu-mi vine sa cred! Stiam ca se va intampla, ca mi-a spus Parintele Arsenie, mi-a spus Parintele Iustin, dar nu credeam ca se va accelera asa de repede. Nici n-am apucat, stiti cum ii spun Mantuitorului aceia: n-ai nici cincizeci de ani si ne inveti pe noi. Stiti, n-avem nici cincizeci de ani, si deja lucrurile au intrat intr-un moment, ca pur si simplu esti coplesit.

Pr. Valentin Berechet: - Si daca urmariti ultimii 30-40 de ani vedeti ce ascensiune, asa, exponenitala a luat lucrurile.

Pr. Cezar Axinte: - Da, dar e o progresie din aceasta.

Pr. Valentin Berechet: - Lumea, creatia, timpul, specia, se grabesc rau de tot. Bine, asta este un alt aspect. Vorbeati, Parinte, la un moment dat, foarte frumos despre caderi si ridicari. Si spuneati ca Dumnezeu nu prea e atent la caderile noastre dar e foarte atent la ridicarile noastre. Ma gandeam la aceasta lupta fata de pacat. Uneori ne place, alteori ne luptam cu el. Poate omul sa traiasca fara pacat intr-o lume pacatoasa, pe care o numim pacatoasa, intr-un pamant blestemat, lepadat?

Pr. Cezar Axinte: - Da, spune Hristos: "Indrazniti, Eu am biruit lumea"! Acest cuvant este pentru vesnicie. Acest: "Indrazniti, Eu am biruit lumea" inseamna "orice s-ar intampla, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor", iata, "Eu voi pleca acum, dar nu voi pleca, ci va voi trimite voua un alt Mangaietor, care va va spune voua toate". Intrebati Duhul Sfant, Care este Persoana, Dumnezeu adevarat si Persoana dumnezeiasca adevarata, si va va spune voua totul despre cum puteti sa biruitit aceasta lume, chiar daca ea este, cum pare, un cazan in clocot. Sa stiti ca sigur, e foarte greu, e atat de perfida situatia.

Pr. Valentin Berechet: - Da, ma gandeam ca in conditiile acestea lumea s-ar imparti in doua, cel putin la nivel calitativ, din punct de vedere de spirit, adica oameni pacatosi si nepacatosi.

Pr. Cezar Axinte: - Nu, nu, nu! Toti oameni sunt pacatosi. Spunea Mantuitorul Insusi: "cine este bun? decat numai Dumnezeu", sau "n-am venit pentru cei drepti..." - ca nu exista drepti - am venit pentru pacatosi, toti sunt pacatosi.

Pr. Valentin Berechet: - Trebuie sa ai cunostinta acestei realitati.

Pr. Cezar Axinte: - Dar, se pune problema in felul urmator, ca in Ortodoxie, adica acolo unde Hristos biruieste randuiala firii, neghina se face grau. Moartea este un moment spre inviere. Trecerea aceasta nu este decat un moment spre inviere, este un Paste, daca vreti, spre inviere. Cu totii suntem pacatosi, nu exista om fara de pacat. Exista despatimiri, una la doua popoare, cum spun Sfintii Parinti, asta nu  spre deznadejdea noastra, ci ca sa arate cat este de valoroasa despatimirea, ca altfel toti ne-am considera despatimiti. Dupa cum ne stim, si spovedim: "Parinte, de la ultima spovedanie nu prea am facut nimic, nimic deosebit". Asta arata ca e o impartire: oameni buni si oameni rai, adica noi, astia care ne spovedim si ne impartasim, suntem oameni buni, si ceilalti sunt oameni pacatosi. Gresit! Asta e erezie, gandire eretica, asta arata ca esti cazut din gandirea lui Hristos. Insa, cu totii suntem pacatosi, dupa cum spuneau Sfintii despatimiti ca toti oamenii sunt oile, si numai eu sunt caprele, si toti se vor mantui, numai iadul este singur pentru mine, cu nadejdea aceasta de iubire, pentru ca toti pacatosii, de fapt, au posibilitatea sa se mantuiasca, ca pentru toti si-a varsat Sangele Hristos, si-a varsat Sangele cel curatitor. Asta nu inseamna ca in mod automat, stand cu telecomanda in mana pe un fotoliu comod, te-ai mantuit fiindca esti ortodox! Sau fiindca Hristos S-a jertfit pentru Sine. Aici incepe efortul tau.

Pr. Valentin Berechet: - Da, ati subliniat foate frumos ca omul, de la el lupta nu poate iesi din contextul pacatului in care traieste, insa in Hristos, cum ati adus aminte, neghina se transforma in grau, painea in Trup, si vinul in Sange. Deci in cadrul, in contextul Sfintelor Taine, orice e posibil ceea ce in alta parte pare sa nu fie posibil, la Dumnezeu este posibil.

[...]

Pr. Valentin Berechet: - Asa cum spuneati, Parinte, intr-o lume pacatoasa este  peste fire omului sa traiasca fara de pacat, totusi in cadrul Sfintelor Taine, omul reuseste. In contextul acesta vorbind, chiar si in popor s-a ajuns sa se considere ca pocainta este pentru oameni slabi, parca asa pare, sau asa a ajuns sa para. Cei care se straduiesc, sau care urmeaza un canon de pocainta sunt oameni complexati, frustrati, obositi sau oameni care au probleme cu ei insisi, cu societatea, probleme in relatii de comunicare - cam asa este perceputa la modul general. Eu, cel putin, consider ca pocainta este un act de curaj, consider ca e un act adevarat, de aceea pun si intrebarea si astept si raspuns.

Pr. Cezar Axinte: - Stiti, vreau sa va spun o intamplare pe care o povesteste Sfantul Nicolae Velimirovici, ca a fost la un ospiciu si, acolo, toti erau bolnavi, pe grade de dificultate. Si pe unul, care era in lanturi, in camasa de forta, l-a vizitat Sfantul. Si, acolo, la vizeta, sarmanul de el, nu-i asa, putea sa-i aduca o mangaiere. Si i-a zis Sfantul Nicolae Velimirovici, ca ierarh ce era: "- Cum te simti aici, draga?". Si acela a zis: "- Cum crezi ca ma simt intre nebunii astia?". Ei, bine, asa vorbeste si Sfantul Antonie cel Mare acum 1700 de ani, si spune: "la sfarsit, credinciosii, crestinii vor fi prigoniti ca nebuni. Toti vor innebuni, si crestinii vor fi persecutati ca nebuni". Ca, cei care nu vor spune, cum spun toti - un adevar care e general, sigur e absolut - si atunci, daca nu esti in acest adevar, sigur vei fi persecutat ca nebun. 

Sigur ca, pocainta nefiind la indemna oricui, ca angajament, in sensul de act de eroism, de act de mare barbatie si de libertate, [vor spune ca] strugurii sunt acri si, atunci, este limpede ca cel care te vede ca vrei sa faci o schimbare in viata ta, aprinzi carbuni in capul lui, si constiinta lui incepe sa se miste, si atunci el pune o bariera intre tine si el. Este un cuvant al Parintilor care spune asa: "oameni te vor ierta pentru orice, pentru crima, pentru iubire de arginti, pentru furt, dar niciodata nu te vor ierta, daca vrei sa te schimbi, sa fi mai bun ca el", adica cu vietuirea. Si atunci, spun Sfintii, incepe aceasta persecutie care are asa, de la cele mai fine trasaturi, pana la cele mai grosolane, cum erau cele din primele secole, ca te dadeau la lei. Ei, acuma nu se mai pune problema, ca diavolul are o experienta foarte mare si intelege ca nu mai vrea sa faca martiri, si atunci intinde o altfel de capcana.

Dar, pocainta, asa ca o definitie scurta, care imi vine in minte este actul de cel mai mare eroism, este dovada celei mai mari libertati, ca tu vrei, cu ajutorul lui Dumnezeu sa birui ceea ce nu poate fi biruit, dupa calcule rationale, dupa calcule matematice. Si atunci, sigur ca tu pari un Don Quijote. Asa cum a fost dus Mantuitorul la judecata lui Irod, la ancheta lui Irod, si acela, batjocoritor a zis: e un visator, e un nebun, duceti-L din fata mea. Si, bineinteles, ca in cel mai bun caz, vom fi priviti - sigur cei care credme ca facem pocainta, sau crestinii care cred ca fac pocainta - ca niste visatori si in cazul mediu ca niste ratati, iar in cazul cel mai grav, dupa cum se prefigureaza legislatia europeeana, vom fi priviti ca extremisti. Asta este viitoarea etapa.

Pr. Valentin Berechet: - Sau antisociali.

Pr. Cezar Axinte: - Bineinteles, un extremist este un antisocial de grad cel mai ridicat de risc, si Ortodoxia va veni in raspar cu tot ce inseamna legislatie europeana - asta nu mai e o noutate. De aceea, inca de pe acum prin media in mentalul colectiv se creeaza niste stereotipii legate de ortodocsi, legate de practicile ortodoxe. Niste prejudecati legate, iata, de post: "Dar, cum vine asta draga, sa te infometezi? Pai iti chem Protectia Copilului daca vine la scoala si spune ca nu i-ai dat mancare cu carne". In America, sa stit, ca daca ai atins un copil pe crestet, te-au arestat, pentru ca este considerat abuz sexula. Ei, care sunt atat de departati, sarmanii, de adevar, de Ortodoxie, fac o Protectie din aceasta, incat, daca vine copilul la scoala, sau ii fac o ancheta la scoala, ca doua zile pe saptamana a tinut post, poate sa ti-l ia Protectia Copilului. Acesta este viitorul! Sa stiti! Dar, tocmai asta este minunea,  ca se implineste ce spune Hristos, ca vor da copiii pe parinti. Si, observam char astazi, ca multi copii pot sa spuna: "de ce ma fortezi sa fac religie?". Vedeti? "Te rog frumos, ca s-ar putea sa te reclam!". Aceasta arata ca nu ne-am facut datoria, ca nu am fost crestini si nu am facut pocainta.

Pocainta nu inseamna slabanogire, de aceea spune: "unge capul tau..." adica nu sta catranit si negru, ci unge capul tau, fata ta, adica mintea si inima, sa se vada ca Postul este o stare de bucurie si nu este o exceptie, ci o stare fireasca. Sunt multe de spus. E o durere, dar e o durere care naste angajament.

Pr. Valentin Berechet: - Asa cum ati spus, Parinte, in pocainta vedem un act de mare curaj, in sensul ca in pocainta incepe o lupta cu sine insusi. Oricine este capabil sa se bata cu toata lumea, dar mai putin cu el insusi. Crestinul in pocainta tocmai asta face, ceea ce ceilalti nu ca nu fac, nici nu gandesc ca ar fi nevoie, sau ar trebui sa faca.

Pr. Cezar Axinte: - Vedeti, e un paradox, ca pocainta este plansul bucuriei. Si aici gata! S-au blocat aparatele, adica da cu virgula, nu mai inteleg oamenii. Sa te duci in Occident, in Suedia sau Danemarca, sa spui ca pocainta inseamna un plans. Nu inteleg.

Pr. Valentin Berechet: - Dar e si greu de perceput din exterior. Astea se pricep din interior.

Pr. Cezar Axinte: - Cum ti-as povesti despre iubire: sa vezi cum e.... Si tu sa zici: stiu ce-i iubirea. Nu sti! Ai auzit despre...

Pr. Valentin Berechet: - Nu sti, ca n-ai plans pentru iubire.  Avem un mesaj in care se spune: "cum sa intelegem pocainta fara dragoste? Stiu o multime de oameni care vor sa faca pocainta insa, din lipsa dragostei unor slujitori, sunt indepartati, fie ca nu au haine nu stiu cum, fie ca nu au batic, etc. Oare ne mantuim dupa haine? De ce sa oprim pornirea sufletului unui om, pentru ca nu are nu stiu ce vestimentatie? Omul vine la sfanta biserica atras de dragostea lui Hristos, si, cand ajunge acolo, este alungat de cei in porfira si vizon. Sa nu fie! Multumesc, si ma iertati."

Pr. Cezar Axinte: - Da, vedeti ca vin tot felul de intrebari, noi trebuie sa facem fata si, stiti, cu bucurie, la toti.

Pr. Valentin Berechet: - Sunt convins ca nu toti slujitorii sunt asa.

Pr. Cezar Axinte: - Eu va spun ca Hristos spune: pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara, asa ca stim ce s-a intamplat cu desfrantata care i-a spalat picioarele Mantuitorului. E atat de frumos momentul acela: Simone, am intrat in casa ta si sarutare nu Mi-ai dat, pe picioare nu M-ai spalat, nu m-ai cinstit. Aceasta care zici ca e desfranata si lepadata pamantului, a venit si mi-a dat sarutare pe picioare, si cu lacrimile ei mi le-a spalat, si cu parul capului ei... Se va face pomenire despre ea pana la sfarsitul veacurilor si va fi cu Mine in Imparatie. Asta este.

Pr. Valentin Berechet: - Avea vesmantul faptelor aceasta femeie, si a fost cu un pas inaintea celorlalti. A propos de intrarea in biserica: credeti ca putem intra in biserica, Parinte, fara sa iesim din noi insine, adica sa ai o lupta personala cu tine? Cum Mantuitorul spunea la un moment dat: nu poti si cu Dumnezeu si cu Mamona. Adica, macar la usa bisericii trebuie sa faci o alegere: pe cine lasi afara, pe cine bagi inauntru.

Pr. Cezar Axinte: - Da, mi-ati pus asa o bucurie in inima, cand ati spus ca exact la usa bisericii te opresti acolo, am vazut imaginea Sfintei Maria Egipteanca, care a trebuit sa lase acolo viata ei. Sigur, lupta cu sine... De aceea o si iubim atat, de aceea si auzim: Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Iata, cele lepadate ale pamantului sunt invocate intr-un canon de asemenea frumusete, ca sa se roage sa mijloceasca la Dumnezeu pentru noi. Iata ce Dumnezeu avem, care cauta numai ridicarile: Sfanta Cuvioasa Maria Egipteanca! 

Daca vorbeam de intrarea in biserica, vreau sa va spun o intamplare de 30 de secunde. Noi slujim intr-un Parclis, in Mamaia, in doua containere, sa spunem asa. Si vara va puteti inchipui ce e acolo, ca nu poti sa arunci un ac in jurul bisericii. Si au fost niste care alegorice, cand a inceput sezonul vara trecuta. Si am plecat cu masina de la Sfanta Liturghie, si nu puteai sa treci. Erau carele alea, puzderie de oameni, galagie. Si eu tot cu masina foarte incet, sa nu smintesc, si tot scoteam capul pe geam si spunea: numai putin ca vreau sa ies de aici - ca eram pe strada, nu eram pe trotuar. Si, doi tineri se uita la mine si spun: fi atent, ce costum tare are asta! Eu eram intr-o reverenda si cu o caciulita monahala pe cap, ca lucrasem si ceva prin biserica. Si, va spun asta pentru ca ei vin acolo, la biserica, numai in pantaloni scurti. Si, daca intelegi care este sensul pentru care am facut acolo o bisericuta, atunci iti dai seama ca nu se poate lipsi Dumnezeu de nimeni. Aceia au crezut ca eu sunt imbracat de carnaval si pentru aceea mi-au dat voie sa trec. Eu stiu ca ei fac parte dintr-un carnaval cand vin asa cum vin imbracati. Eu trebuie sa dau jos masca, si sa se vada ca trebuie sa se lupte cu sine. Eu, sa stiti ca-i primesc pe toti. Sa stiti ca sunt niste situatii. N-am avut nici o situatie necuviincioasa, in conditiile in care stit, ca se umbla mai mult dezbracat. Nu vorbim de panatloni scurti, vorbim de dezbracati, dezbracati, mame complet dezbracate cu copiii de mana... Dar zice Hristos: n-am venit pentru cei drepti. De aceea noi am mers acolo, si n-am venit sa le aratam ca suntem noi cuviosi si cuvinciosi, ci sa le aratam Cine este Hristos. Asta este treaba noastra pana la urma
                                        
Pr. Valentin Berechet: - In felul acesta ati raspuns si intrebarii din mesaj, referitor la vesminte corecte si mai putin corecte. Cele mai putin corecte, cele mai putin propice situatiei, fac parte dintr-un carnaval care il conduce altul din intuneric.

Multumim foarte mult Parintelui pentru cuvintele frumoase. In contextul Canonului care se citeste in aceste zile, intelegem ca pocainta inseamna redobandirea bunului simt, a smereniei, si a umilintei inaintea lui Dumnezeu, lucru care e de folos tuturor oamenilor si noua insine.   

 Vedeti si:

ROF:

Cuvantul Ortodox:

marți, 24 februarie 2015

Parintele Cezar Axinte: "Pofta ochilor a scos mintea din inima". Traditia poporului nostru este jertfa.



Predica Parintelui Cezar Axinte in Duminica Izgonirii lui Adam din Rai


In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Iubiti credinciosi, iata-ne in ziua bucuriei. De mult am asteptat Postul acesta. Suntem in ziua pe care am asteptat-o de mult, si care prefigureaza ziua pe care o asteptam si mai mult, ziua Invierii. Dar, sa stiti ca nu numai aceea este ziua Invierii, ci in fiecare zi in care se savarseste Sfanta Liturghie este zi de inviere, pentru fiecare dintre noi. Fiindca intrebarea se va pune la capatul acestui Post, cand vom auzi cu totii "Hristos a inviat!": "dar tu, ai inviat crestine?". Cu adevarat Hristos a inviat, si noi trebuie sa inviem, sa murim si sa inviem in fiecare zi - aceasta spunea Parintele Arsenie Papacioc. Si toate pe care le spunea, cuvantul sau, asa se intrupeaza in fiecare dintre noi, in sensul ca, parca, este lucrator cuvantul acela. Parintele este mai viu decat atunci cand mergeam si-l cercetam. Si, de cate ori, oare nu vom fi mers si vom fi zis: de cate ore stau aici, si n-am reusit sa intru! Poate ca vin alta data, sau poate ar fi bine sa plec, sau poate ce sa fac, sa intru o data?!" Ei, bine, iata ca acum Parintele este Acolo, si-l simtim printre noi atat de viu si atat de lucrator, incat nu poate sa treaca o zi, fara sa aud cumva in minte cuvantul, sau cuvintele Parintelui Arsenie. Ei, bine, iata ca l-am pomenit pe Parintele Arsenie la inceputul Postului ca sa ne fie noua rugator si mijlocitor, ca un Parinte si duhovnic, care a stiut ce inseamna asceza, care a stiut ce inseamna nevointa, dar a stiut sa fie si bland, sau mai ales bland, cu cei care aveau neputinte, nu cei care se impotriveau, cu acestia era aspru.

Astazi este Duminica Iertarii, fratilor, si fiindca este Duminica Iertarii, astazi la Vecernie se citeste o rugaciune de iertare. Sigur ca rugaciunea aceea este fara nicun raspuns, fara nici o rezonanta, daca fratiile voastre astazi, si pe tot parcursul postului, nu va cereti iertare de la cei care v-au gresit. Pentru ca, de la cei carora le-ati gresit este firesc sa cereti iertare, dar, de la cei care v-au gresit, sa va cereti iertare este nefiresc, este suprafiresc. Fiindca Cel pe care Il urmam noi, si pe Care il asteptam noi in inimile noastre este Dumnezeu adevart si om adevarat, Care a biruit moartea, si noi pe toate trebuie sa le biruim peste fire

Parintele de vredinca pomenire, Iustin Parvu, Sfantul, spunea asa, cand am fost odata sa-l cercetam: "firea nu se schimba",  firea omului. Si, cu adevarat, firea omului nu se schimba. De aceea, vedeti ca de multe ori ne spevedim saptamanal, sau poate la doua saptamani, si parca tot in aceleasi pacate cadem, care nu sunt ale firii, sunt in afara firii, dar cu care ne-am obisnuit. Si cu adevarat, ca firea cea sfanta nu se schimba, dar firea aceasta a noastra cea rea, cazuta, si tinuta de moarte, se schimba. Deci, firea nu se schimba, ci se biruie! Si se biruie din Invierea lui Hristos!  

Iata ca astazi ne vorbeste Cuvantul intrupat prin gura Sfantului Apostol si Evanghelist Matei, care, inainte de aceasta a fost vames, si se ocupa cu adunatul taxelor, impozitelor, facandu-si o avere foarte mare si el, asa, cum avea si Zaheu, insa la intalnirea cu Hristos, pe toate le-au socotit gunoaie. Astfel ca Ev. Matei ne spune astazi despre un cuvant pe care l-a rostit Mantuitorul, si pe care Sfintii Parinti l-au randuit, acum, in pragul Sfantului si Marelui Post, in perioada Triodului, a Paresimilor, cand trebuie sa punem inceput bun pentru a ne schimba.

In traducerea cuvantului asceza - perioada aceasta pe care o vom traversa este o perioada in care ar trebui sa facem asceza, adica exercitii duhovnicesti - asceza, acest cuvant din lb. greaca, se traduce in lb. romana moderna, sa spunem asa, sau are un echivalent: exercitiu. Ei, bine, dar in graiul nostru romanesc, cuvantul asceza se traducea nevointa. Ce ar putea sa insemne acest cuvant, nevointa? Ei, bine, este mai mult decat asceza. Sensul cuvantului grec este depasit, si, de multe ori, macar ca se spune ca limba greaca are atata bogatie, toti Parintii au fost tradusi in lb. greaca, Evangheliile au fost traduse in lb. greaca, si, cu adevarat, mare este lb. greaca, cu atatea, si atatea bogatii, ca sta la baza stiintelor - ati vazut ca din lb. greaca vin termenii din stiinte -, termeni multi, termeni din teologie, si cu toate acestea, limba romana, care este o limba liturgica, o limba sfintita, are niste sensuri nebanuite, poate nu in cvasimajoritatea lor, adica fiecare cuvant, desi, n-am stat noi sa cercetam, dar, macar ca limba greasca este si graiul nostru. Nevointa este mai mult decat o incercare de a face un exercitiu duhovnicesc, adica mila, post, rugaciune,... Nevointa inseamna taierea voii proprii in fata voii lui Dumnezeu. 

De multe ori auzim: "Dumnezeu nu bate cu parul", sau "Dumnezeu l-a batut". Nimic mai neadevarat! Cum ar putea Dumnezeu sa faca ceva rau? Cum ar putea Dumnezeu, Cel Atotbun, Cel Atotmilostiv, Cel Atotputernic, sa nu faca tot pentru om, daca ar fi sa vorbim asa, numai una singura nu poate Dumnezeu cel Atotputernic - iata un paradox: Cum e Dumnezeu, Cum e Atotputernic, daca nu poate ceva? - Ei, bine, nu poate ceva pentru ca El este din fire iubire, nu poate sa nu ne iubeasca. Si fiindca de natura dragostei, sau in esenta dragostei este libertatea, Dumnezeu Celui Caruia ne rugam in rugaciunea Domneasca: faca-se voia Ta, faca-se voia Ta... dar noi facem tot timpul voia noastra, atunci Dumnezeu spune la un moment dat: atunci, faca-se voia ta, omule. Si, in momentul acela, omul are cea mai mare cadere, cea mai mare suferinta. Pentru ca in momentul acela, desi Dumnezeu nu se retrage cu totul, nu-si retrage harul, nu-si retrage darul - pentru ca Dumnezeu nu poate sa nu ne iubeasca, dar, in dragostea aceasta mare, nu poate sa ne forteze - si, atunci, daca esti indaratnic omule, si fiule, si tot intinzi degetul spre focul acela, ti-am zis de saptezeci de ori cate sapte, si tot nu vrei, ei bine, gusta pe pielea ta, sa vezi cum e. Si atunci omul simte cum e, si atunci Dumnezeu te lasa in voia ta, dupa cum spune si psalmistul: lasatu-i-a pe ei in mana sfatului lor, si s-au aprins unii pentru altii, barbati si femei, lasandu-i pe ei de rusine, pentru ca faceau cele ale mintii lor.

Asta este mintea omului: pe masura ce face voia sa, in acea masura el se departeaza de Dumnezeu, se departeaza de voia lui Dumnezeu si vine in suferinta. Asta este voia omului, aduce in sine suferinta.

De aceea, sarmanul Adam, cu Eva, le-a zis Dumnezeu: toate vi le-am dat voua, numai acolo sa nu umblati. Stiti, copilasii ca, iata, toti au crescut sau au educat copilasi pe aici, mai putin copilasii care sunt educati, si cateodata si ei ne mai educa pe noi, si vai de parintii care n-asculta de copil. Si stim foarte bine de cate ori pe zi copilul nu baga mana in foc, ori ca era foc, ori ca era apa clocotita, ori ca era jar, ori ca era altceva, si mama, sarmana, cat nu s-a muncit, si pana la urma copilul cel bun a inteles, iar cel indaratnic n-a inteles, si cel indaratnic a suferit. Asa si cu Adam, sarmanul, el nu a inteles, sau poate dintr-o prea mare incredere in Dumnezeu, sau poate dintr-o racire a iubirii, sau poate dintr-o parere de sine, sau poate din mandrie, sau cate altele, fiindca nu asta este neaparat tema, a vrut el sa guste, sa vada cum e raul. A intins degetul spre flacara. Si cand a ajuns acolo s-au deschis ochii lor. A muscat Eva, si a dat si lui Adam si indata s-au deschis ochii lor, si au cunoscut ca erau goi. Erau goi de harul lui Dumnezeu, erau goi de slava lui Dumnezeu, erau goi de lumina. Si atunci au cunoscut ca e nevoie de imbracaminte, ca sa le acopere rusinea. Ce rusine poate fi de ceva ce Dumnezeu a facut perfect, trupul acesta? Dar iata ca omul, dandu-i o alta intrebuintare, a inceput sa se rusineze. Trupul nu mai era biserica si templu al Duhului Sfant, ci devenise ceva care, cu adevarat respecta porunca lui Dumnezeu: "Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul", dar intr-o forma care imbraca voia proprie, asta numindu-se pofta.

Pofta ochilor a scos mintea din inima, pofta ochilor, imaginile, au scos mintea din inima, l-au scos pe Adam din Rai si l-au scos pe om din firea lui. Iar firea aceasta pare ca nu poate fi biruita, de la sine. Nu, prin puterile sale. Nu. De aceea a fost nevoie ca insusi Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu sa se intrupeze, sa ia aceasta fire bolnava de voie proprie, si de consecintele voii proprii, si sa biruie pacatele in aceasta fire, sa biruie aceasta fire pacatoasa, cazuta de moarte. Chiar daca a murit, dar cu moartea pe moarte calcand a inviat. Aceasta este inceputul si este bucurie, fiindca postul este bucurie, fratilor.

Sigur ca e perioada Postului Mare si acuma noi avem o randuiala, dar sa stit ca postul nu este o exceptie, postul este o regula, si anume regula firii, a sfinteniei, pentru ca in Imparatie, alaturi de Dumnezeu, nu vom bea, nu vom manca, nu va trebui sa saturam acest trup, care va fi induhovnicit decat de lumina lui Dumnezeu, de slava lui Dumnezeu, care emana dintr-Insul, care izvoraste dintr-Insul. Si zic ca postul este o stare fireasca, pentru ca se subtiaza acest trup, nu la kilograme neaparat, ci devine straveziu, vazand in tine neputintele, vazand in tine patimile, vazand neputintele aproapelui si vazand suferintele aproapelui. Un om care sufera el insusi este foarte sensibil la suferinta celuilalt. Un om imbracat in porfira si vizon, care se bucura in toate zilele de vitei ingrasati si de bautura cu prietenii sai si in petreceri, nu-l vede pe saracul Lazar, niciodata nu-l vede. Sau, daca il vede cu coada ochiului se oripileaza si se scarbeste de el. Poate ca-i arunca ceva acolo, daca trece o zi, doua, trei, dar daca trece zece, zice: i-am dat, de-acuma gata, ajunge, ca te-ai cam obraznicit. Acesta este trupul ingrasat.

De aceea, va spun ca perioada de post este o perioada fireasca. Omul care poate sa posteasca Postul acesta care este mai aspru, are o bucurie dupa aceea, si nu-si mai doreste sa mai manace cate un miel de-odata, desi e bun si e gustos, si mie imi place mielul, dar iti dai seama ca totul se mistuie, si totul ajunge gunoi de flori, totul ajunge ingrasamant, moare ca sa aduca roada pentru cealalata materie, pentru natura. Si, atuncea ce ramane, ce este important? Ca trupul acesta sa se induhovncieasca. Si nevointa, adica taierea voii proprii si cautarea voii lui Dumnezeu, este de fapt, postul. Mancare nu conteaza, fratilor. Sigur ca va rog, si va indemn sa subtiati trupul, sa nu mai hranim lupii din interior, ca mancarea aceasta, si bautura multa sau putina dar consistenta si aleasa, hraneste lupii, adica lupii cei cugetatori, adica patimile si demonii a caror lucrare si voie o facem, toti dintre noi. Sa nu creada cineva ca este despatimit. Se mai aude ca: Parinte, eu nu prea am pacate, nu am gresit, nu am pacatuit. Bine, sigur ca da, dar nu e timp acuma sa discutam. Dar sa stiti ca nu numai postul acesta conteaza, ci iata ce conteaza si ne spune Mantuitorul astazi: iertare, nealipire de cele pamantesti, neagonisire, in sensul ca toata mintea, toata cugetarea, toata sfortarea, tot timpul tau sa fie pus acolo, si mai lasa si pentru Dumnezeu, si, mai ales, daca s-ar putea si mai mult pentru Dumnezeu. Deci iertarea, nealipirea de cele bune si dragostea fata de aproapele.

Sa stiti ca iertarea, de fapt iertarea pe care o dai tu, este cea care te vindeca. Cel care nu poate sa ierte pe cel care l-a persecutat, care l-a jignit, care i-a facut ceva rau, inca nu este pe calea credintei lui Hristos, pe calea ortodoxa. Nu intelege ce se intampla, cel care nu poate sa ierte, pentru ca nu stie. Sigur ca este foarte greu la inceput, este cu totul nefiresc, este cu totul nemaiauzit. De aceea si Hristos a creat un scandal cand a venit. Ati auzit ca s-a spus ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, iata vin si va spun ca legea aceasta ne duce spre nefiinta, catre moarte, pe toti. Matematic, exact, dinte pentru dinte inseamna autofagie, ne mancam unii pe altii pana nu mai ramane nimeni. Va dau, iata, lege noua, porunca noua va dau sa va iubiti unii pe altii, asa cum Eu v-am iubit. Cum v-am iubit? Voi m-ati chinuit, voi m-ati scuipat, voi m-ati batut, iar Eu v-am facut binele, si mai mult decat atat, m-am dus la moarte de ocara pentru voi, dar, am si inviat pentru voi. Dar, cel care rabda in postul acesta jicnirile si ocarile celorlalti, ale sotilor, ale sotiilor, ale vecinilor, poate si ale colegilor de munca, cati nu sunt batjocoriti pentru ca sunt crestini, si vin si spun: "nu pot sa-l iert, Parinte!", sau: "Il iert, dar nu-l uit". Asta inseamna vatamare sufleteasca, asta inseamna metastaza. Iertarea celui de langa tine inseamna curatirea mintii si a sufletului, inseamna insanatosire duhovniceasca. Este greu dar nu este imposibil. Este peste fire, dar asa trebuie sa fim si noi. Sa ierti pe cel care te-a viclenit, cel care ti-a luat bunul tau, averea ta, sau ceva din sufletul tau, poate ti-a luat un copil la divort, sau mai stiu eu ce - este semnul sanatatii sufletesti desavarsite, si abia inceputul vietii duhovnicesti.

Intru aceasta se va cunoaste ca suntem crestini; singurul criteriu, adevarat, pentru a verifica daca suntem ortodocsi, este sa-ti iubesti vrajmasul. Fiindca a-ti iubi aproapele este in firea noastra. Acea porunca pe care ati auzit-o era discutata cu iudeii, care nu puteau pricepe, dar noi ne impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului, suntem nemuritori, suntem vesnici si asteptam invierea tuturor. Nu Invierea aceasta, care este o sarbatoare, si pe care o consideram asa, ca un tip social, si mai spunem cateodata, printr-un mesaj sau altul: Paste fericit! Cum sa-i spui unui om: Paste fericit? Asta ii spui unui miel. Unui om ii spui: Hristos a inviat! Si nadajduiesc ca voi invia si eu, si tu, fratele meu. 

Deci, criteriul unic, dupa cum spun Sfinti Parinti, si dupa cum a spus si un Parinte cu viata sfanta si care a fost si canonizat, Sfantul Siluan Atonitul, un sfant analfabet, care n-avea scoala deloc, dar pe care-l citeaza toti Parintii si toata teologia, in legatura cu aceasta. Si iata ca criteriul acesta pe care il pune Hristos de mantuire, al iubirii vrajmasilor, este criteriul sigur. Cand iti iubesti doar aproapele, nu sti ce este inca in inima ta.

Vreti sa va spun ceva? In Suedia si Norvegia s-au inchis puscariile, sunt inchise locurie de detentie. Si, ce ai spune? Ca se lucraza acolo pacea, si bucuria si dragostea intre oameni. Da, dar, de asemenea, au facut baruri in biserici. Nu erau ele chiar biserici, ca nu erau ortodocsi. Erau niste constructii, asa, unele cu cruci, altele fara cruci, unde se facea un ritual, dar si pe acelea le-au lepadat, fiindca nefiind adevarat, fiind un surogat, bineinteles ca l-au lepadat. Si iata, au zis ca: fara Dumnezeu putem totusi sa fim buni. Noi avem nevoie in Romania, ortodocsi, crestini si iubitori, avem nevoie de inca 10-11 mii de locuri in inchisori, de un miliard de euro investitie. Si ne vor da, ca sa ne jupoaie, ne vor da bani ca sa facem inchisori, si dupa aceea ne vor baga acolo. Si iata ca aceia pot! Ei, bine, aceea nu este iubire mantuitoare! Dovada ca cel mai simplu, in bisericile lor, sau in locasurile lor de rugaciune au facut baruri, pub-uri si ce mai au ei pe acolo.

Ei, bine, criteriul sigur este acesta: iarta-l pe vrajmasul tau, nu-l ura, cum spunea Parintele Arsenie, macar incearca sa nu-l urasti, si, pornind de aici, pornind pe aceasta cale, pe aceasta carare a postului, sa ajungem sa iubim asa cum ne-a iubit Hristos, inca vrajmasi fiindu-I, ne-a iubit, si bineinteles pana astazi Il vrajmasim in toate felurile.

Iata cateva cuvinte despre Ortodoxia noastra, ca eu despre asta vreau sa va vorbesc si sa va marturisesc, ca Ortodoxia noastra nu este o invatatura de pe pamant, nu este o filozofie, este Dumnezeu intrupat care ne spune fata catre fata: iata, acestea trebuie sa le faceti ca sa fiti cu Mine in vesnicie, pe acestea trebuie sa le faceti. Este o invatatura care, pare ca aduce jertfa, pare ca aduce durere, dar, de fapt, in Ortodoxie, lacrimile de pocainta sunt cele mai gustoase, sunt cele mai dulci, pentru ca sunt darul harului, darul Duhului Sfant.

In Occident, daca ai spune unui psihiatru ca plangi pentru pacatele tale, te interneaza la nebuni. Asa inteleg ei. Nu mai inteleg nimic, de aceea sunt atat de nefericiti, macar ca au ce manca si arunca mai toata mancarea, sau ne-o trimit noua, ca-s medicamente, sau altele in prag de expirare. Dar, va spun, nu sunt fericiti! Iar noi, care avem aici, ca traditie, in tot poporul acesta numai jertfa, cunoastem oameni fericiti.

Cu mila lui Dumnezeu m-am invredncit, m-a invrednicit Dumnezeu sa cunosc oameni cu viata sfanta, Parintele Arsenie [Papacioc], Parintele Iustin [Parvu] . Va marturisesc ca am vazut harul salasluind in oameni ca noi. Noi vorbim de Sfintii Apostoli Petru si Pavel, si de ceilalti, de cei 70, de sfintii din vechime, ii pomenim, dar nu intelegem cum poate fi. Dar i-am vazut pe sfintii acestia, - cum sa spun? - am respirat acelasi aer cu ei, pentru o secunda, sau doua, si ne-am dat seama ca Dumnezeu exista.

Prima data cand l-am vazut pe Parintele Arsenie doua ganduri le-am avut. Unu: o rusine care m-a insurubat in pamant, si spuneam ca n-as mai vrea sa mai ies de acolo niciodata, desi nu m-a vazut niciodata si nu l-am vazut niciodata [pana atunci]; o rusine binecuvantata, de la Dumnezeu, bineinteles. Si, al doilea gand, ca eu vreau sa-L cunosc pe Dumnezeul Parintelui Arsenie. Nu stiu daca am ajuns sa-l cunosc sau nu pe Dumnezeul Parintelui Arsenie, dar am ajuns sa-l cunosc pe Parintele Arsenie mai bine, si, acum, de cand a plecat la Domnul, parca putin mai bine. Si-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea sa-l inteleg mai bine pe Parintele Arsenie, ca sa-l fac si eu inteles celorlalti. Pentru ca, Parintele Arsenie era hristofor, era purtator de Hristos, si el ne spunea ce ne spunea de la Hristos, prin Duhul Sfant. Si, daca spunem cuvintele acelea, le spunem de la Hristos, le spunem de la Dumnezeu. De aceea va aduc aminte intotdeauna de Parintele Arsenie si de Parintele Parvu, ca sa stim si sa ne incredintam ca Dumnezeu ridica sfinti din pietrele acestea care sunt afara. De dimineata pana seara poate sa faca sfint din oricare dintre noi, numai sa ne nevoim, adica sa ne taiem voia noastra si sa facem voia lui Dumnezeu.

Iata, rugam pe bunul Dumnezeu ca in postul acesta sa avem bucurie pentru toate nevointele. Adica sa pazim ochii, pentru ca v-am spus ca ochii au scos mintea din inima, si acuma iata, cat vrem s-o ducem in inima, si cati dintre noi se pot lauda, ca iata, Doamne, ma pot ruga cu mintea in inima. Sa pazim nasul, urechile, pentru ca si pe aici vin toate ispitele, sa pazim mintea. Zice: unge-ti parul tau - spune astazi Mantuitorul - si spala-ti fata ta. Ce sunt fata si mintea? Mintea si inima trebuie curatite. Doamne, Iisuse!

Stiu ca nu e usor, pentru ca vin ispitele, dar va rog frumos sa reluati Candela [rugaciunii] in postul acesta, fiindca, de ce? Inchipuiti-va ca v-as cere asa: fratilor sa tinem un post pe cat se poate asa cum il vrea Dumnezu cu rugaciune, cu paza ochilor, fara cearta, fara cleveteala, fara barfa si fara osandirea aproapelui, pentru vindecarea, de exp. a unui copilas bolnav. Vedeti, daca am vedea suferinta unei mame cu copilasul, si l-ar aduce aici, si sa spun: fratilor, hadieti sa dedicam acest post lui Dumnezeu, sa cerem sa-i vindece acest copilas. Cine ar spune nu? Ei, bine, nu avem asta, si slava Domnului, ca poate nu vrem sa ne indureram. Dar eu vreau sa va rog altceva: haideti sa punem in cont - pentru ca am primit certificatul de urbanism, in sfarsit, ieri sau alaltaieri l-am primit, ca sa incepem biserica. Si cineva a spus: Parinte, dati-ne contul. Eu vi-l dau, astazi. Contul este deschis la Prea Sfanta Treime, si acolo sa depuneti toate faptele voastre, si sa-L imprumutati pe Dumnezeu in contul acela, ca Dumnezeu sa se milostiveasca spre noi si sa ne daruiasca sa ridicam o bisericuta spre slava Prea Sfintei Treimi, spre cinstea Cuvioasei Maria Egipteanca, povatuitoarea postului, a rugaciunii si a iertarii, si pentru copilasii acestia, care sunt ca puii atacati de ulii, fug care incotro si nu stiu cum sa se vindece. Deci va rog frumos, in acest Post, nu pentru canon, nu pentru dragostea de duhovnic, nu pentru dragostea de aproapele, ci hai sa facem cu Dumnezeu cumva, ca ne si spune: imprumuta-Ma pe Mine, si eu iti voi da inzecit. Hai sa facem Postul acesta lucrator, ca sa putem ridica bisericuta noastra, sau macar sa o incepem. Cred ca sunteti de acord, ca e un bun. Si, noi ne vom ruga cu mila lui Dumnezeu si pentru copilasii aceia, si pentru mamele lor.

Domnul sa va daruiasca sa puneti inceput bun, sa nu cereti sa va ocoleasca ispitele, ci spuneti: Doamne, daruieste-ne sa le putem duce cu ajutorul Tau, si sa ne intalnim cu totii la acea preaminuntata "predica" spusa de o femeie: Hristos a inviat! Abia astept sa cantam cu totii impreuna Hristos a inviat! De cate ori se termina, parca mi se rupe ceva din inima si as canta tot anul, dar mi-e frica sa nu introduc eu niste randuieli din astea, sa imi lungeasca urechile dupa aceea. Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va dea putere, vointa!   

sâmbătă, 21 februarie 2015

IPS Hierotheos Vlachos: "mintea hrăneşte sufletul". Sfantul Igantie Briancianinov: "Ai grijă ca mintea ta, care este lumina ta firească şi sursa de lumină pentru viaţa ta, să nu devină întuneric".



Mântuitorul lumii a zis:
luminătorul trupului e ochiul (Luca 11,34). 
Prin “luminător”, Domnul înţelege puterea contemplativă a sufletului omenesc, adică mintea omului; prin “trup”, înţelege toată lucrarea omului, precum şi calităţile pe care această activitate le conferă.

Cuvintele Apostolului, pe care le cităm, au o semnificaţie asemănătoare cu ale Mântuitorului:
însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (l Tes.5, 23). 
Duhul este pomenit în primul rând, pentru că puritatea şi perfecţiunea sufletului şi a trupului depind direct de el. Duhul sau puterea contemplativă, mintea, este o facultate supremă a sufletului omenesc, prin care acesta se deosebeşte de sufletul animalelor; pentru că animalele sunt private de această facultate, spunându-se despre ele că sunt fiinţe lipsite de raţiune.

Când ochiul tău este curat (adică puterea contemplativă este eliberată de imixtiunea păcatului şi de contactul cu satan), atunci tot trupul tău e luminat (adică activitatea ta va fi corectă şi sfinţenia va fi calitatea ta ontologică); dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat (Luca 11, 34). Ai grijă ca mintea ta, care este lumina ta firească şi sursa de lumină pentru viaţa ta, să nu devină întuneric şi sursă de întunecime. Ochiul acesta devine bolnav când absoarbe minciuna, şi din acel moment activitatea noastră devine falsă, iar noi ne caracterizăm printr-o stare de orbire şi de păcat. Asimilând gânduri mincinoase, mintea se tulbură, conştiinţa îşi pierde dreapta judecată, toate sentimentele şi simţirile duhovniceşti ale inimii se ataşează de greşeală şi sunt marcate de păcat. Atunci omul nu mai este bun de nimic şi devine vrăjmaşul propriei sale mântuiri, ucigaşul sufletului său, adversarul lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură, sau mai bine zis Duhul Sfânt care vieţuieşte în ea şi ne vorbeşte din ea, pronunţă la adresa unor asemenea oameni judecata următoare:
oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă” (2 Tim. 3,8). 
Omul a cărui minte este stricată nu poate avea în nici un fel parte de credinţă: la el locul credinţei este uzurpat de ceea ce se cheamă “raţiune”, şi pentru el propovăduirea Crucii este o sminteală sau obiect de batjocură, ca şi pentru evreii ce trăiau în vremea lui Hristos (l Cor. l, 18).

Pervertirea minţii este întotdeauna însoţită de pervertirea altor proprietăţi duhovniceşti ale omului. Pentru că pervertirea inteligenţei şi a minţii au o semnificaţie identică şi în ce priveşte consecinţele acestora. Adoptând o falsă doctrină, sau idei false despre Dumnezeu, şi deformând învăţătura dogmatică şi morală revelate de către Dumnezeu, mintea omenească se corupe şi omul devine un fiu al diavolului (Ioan 8, 44). O simplă conversaţie sau contact cu gândurile drăceşti, chiar dacă nu le adopţi, o simplă privire asupra gândurilor şi imaginaţiilor provocate de draci, sunt suficiente pentru a strica ochiul sufletului. Puterea vizuală a sufletului îşi pierde din claritate, proporţional cu gradul de comuniune stabilit cu satana. Sfântul Isihie al Ierusalimului spune:
Precum ne stricăm ochii atunci când îi fixăm asupra unui lucru dăunător pentru ei, tot aşa ne provocăm suferinţă atunci când ne fixăm privirea minţii asupra unui lucru vătămător” .

De aceea în mod deosebit trebuie să fim atenţi la a ne proteja ochiul sufletului, având grijă ca nimic din ceea ce este periculos să nu-l atingă, pentru a nu ajunge la un dezastru duhovnicesc. Pentru a vă da un exemplu de felul cum ochiul sufletului, bolnav fiind, poate compromite mântuirea noastră, vă voi povesti lucrarea la care am fost martor. O seamă de oameni au citit aşa de multe romane încât mintea şi inima le erau complet impregnate de acestea. Loviţi de soartă, sau datorită unei treziri interioare, sau chiar unui semn venit de la Dumnezeu, aceşti oameni s-au simtit atraşi înspre viaţa duhovnicească. Abia atunci a ieşit la iveală influenţa nefastă, asupra stărilor duhovniceşti, a lecturilor anterioare. Obiceiul de a se bucura de tot ceea ce este senzual le-a deturnat sentimentul unei pocăinţe adevărate şi le-a introdus în asceza lor un sentiment de senzualitate, scârbos în ochii lui Dumnezeu, şi care face sufletul omului impermeabil pentru Duhul Sfânt, dar foarte accesibil pentru Satan care vine să-şi stabilească în el locuinţa.

Lucrul acesta se observă mai cu seamă la femei. Cele ce au citit multe romane, iar apoi s-au întors înspre o viaţă evlavioasa şi chiar ascetică, doreau ca noua lor viaţă să devină un roman. Voiau ca dispoziţiile lor sufleteşti să semene cu cele ale îndrăgostiţilor. Voiau acest lucru, pentru că voinţa lor, viciată de obiceiuri rele, le atrăgea puternic înspre senzualitatea cu care erau obişnuite; în ce priveşte inteligenţa lor, aceasta era slăbită, întunecată, pervertită, prizonieră închipuirilor culese din romane, fără puterea şi capacitatea de a le îndrepta voinţa şi a o rupe de aceste visuri fantastice.

Cei ce sunt îmbibaţi de lectură ieftină şi siropoasă, sunt foarte expuşi la orbire şi la năluciri drăceşti, căci au gustat dulceaţa pe care o aduce senzualitatea. Aceasta se poate manifesta nu numai în manieră grosieră, ci, de asemenea, sub forme foarte subtile care scapă înţelegerii şi atenţiei omului încă cuprins de patimi.

Pe vremea când un călugăr, încă mai trăia în lume, a citit din simplă curiozitate, câteva scrieri îndreptate împotriva credinţei creştine fără a ţine seamă de prudenţa şi circumspecţia pe care trebuie să o ai când îţi supui sufletul la asemenea impresii. Când a intrat în mănăstire şi a început asceza, impresiile culese altădată au început să-şi arate prezenţa în sufletul său lui prin gânduri de îndoială, de nedumerire şi de hulă. Acestea arătau că ochiul sufletului său a fost atins de idei provenite de la satan.

Icoana: Aducerea in Tamplu a Domnului
Sfântul Apostol Pavel zice:
Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (l Cor. 3, 16-l7; 6, 20). 
Dacă trupurile noastre sunt templul lui Dumnezeu, cu atât mai mult puterile noastre contemplative, mintea noastră, inteligenţa şi inima noastră, vor constitui templul lui Dumnezeu. Prin “inimă” înţelegem simţirile duhovniceşti. Atunci când mintea şi inima devin casă a lui Dumnezeu - şi în primul rând ele sunt acest lucru - sufletul şi trupul vor deveni spontan acelaşi lucru, pentru că sunt în dependenţă de minte şi de inimă.
Templul lui Dumnezeu se distruge când trupul cade în ispite senzuale;
templul lui Dumnezeu se distruge atunci când mintea şi inima intră în legătură desfrânată cu diavolul, prin gânduri şi simţăminte care parvin de la acesta.

Cuvintele: îl va strica Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu se va retrage de la omul care a distrus în sine templul lui Dumnezeu, care a devenit impropriu locuirii lui Dumnezeu în el. Consecinţele unei asemenea părăsiri sunt binecunoscute: moartea sufletului care începe în timp şi înlănţuirea lui în temniţa iadului pentru vecie.

Mintea omului se corupe, este lovită de orbire şi cade în întuneric, cum deja am şi văzut, atunci când aderă la o doctrină falsă, o doctrină ce vine din lume şi de la satan, o doctrină contrară învăţăturii descoperite de Dumnezeu, de Hristos, de Biserica Ortodoxă. False sunt următoarele doctrine:
  • doctrina care neagă existenţa lui Dumnezeu sau ateismul
  • doctrina care-L neagă pe Hristos şi creştinismul şi 
  • care recunoscând existenţa lui Dumnezeu, neagă în acelaşi timp legătura dintre Dumnezeu şi om, numită deism
  • doctrinele care nu resping, propriu vorbind, creştinismul, dar denaturează Revelaţia divină prin concepţii arbitrare, hulitoare, alterând esenţa creştinismului, cu alte cuvinte ereziile
  • doctrinele care nu resping direct creştinismul, dar care resping faptele credinţei sau tradiţia morală şi ascetică a Evangheliei şi a Bisericii, acceptând felul de a fi al lumii secularizate şi care, prin aceasta, ucid credinţa şi deturnează esenţa creştinismului
  • La fel concepţia modernă de “progres: de fapt aceasta se manifestă mai ales prin generalizarea imoralităţii şi printr-o totală ignorare a creştinismului, ceea ce duce la o completă separare de Dumnezeu.

Templul lui Dumnezeu nu este distrus definitiv, ci numai profanat, ochiul sufletului nu este orbit, ci numai grav rănit, atunci când călugărul
  • îşi permite să citească cărţi imorale şi eretice
  • să frecventeze o societate cu moravuri uşoare sau indiferenţă faţă de Dumnezeu,
  • sau să se expună ispitelor, 
  • atunci când angajează un dialog cu gânduri păcătoase, şi-i plac, 
  • atunci când este pasionat de obiceiuri profane, cum ar fi jocurile şi divertismentele mondene. 
(Ne închipuim ce ar spune Sf. Ignatie, dacă ne-ar fi contemporan, despre emisiunile imorale de la televiziune, despre baruri şi discoteci, despre literatura pornografică, etc. n. trad.).

In acelaşi timp, dacă monahul se complace în asemenea îndeletniciri şi încearcă să se justifice, în loc să se pocăiască, va sfârşi prin a cădea într-un mare dezastru duhovnicesc.

Trebuie să ne protejăm cu foarte mare grijă ochiul sufletului. Tot ce facem în afara învăţăturii evanghelice şi în dezacord cu legea dumnezeiască lasă o dâră întunecată în noi. Toate faptele, toate gândurile şi toate cuvintele, atât cele bune cât şi cele rele, îşi lasă în noi pecetea caracteristică. Trebuie să ştim acest lucru şi să nu-l uităm niciodată. 

Sursa: Sfantul Igantie Briancianinov, Faramiturile Ospatului, XLIX. DESPRE FAPTUL CĂ TREBUIE PĂZIT OCHIUL SUFLETULUI DE TOT CEEA CE-L POATE PÂNGĂRI 

*** 



Analizând starea naturală a minţii, trebuie să definim clar care sunt mişcările sale fireşti, nefireşti şi suprafireşti. Iată cum înfăţişează Sfântul Marcu Ascetul mişcările minţii: 
„Trei sunt locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt”. 
Viaţa Duhului Sfânt vădeşte starea naturală a minţii, zugrăvindu-i dezvoltarea firească: 
Cel ce stăruie în mişcările cele după fire ale minţii şi în vrednicia cuvântului se păzeşte curat de cele materiale, se împodobeşte cu blândeţe, smerită cugetare, dragoste şi milă, şi se umple de strălucirea iluminărilor Duhului Sfânt”, ne învaţă Cuviosul Nichita Stithatul.
Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, 
mintea lucrează după fire când şi-a supus patimile şi contemplă raţiunile lucrurilor, aducându-le în legătură cu Dumnezeu”. 
De asemenea, Sfinţii Părinţi subliniază faptul că mintea se schimbă în funcţie de fiecare înţeles al lucrurilor; privind duhovniceşte „chipurile lucrurilor", ea „se modifică în chip felurit după fiecare vedere", iar atunci când se uneşte cu Dumnezeu, „devine cu totul fără chip şi fără formă" . Este deci important ca mintea să înveţe să privească „chipurile lucrurilor" duhovniceşte, căci altfel nu va putea vieţui în starea sa firească, ci va fi deformată; iar atunci când mintea, care este ochiul sufletului, este deformată, se deformează şi sufletul. Altfel spus, dacă una din puterile sufletului se întinează şi se îmbolnăveşte, se vor întina şi îmbolnăvi şi celelalte puteri ale sale, deoarece „sufletul este unic" (Sf. Grigorie Palama). 

Întrucât mintea hrăneşte sufletul, ea este aceea care determină desfăşurarea întregii vieţi a omului: 
Mintea noastră este la mijloc între două fiinţe, care îşi lucrează fiecare cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger şi drac. Dar ea are libertatea şi puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea” (Sfântul Maxim). 
Mintea este aceea care dezbină sufletul; îmbolnăvindu-se, ea prihăneşte sufletul şi-l duce în rătăcire
„Când mintea se apleacă spre vreun lucru al patimii omeneşti”, sufletul se dezbină (Cuviosul Nichita Stithatul). 
Ea se caracterizează prin aceea că atunci când se ocupă de ceva în mod constant, ajunge să crească întru acel lucru - urmarea fiind că-şi va îndrepta şi „pofta şi iubirea" în acea direcţie, care va fi sau îndeletnicirea „cu cele dumnezeieşti şi proprii şi inteligibile" sau „cu lucrurile şi cu patimile trupului" (Sfântul Maxim). 
Şi încă: 
„Patima de ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale, iar patima de laudă a dragostei o leagă de cele dumnezeieşti”. 
Iată de ce asceza ortodoxă acordă o deosebită importanţă urcuşului şi mişcărilor minţii, bineştiind că atunci când mintea contemplă lucrurile materiale, ea se îmbolnăveşte şi transmite boala tuturor puterilor sufletului.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 146-148)


Vedeti si: