Tâlcuire la al doilea Canon al sărbătorii Nașterii Domnului, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin

Tâlcuire la al doilea Canon al sărbătorii Nașterii lui Hristos, 

scris de Sfântul Ioan Damaschin

de către Preotul Mihail Zheltov (Jeltov):

“Explicații la slujbele sărbătorilor mari”.

Traducere (cu unele adăugiri) de PS Ambrozie Munteanu

Acest Canon a fost alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin, un prieten - posibil și rudă - al Sfântului Cosma de Maiuma, autorul primului Canon. În esența sa, el se încadrează în criteriile genului imnografic al canoanelor, care în vremea Sfinților Cosma și Ioan Damaschin abia căpătase forma pe care o cunoaștem astăzi.

Sfântul Cosma Melodul a scris întâiul Canon al Nașterii Domnului într-o limbă mai simplă, în genul epic. Deși urmează forma canonică, opera Sfântului Ioan Damaschin este scrisă într-o limbă mai veche și în trimetru iambic. Fiecare strofă conține cinci versuri, iar un vers conține exact 12 silabe. Primele litere ale liniilor de douăsprezece silabe formează un acrostic (catren):

“Aceste laude de cântări cu bună poezie, veselesc pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Se naşte pe pământ pentru oameni; şi care dezleagă mult amărâte păcatele lumii. Ci tu o, Rege, scapă din durerile acestea pe ritorii [adică pe autorul canonului] ce te laudă.”

Aceste lucrui fac ca el să fie greu de redat în orice altă limbă decât în cea în care a fost scrisă.

Spre deosebire de Canonul Sfântului Cosma, care întru totul este axat pe scenele legate de Nașterea Domnului, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, dedică foarte puțin spațiu evenimentului Nașterii lui Hristos, fiind în întregime o mărturie a tainei Întrupării.

Tâlcuire la primul Canon al sărbătorii Nașterii Domnului, alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

Tâlcuire la primul Canon al sărbătorii Nașterii Domnului, 

alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

de către Preotul Mihail Zheltov (Jeltov):

“Explicații la slujbele sărbătorilor mari”.

Traducere (cu unele adăugiri) de PS Ambrozie Munteanu

 

*

***

*

Rezumat la tâlcuirea primului canon al praznicului Nașterii Domnului, 

alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

Se știe că icoana canonică (bizantină) a Nașterii lui Hristos unește într-un întreg mai multe scene legate de evenimentul Nașterii Domnului, descris de cele două Evanghelii după Matei și Luca.

Astfel, scena centrală a icoanei reprezintă peștera din Betleem și pe Fecioara Maria în poziție semiorizontală, odihnindu-se după naștere. Alături de ea, Pruncul Hristos este culcat în iesle. În jurul peșterii sunt înfățișați îngerii, veniți să-L adore pe Dumnezeu întrupat. Alte scene secundare reprezintă: spălarea Pruncului de către moașe; sosirea păstorilor și a magilor și pe Iosif Logodnicul, care stă încovoiat discutând, fie cu propriul gând de îndoială, reprezentat în forma unui demon ispititor, fie cu unul dintre păstori, care-i povestește despre arătarea îngerilor.

La fel, și Canonul Sfântului Cosma cuprinde aceste evenimente sfinte în modul următor: 

Cântarea 1-a face o introducere solemnă binevestind că: “Hristos se naște!”, urmată de profunde adevăruri teologice despre dogma Întrupării lui Dumnezeu.

Cântarea a 3-a continuă discuția despre Întrupare, dar deja din prisma căderii lui Adam. Troparul final al acestei Cântări scoate în scenă Betleemul - oraș prezis de proroci ca loc al nașterii lui Mesia.

Cântarea a 4-a dezbate câteva profeții vechi-testamentare legate de Nașterea lui Hristos.

Cântarea a 5-a stabilește momentul istoric al evenimentului - recensământul, și dezvoltă ideea principală a profeției lui Isaia despre nașterea lui Mesia din Fecioară (Isaia 7, 14).

Cântarea a 6-a continuă să explice profețiile mesianice ale lui Isaia, pe bună dreptate numit “Evanghelistul Vechiului Testament”.

Cântarea a 7-a este în întregime dedicată arătării îngerilor unor păstori din Betleem, în chipul căruia cerului și pământul se unesc pentru a-L slăvi pe Dumnezeiescul Prunc.

Cântarea a 8-a are la bază tema Babilonului - locul unde s-a petrecut minunea celor Trei Tineri evrei, cât și de unde au pornit Magii.

Cântarea a 9-a este dedicată sosirii Magilor de la Răsărit în Iudeea, interacțiunii lor cu regele Irod și comportamentului acestuia la aflarea veștii că în Betleem S-a născut Mesia.

Astfel, pe bună dreptate, Canonul Sfântului Cosma poate fi numit o icoană în cuvinte a sărbătorii Nașterii lui Hristos.

Sfântul Isaac Sirul - Cugetări

Despre : harismele lui Dumnezeu, mulțumire, smerenie, mândrie, pomenirea lui Dumnezeu, aproapele, milă, Scriptură, rugăciune, întunecarea sufletului, înțelepciunea Duhului, înțelepciunea lumească, împrăștierea cugetului, trezvia inimii, lume, patimi, păcate.

Din Cuvântul 37

• Nu există mișcare bună decât dintr-un dar venit de Sus care cade în inimă. Și nu este gând rău care se apropie de suflet decât spre ispitire și experiență.

• Omul care a ajuns să-și cunoască măsura slăbiciunii sale a ajuns la abisul smereniei.

• Cea care îndrumă harismele lui Dumnezeu către om este inima mișcată neîncetat spre mulțumire. Cea care îndrumă ispita către suflet este mișcarea de murmurare[cârtire] neîncetat în inimă.

•  Dumnezeu rabdă toate neputințele omului, dar pe omul care murmură neîncetat nu îl rabdă fără să-l pedepsească.

•  Sufletul care se depărtează de orice splendoare a cunoștinței se găsește în astfel de mișcări.

• Gura care mulțumește neîncetat primește binecuvântare de la Dumnezeu, iar în inima care stăruie în mulțumire se sălășluiește harul.

• Înaintea harului aleargă smerenia și înaintea pedepsei aleargă mândria.

• Cel ce se mândrește în conștiința sa pentru cunoștința sa va fi ispitit de duhul hulei, iar cel care se trufește pentru reușia făpturii sale va fi învăluit de duhul curviei, iar cel care se înalță pentru înțelepciunea lui va fi tulburat în cursele întunecate ale neștiinței. 

• Omul care se depărtează de orice pomenire a lui Dumnezeu este frământat de o amintire rea în inima sa împotriva aproapelui. Cine cinstește pe tot omul prin pomenirea lui Dumnezeu găsește ajutor de la tot omul prin semnul pe care Dumnezeu i-l face aceluia în ascuns.

Sfântul Isaac Sirul : "Fericit cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus"

Cuvântul 35

Cuvinte de ajutor și lucruri folositoare pline de înțelepciunea Duhului 

Credința este ușa tainelor. După cum sunt ochii trupești pentru lucrurile percepute cu simțurile, tot așa este credința pentru vistieriile cele ascunse, [văzute] cu ochii minții.

Așa cum spun Părinții, noi avem doi ochi sufletești, precum avem cei doi ochi trupești, dar pentru vedere rolul unuia nu e același cu al celuilalt.

Cu un ochi privim cele ascunse ale slavei lui Dumnezeu, cele ascunse în firea lucrurilor, adică puterea, înțelepciunea și veșnica Lui purtare de grijă față de noi, cunoscută din măreția ocârmuirii Sale pentru noi. Cu acest ochi vedem cetele duhovnicești împreună-slujitoare cu noi.

Cu celălalt ochi contemplăm slava sfintei Lui firi. Când va binevoi Dumnezeu să ne introducă în tainele duhovnicești, atunci va deschide și marea credinței în cugetul nostru.

Pocăința li s-a dat oamenilor ca un har peste har.

Pentru că pocăința este o a doua naștere din Dumnezeu. Ceea ce am primit ca arvună prin Botez primim ca harismă prin pocăință.

Pocăință este ușa milei, care este deschisă celor ce o urmăresc. Prin ușa aceasta intrăm la mila dumnezeiască, iar în afara acestei intrări nu vom găsi milă, pentru că "toți au păcătuit", potrivit dumnezeieștii Scripturi, "îndreptându-se în dar, prin harul Lui" (Rom. 3, 23-24; 5,1; Tit. 3,7).

Pocăința este al doilea har și se naște în inimă din credință și din frică, pentru că frica este toiagul părinteasc care ne povățuiește până ce vom ajunge în raiul duhovnicesc; iar când vom ajunge acolo, ne lasă și se întoarce.

Raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care iubire este desfătarea tuturor fericirilor, locul unde fericitul Pavel s-a hrănit cu o hrană mai presus de fire. Iar după ce a gustat acolo din "pomul vieţii", a strigat zicând: "Ceea ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care-L iubesc". De acest pom a fost lipsit Adam prin sfatul diavolului.

"Pomul vieții" este iubirea lui Dumnezeu de la care a căzut Adam, și nu l-a mai întâlnit bucuria, ci lucra și trudea în pământul spinilor.

Cei lipsiți de iubirea Lui Dumnezeu mănâncă pâinea cu sudoare prin lucrările lor - chiar dacă împlinesc prin fapte dreptatea -, pâine care i s-a poruncit primului zidit să o mănânce după ce a căzut. Până când vom găsi iubirea, lucrarea noastră este în pământul spinilor; și semănăm și secerăm în mijlocul spinilor, chiar dacă sămânța noastră e sămânța dreptății; și în toată vremea ne înțepăm în ei și, chiar dacă am fost îndreptățiți, trăim "întru sudoarea feței" noastre. Iar când vom găsi iubirea, atunci vom fi hrăniți cu "pâine cerească" și ne vom hrăni fără greutate și osteneală.

"Pâinea cea cerească este cea care coboară din cer și dă viață lumii", iar aceasta este "hrana îngerilor".

Cel care a găsit iubirea Îl mănâncă pe Hristos în fiecare ceas și devine, prin El, nemuritor: "Cel ce mănâncă din pâinea aceasta nu va vedea moartea în veac". Fericit cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus! Cel ce mănâncă din iubire pe Hristos Îl mănâncă, "Cel ce este peste toate Dumnezeu". Ioan mărturisește, zicând; "Dumnezeu este iubire" (1 În. 4, 8, 16). Prin urmare, cel care trăiește întru iubire în lumea aceasta respiră viața care vine de la Dumnezeu și simte de aici mireasa văzduhului aceluia al învierii, iar în acest văzduh se desfată drepții la înviere.

Iubirea este Împărăția pe care Domnul a făgăduit-o tainic apostolor a o mânca întru Împărăția Lui. Când zice: "Veți mânca și veți bea la masa Împărăției Mele" (Lc. 22, 30), ce vor mânca decât numai iubirea? Pentru că iubirea e de ajuns ca să-l hrănească pe om, în locul mâncării și al băuturii.

Acesta este "vinul care veselește inima omului" (Ps. 103, 15). Fericit e cel care bea din acest vin! Din acesta au băut desfranații și s-au înțelepțit; păcătoșii, și au uitat căile poticnirilor; bețivii, și au ajuns postitori; bogații, și au dorit săracia; săracii, și s-au îmbogățit prin nădejde; bolnavii, și s-au făcut puternici; cei simpli, și au ajuns înțelepți.

Așa cum nu e cu putință să străbați marea cea mare fără corabie și fără un vas, tot așa, fără frică, nu poate cineva să străbată până la iubire. Marea cea rău mirositoare, pusă între noi și raiul inteligibil, putem să o străbatem cu corabia pocăinței, care are ca vâslă frica. Dacă vâslașii aceștia ai fricii nu conduc corabia pocăinței prin care străbatem marea lumii acesteia până la Dumnezeu, ne scufundăm în marea cea rău mirositoare. Pocăință este corabia, frica e cârmaciul ei, iar iubirea este limanul dumnezeiesc. 

Frica ne așează în corabia pocăinței și ne trece peste marea rău mirositoare a lumii și ne conduce la limanul dumnezeiesc, care este iubirea, către care privesc toți cei osteniți și întristați în pocăință. Iar când vom ajunge la iubire, atunci am ajuns la Dumnezeu, iar călătoria noastră s-a desăvârșit și am trecut pe insula aflată dincolo de lume, unde Se află Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Lui fie slava și stăpânirea, iar pe noi să ne facă vrednici de frica Lui și de iubirea Lui, amin!

Sursa: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, vol. 2, Ed. Sf. Nectarie 

P. Ciprian Mega despre încrederea în oameni și singurătatea cu Dumnezeu

* Când alegi să crezi din nou după ce ai fost trădat, nu o faci din slăbiciune, ci din puterea crucii pe care ți-ai asumat-o.

* Când rămâi singur cu Dumnezeu, nu mai aștepți ca oamenii să-ți dovedească ceva, nu mai aștepți ca oamenii să fie de încredere. Descoperi că a avea încredere nu înseamnă să fii naiv, ci să fii liber să crezi în cel care te a înșelat anterior.

Bun găsit, dragi prieteni, de aici, din catacomba urbană, unde vom începe imediat privegherea în cinstea Sfântului Mare Mucenic Mina. Până atunci aș vrea să vorbim despre o formă de singurătate. O singurătate care nu înseamnă despărțire, ci înseamnă luminare în lucrarea harului : singurătatea cu Dumnezeu. 

Mulți cred că a rămâne singuri cu Dumnezeu înseamnă a nu mai avea încredere în oameni, dar în realitate cred că este exact invers. Singurătatea cu Dumnezeu nu distruge încrederea, ci cumva o vindecă. 

Canonul I la Sfântul Arhanghel Mihail de Sfântul Iosif Imnograful

Canonul  I la Sfântul Arhanghel Mihail

purtând acrostihul:

Conducătorului minților celor cerești i se cuvine cinste.

Iosif Imnograful

Cântarea 1, gl. al 3-lea

Irmosul : 

"Tu ești Dumnezeul cel Minunat, Care cu preaslăvire faci minuni; Cel ce ai uscat adâncul și căruțele le-ai acoperit și ai mântuit pe poporul ce-Ți cântă Ție, ca Izbăvitorului nostru și Dumnezeu".

Stih: Sfinte Arhanghele Mihaile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe tine, întâistătătorul minților dumnezeiești, cu credință te laud, umple de har mintea mea și lumineaz-o dumnezeiește, alungând departe de ea întunericul cumplit al necunoștintei.

Stih: Sfinte Arhanghele Mihaile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca cel ce stai înaintea Minții celei dintâi, strălucind cu raze de taină, pe cei ce te cinstesc pe tine cu credință, Mihaile, îi luminezi și alungi întunericul ispitelor. 

Slavă...

Alergand în tot pământul, cu adevărat mare Mihaile, izgonești răutatea răilor demoni. Vindecă toată boala trupurilor și sufletelor noastre pururea.

Și acum...

Hristoase, Fecioara Maică pururea Te roagă împreună cu Arhanghelul : Îndură-Te de lume, dă tuturor iertare de păcate, ca un Dumnezeu preabun.

Arhim. Zaharia Zaharou: Cum să înțelegem harul?

Cum să înțelegem harul? Intrând în legătură cu lumea zidită, omul primește energia creată a acesteia și dobândește o cunoaștere relativă. Creația dezvăluie rodul lucrării ziditoare și proniatoare a lui Dumnezeu, dar se deosebește de Creator, așa cum se deosebește un tablou de pictorul său. Ea dă mărturie despre Dumnezeu, dar nu îl călăuzește pe om la comuniunea cu El. Însă, dacă omul intră în legătură cu Dumnezeu cel nezidit, primește energia Lui nezidită, adică harul.

Am putea defini harul, pe scurt, ca fiind lucrarea nemijlocită și personală a lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. El este nezidit și, ca atare, oglindește Firea nezidită a lui Dumnezeu. Este Însuși Dumnezeu sub forma energiilor Sale. Este dragostea Sa, care se revarsă din Ființa dumnezeiască și îmbrățișează toate făpturile. 

P. Constantin Coman, în introducere la Patericul Mare: Omul faţă în faţă cu sine şi cu Dumnezeu, la aceasta se reduce ecuaţia vieţii

Eu şi Dumnezeu

Adevărul esenţial în care se descifrează vieţuirea Părinților pustiei este aşezarea persoanei umane concrete faţă în faţă cu Dumnezeu. Acesta este motivul principal al lepădării de lume, al înstrăinării totale, al pustniciei. Cheia existenţială prin excelenţă este limpezirea relaţiei mele cu Dumnezeu, aşezarea în legătură nemijlocită cu Făcătorul, care sunt sursa şi sensul vieţii prin excelenţă. Nu există altă explicaţie pentru retragerea oamenilor din lume şi instalarea lor în pustie. Dacă lumea şi cele ce sunt în ea îngreuiază sau fac chiar imposibilă realizarea dialogului continuu, consistent şi la măsura deplinătăţii cu Dumnezeu, atunci rămâne o singură cale, lepădarea de lume şi aşezarea într-un spaţiu în care cele ale lumii nu se regăsesc deloc sau se regăsesc într-o măsură extrem de mică, atât cât să nu pună în pericol împlinirea scopului. Întrebările care se pun continuu de către specialişti în legătură cu motivul pentru care la un moment dat unii oameni au părăsit lumea locuibilă cu confortul ei şi s-au instalat în pustia nelocuibilă, neprimitoare, nu pot avea decât un răspuns credibil: această lepădare desăvârşită de lume este făcută pentru Dumnezeu, din dragoste pentru Dumnezeu, cu sentimentul că numai aşa pot răspunde pe măsura iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul. Pentru monahii pustiului, Dumnezeu nu este o autoritate anume, o idee anume care explică geneza şi supraviețuirea lumii şi care dă legi pentru oameni, ci este Cel care face toate acestea din dragoste faţă de oameni. Iubirii Lui îi datorăm totul şi trebuie să-i răspundem cu măsura deplină a puterilor noastre de dăruire. Mersul în pustie este în cele din urmă cel mai convingător gest de dragoste. Se împlineşte adevărul mărturisit de Mântuitorul Hristos: Cel ce iubeşte îşi pune viaţa pentru prietenul său (loan 15, 13). Am fost martor la replica unui monah atonit contemporan dată unui grup de participanţi la un congres internaţional teologic şi care-i imputau în temeiul deontologiei ştiinţifice abateri de la metodă şi de la subiect:

 Dacă teologia voastră stă între mine şi Dumnezeu, nu am nevoie de ea; dacă regulile şi canoanele voastre mă împiedică în relaţia mea personală cu Dumnezeu, nu am nevoie de ele; dacă doctrina voastră ecleziologică stă în calea dialogului meu personal de dragoste cu Dumnezeu, nu am nevoie de ea...!

Dialogul de dragoste dintre omul concret şi Dumnezeu este cadrul în care se desfăşoară toată iconomia dumnezeiască, trecută, prezentă şi viitoare.

Arhim. Emilianos Simonopetritul: rostul Starețului nu este să-L acopere pe Dumnezeu, ci să povățuiască la Hristos

- Când vreau ceva de la dumneavoastră sau de la Gherontisa, o spun în minte și sunt sigură că mă auziți, pentru că problema dispare și inima mi se umple de bucurie.

Sora nu mă întreabă dacă ceea ce simte pentru Gheronda și Gherontisa este adevărat. Crede și înțelege că este adevărat și, într-adevăr, așa este. Nu comunicăm în mod principal atunci când ni se întâlnesc privirile sau când discutăm și vă arăt înțelegere, iubire și recunoaștere așa cum vreți. De obicei, când celălalt ne înțelege și ne recunoaște, simțim că ne iubește și că am comunicat cu el. Toate acestea sunt în mod clar niște fenomene sufletești. 

Adevărata noastră întâlnire cu Gheronda și cu Gherontisa se petrece însă în mod inteligibil (νοερῶς) la fel ca și cu Dumnezeu. Există o corespondență între cel care gândește și cel gândit (νοοῦντος καὶ νοονμένον). Dumnezeu este gândit (νοεῖται) și eu Îl gândesc (νοῶ) pe Dumnezeu. Prin activitatea minții (έν τῇ νοήσει) comunicăm și intrăm în comuniune (κοινωνοῦμε) cu Dumnezeu, adică prin pomenirea Lui care se adâncește în inimă, iar atunci Dumnezeu devine propriul nostru Dumnezeu. Putem să comunicăm în mod inteligibil și cu Gheronda și cu Gherontisa, să le explicăm și să le spunem totul. Cum? Mai cu seamă prin nearătarea sinelui nostru în timpul nopții, dar și al zilei, prin "consumarea" ființei noastre ca să fim cu Hristos și să trăim pentru El (cf. Flp. 1, 23).

In memoriam : Ion și Doina Aldea Teodorovici, doua inimi gemene și un cânt de dor

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut de sărbătoarea Bunei Vestiri, pe 7 aprilie 1954, în orașul Leova, din Republica Moldova de azi, Basarabia de ieri. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, nevoit în perioada ocupației sovietice să se retragă din biserică. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. 

Doina Marin, numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de Limbă și Literatură Română. 

O imagine de ansamblu de la sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului

Având în vedere că "o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte", vă prezentăm câteva fotografii de la Sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului, care a avut loc pe 26 oct. 2025.

I - Puterea politică și bisericească 

în interiorul Catedralei

Icoana Maicii Domnului „a Semnului” din Kursk, care l-a tămăduit pe Sf. Serafim de Sarov și în prezența căreia a adormit Sf. Ioan Maximovici

 

Icoana Maicii Domnului „a Semnului” (a Rădăcinii din Kursk) este prăznuită pe  

• 21 martie / 8 martie 
• 21 septembrie / 8 septembrie 
• 10 decembrie / 27 noiembrie 

Troparul Icoanei (glasul 4)

Dobândindu-te pe tine ca scut nebiruit și izvor de minuni, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, învingem cetele potrivnicilor, noi, robii tăi. Pentru aceea te rugăm: Dăruiește pace cetății tale și mare milă sufletelor noastre.

*

***

*

Icoana Maicii Domnului din Kursk se numără în rândul icoanelor făcătoare de minuni și aparține tipului iconografic "Maica Domnului a Semnului” în care Hristos apare în medalion, pe pieptul Maicii Sale, cu fruntea largă, plină de înțelepciune dumnezeiască, făcând gestul binecuvântării. Această icoană înfățișează vedenia lui Isaia, 7, 14:

"Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele Lui Emanuel". 

Istoria cunoscută a acestei icoane făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, începe în secolul al XIII-lea, în timpul invaziei tătarilor în Rusia, când provincia Kursk a suferit mari pierderi în rândul populației. În acea vreme, în care orașul Kursk fusese cu totul pustiit, locuitorii orașului Rylsk, care au supraviețuit invaziei, călătoreau adesea în acest loc pentru a vâna animale sălbatice.  Pe 8 septembrie 1295, unul dintre vânători, mergând de-a lungul malului râului Tuskora, aflat în apropiere de Kursk, a observat o icoana așezată cu fața spre pământ, chiar lângă rădăcina unui copac. De îndată ce a ridicat icoana, un izvor cu apă limpede a țâșnit din pământ, iar în prezent acesta încă se mai află acolo.

Vânătorul a construit un paraclis mic de lemn, în cinstea icoanei descoperite. Din acel moment, oamenii au venit pentru a cinsti Icoana Maicii Domnului „a Semnului”, numită și „a Rădăcinii din Kursk” - datorată locului unde a fost descoperită. 

Arhim. Zaharia Zaharou : "Hristos este darul cel mai de preț pe care omul îl poate oferi semenilor săi"

Hristos este darul cel mai de preț pe care omul îl poate oferi semenilor săi dacă, desigur, el însuși a devenit purtător al cuvântului și al harului Său.

Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) - Ce e omul?

În cele ce urmează vă vom prezenta câteva fragmente din cartea "Ce e omul?" - Caietul al IV-lea al Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), care contine scurte eseuri teologice, note de lectură și cugetări despre om. 

Manuscrisul a fost publicat pentru prima dată la Editura Christiana, alături de alte Caiete ale autorului, precum: 

Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău, 1 : Dumnezeu - Dragoste

Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău, 2 : Sfințita rugăciune

Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău, 3 : Taina Sfintei Cruci

*** 

Ce e omul?

Noi nu știm ce e omul tocmai pentru că trebuie să devenim unul. Înainte de a putea răspunde ce e omul, ne dăm seama că e greu și de multe ori foarte dureros să devenim Om. [...]

Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) despre cele patru ispite ale evlavioșilor, ale celor ce se cred duhovnicești și nu sunt

Patru pot fi căderile omului

Patru pot fi căderile omului, după cele patru semne ale Apocalipsului:

Dacă luăm crucea celor patru Făpturi : Îngerul, Leul, Boul și Vulturul, ele devin [fără cruce] cele patru nimiciri, cele patru Fiare, cei Patru Cavaleri ai Apocalipsului, cele patru mari semne ale căderii omului.

De vorbă cu Alexandru Ionescu - "Tâlharul cel bun" care aduce "Bucurie în Dar"

Prima parte - 

în PRIDVOR „Tâlharul cel bun ” -  Anca Stanciu în dialog cu Alexandru Ionescu

Anca Stanciu: Dragii noștri, cu mare emoție și bucurie vă oferim un interviu cu Alexandru Ionescu, președintele Asociației „Bucurie în Dar”, al Centrului „Sfântul Ioan cel Milostiv” și, mai nou, inițiatorul site-ului nostru „Pridvor”! 

Cine este Alex, de ce își spune „tâlharul cel bun” și, mai ales, cum ajunge un tâlhar să fure Raiul, iată numai câteva din subiectele – îndrăznim să spunem arzătoare – ale dialogului din continuare.

Charlie Kirk, martirul care va rămâne în memoria oamenilor pentru curajul mărturisirii

Miercuri, 10 septembrie 2025, în timpul unui eveniment public la Utah Valley University, Charlie Kirk, activist creștin și fondator al organizației conservatoare Turning Point USA a fost ucis în fața celor 3000 de persoane prezente pentru a asculta discursul său. În vârstă de 31 de ani (n. 14 oct. 1993), tatăl a doi copii - o fetiță de 4 ani și un băiețel de un an - cunoscut în toată America și în lume pentru promovarea valorilor creștine și conservatoare în rândul tinerilor, este împușcat mortal de către un individ care și-a gravat glonțul cu 4 sloganuri: "Hey fascist! Catch!", "O Bella Ciao...", "Notices bulge, OwO what's this?", "If your read this you are GAY, LMAO." În momentul când trebuia să răspundă dacă știe câte crime în masă au avut loc în America în ultimii 10 ani, a primit el însuși glonțul care i-a străpuns artera jugulară. 

Pentru ortodocșii care au sărbătorit, după Calendarul Vechi, tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, acest eveniment petrecut în ajunul sărbătorii face ecou cu martiriul profetului și Înaintemergătorului Domnului nostru. Trebuie spus că, deși Charlie era un creștin evanghelist, prin vocea lui răsuna Adevărul, atât de incomod în această lume care devine din ce în ce mai întunecată, dezbinată, ucigașă și împovărată. Pentru noi, ortodocșii, care ne mișcăm pe o traiectorie neortodoxă în viața noastră duhovnicească, rătăcindu-ne în închipuita noastră ortodoxie, acuratețea mărturisirii lui Charlie ne rușinează. 

Faptul că Domnului i-a fost bineplăcută lucrarea și mărturia lui se poate vedea doar și prin faptul că, fiind ucis mișelește, sângele lui care a adăpat pământul a făcut să rodească în inimile oamenilor din întreaga lume setea după adevăr, dreptate, normalitate, dovedindu-se încă o dată, așa cum spunea Tertulian, că "sângele martirilor este sămânța creștinilor", și, mai presus de toate, biruința Învierii lui Hristos, Care cu moartea pe moarte a călcat.

Fără a fi prada unui ecumenism ieftin și fără a dori ca Charlie să fie exponentul acestei mișcări globaliste, trebuie să ne amintim cuvântul Domnului care a spus fariseilor că daca ucenicii Lui vor tăcea, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Si El a binevoit să facă din Charlie un vas ales, care a primit botezul sângelui, dorind să rămână în memoria oamenilor prin curajul mărturisirii credinței. De aceea și noi îi vom cinsti memoria, încredințați fiind că, în dreapta Lui judecată, Domnul l-a așezat de-a dreapta Sa. 

În cele ce urmează am selectat câteva interviuri care conturează chipul mărturisitorului și martirului creștin. Domnul să îl dăruiască pacea Sa!   

Arhim. Varnava : împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este rodul legăturii noastre personale cu Dumnezeu

Dragostea nu înseamnă nevoia și pretenția noastră de a schimba pe celălalt, ci dorirea de a fi în unitate cu celălalt. Nu există dragoste fără libertate și libertate fără dragoste. Libertatea și dragostea sunt noțiuni întrepătrunse și nedespărțite. Nu se poate să iubesc pe celălalt cu dragoste în Hristos și să nu fiu liber. Nici nu pot să fiu cu adevărat liber față de celălalt și să nu-l iubesc. 

*

Starea omului nu e determinată de înfățișarea sa exterioară, ci de căutarea lui profundă. 

*

Împărăția cerurilor și fericirea omului este Hristos Însuși, Care Se dăruiește celor "săraci cu duhul". Atunci când vom identifica fericirea cu persoana lui Hristos și vom lua numele Lui, vom dobândi ipostas, vom deveni persoană. 

*

Omul smerit se desfătează de o plinătate lăuntrică. Nu cere nimănui nimic, nu se izbește de nimeni. Oferind celorlalți din spațiul lui, inima i se lărgește într-atât, încât ajunge să încapă lumea întreagă. Alege ca mod de viață, să fie el însuși hrană pentru alții, în acord cu cuvântul Domnului: "Luați mâncați..." 

*

Care va odihni pe celălalt? Numai acela care a înțeles că fericirea nu este el însuși, nu este în puterea sa, ci sinele său cuprins în trupul lui Hristos. Este însuși Hristos, pe care L-a întâlnit prin propria lui smerenie și sărăcie.

***

Fiecare om râvnește și caută să audă un cuvânt al vieții, încercând să găsească răspunsuri și să-și împlinească nevoia sufletească de a se bucura. Pretenția omului de astăzi de a auzi ceva actual care să vorbească sufletului său, ceva care să fie valabil și pentru el, se pare că nu are legătură cu viața duhovnicească. Omul nu este interesat de voia lui Dumnezeu. Și totuși, fiecare om, chiar în ignoranța lui, caută adevărul, ceva care să-l bucure, adică Îl caută pe Dumnezeu.

Ceea ce căutăm cu toții și de care avem nevoie, este cuvântul lui Dumnezeu ca descoperire a acelei vieți care ne însuflețește, ne eliberează și care ne dăruiește comoara ce ne lipsește, acel tezaur care întrece fericirea și nefericirea și care ne îndrumă spre odihnă. De acest fapt existențial avem posibilitatea și suntem chemați să ne împărtășim cu toții. Marele nostru răspuns nu include soluția problemelor noastre. El nu presupune împlinirea voilor noastre, a scopurilor și a visurilor noastre. Marele nostru răspuns nu înseamnă virtutea noastră, nici libertatea ce ni s-a dat în a alege, fie și păcatul. El înseamnă să gustăm adevărul - că moartea a fost biruită, pentru că avem Tată pe Dumnezeu, Care trece cu vederea și iartă păcatele noastre. Ne iubește și dorește să avem părtășie cu El, să avem o relație personală cu El, astfel încât să participăm la fericirea Sa.

P. Savatie Bastovoi - 20 de principii elementare pentru bărbați

1. Nu te teme

Orice bărbat trebuie să fie gata să moară. Puterea de a sta neclintit în fața morții ne face bărbați. Bărbatul fricos nu este bun la nimic. Nimic din ce trebuie îndeplinit nu poate fi făcut de bărbatul fricos. Nici iubirea, nici credința, nici o altă virtute nu poate fi înfăptuită de bărbatul fricos.

Sf. Ioan Damaschin - Cuvinte alese din omilii la praznicele Maicii Domnului

Din "Al lui Ioan, smeritul și păcătosul monah, robul robilor Domnului nostru Iisus Hristos, din Lavra Veche, la Adormirea sfintei de-Dumnezeu-Născătoarei cuvânt dintâi"

Nici omenească limbă, nici de îngeri minte mai-presus-de-lume nu o poate lăuda după vrednicie pe aceasta, prin care ni s-a dat slava Domnului desluși a o oglindi. Ce, dar? Tăcea-vom fiindcă nu după vrednicie [o] putem lăuda, de frică dând înapoi? Câtuși de puțin. Sau tinde-vom piciorul peste prag[-ul îngăduitului], după cum se spune, și de hotarele noastre nu vom ști, și de cele de neatins fără preget ne vom atinge, a fricii zăbală lepădând-o? Nicidecum, ci cu dorire, mai vârtos, frica amestecând și o cunună din amândouă alcătuită împletind, cu sfințită evlavie, cu tremurătoare mână și jinduitor suflet puținătatea cugetului nostru [ca pe o] pârgă Împărătesei Maicii, Binefăcătoare a toată firea, cu recunoștință, ca pe o datorie, să o dăm plată.

Răcoritoare înțelesuri de la P. Savatie Baștovoi - cugetări la cuvântul evanghelic: "Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat"

*1*

Toată legea și prorocii se conțin în porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui (cf. Matei 22, 40). Dumnezeu Se coboară și Se identifică cu aproapele nostru. El Se numește pe Sine "închis", "bolnav", "străin", "flămând", "gol" și zice că, de câte ori cercetăm un întemnițat, un bolnav, un sărac, pe el Îl cercetăm (cf. Matei 25, 35-40). În aproapele ne găsim mântuirea sau pierzarea. Iată de ce întâlnirea cu aproapele, adică provocările care vin din partea lui, este ca o luptă cu Îngerul (Facerea 32, 24-30) din care sau ieșim văzători de Dumnezeu, ca Iacov, sau blestemați precum Cain (Facerea 4, 11-12).

*3*

"Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat" (Matei 6, 22). Hristos ne spune că trupul poate fi luminat. Această lumină o aduce ochiul nostru, însă doar dacă este "curat". Ochiul curat este ochiul neinvidios, ochiul care nu judecă.

În pilda lucrătorilor, unul dintre cei năimiți se arată nemulțumit că stăpânul l-a plătit la fel pe cel venit în ceasul al unsprezecelea. Atunci stăpânul i-a răspuns: "De ce ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?" Ochiul invidios se întunecă atunci când vede bunătatea. Nemulțumirea și mânia sunt întunericul care se revarsă în tot trupul și îl fac locaș și unealtă a tot răul.

De aceea Hristos ne atrage atenția că răutatea trebuie oprită la ochi ca să nu pătrundă în trup, adică să nu pornească inima spre judecare și mânie. "Ochiul este luminătorul trupului" (Matei 6, 22). "Deci, dacă lumina care e în tine este întunericul cu cât mai mult!" (Matei 6, 23). Dacă ceea ce vezi în afară, la prima impresie este strâmb ai greșit din pricina invidiei și a judecării pripite, cu cât mai întunecat va fi trupul tău în care gândurile rele s-au întărit în decursul întregii vieți?

Ochiul curat, ochiul spălat de invidie, luminează inima și toate mădularele făcându-le părtașe la vederea milei lui Dumnezeu, astfel încât toată făptura devine vedere.

P. Savatie Baștovoi despre criza Bisericii, criza preoției și a duhovniciei

Criza Bisericii s-a instalat atunci cînd școala teologică s-a mutat din chilia duhovnicului pe coridoarele profane și liturghia s-a mutat din altar în televizor.

Sf. Sofronie Saharov: "Fericită mintea care se povățuiește nu în legea Domnului, ci în DRAGOSTEA Domnului"

"Fericită mintea noastră, care nu intră în vorbă cu gânduri rele; fericită mintea care se povățuiește zi și noapte în dragostea lui Dumnezeu" (cf. Ps 1, 1-2). Scriptura vorbește despre povățuirea "în legea", dar în realitate Evanghelia nici nu mai este lege, ci deja altceva. Pentru aceasta putem spune că mintea noastră se povățuiește nu în legea Domnului, ci în DRAGOSTEA Domnului.

Dumnezeu este smerenie

Pentru subtitrare în lb. română si engleză activați subtitrarea corespunzătoare

Duminica iertării : "Fericită mintea care nu a umblat în sfatul necinstitorilor"

(Cuvânt din 2 martie 1992)

În cuvântarea trecută Domnul ne-a dat cuvânt pentru nevoința Marelui Post care ne stă în față. Astăzi aș dori să vă spun câteva cuvinte în legătură cu acea sfântă rugăciune ce va fi la sfârșitul săptămânii, cerând iertare pentru toate alunecările spre păcat unul față de altul. Pentru a întemeia cuvântul meu pe Sfânta Scriptură, voi cita cuvintele primului psalm:

"Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necinstitorilor și în calea păcătoșilor nu a stătut, și pe scaunul pierzătorilor nu a șezut, ci în legea Domnului voia lui, și în legea lui va cugeta ziua și noaptea. Și va fi ca lemnul sădit lângă ieșirile apelor, care rodul său va da în vremea sa, și frunza lui nu va cădea, și toate, oricâte va face, vor spori." (Ps. 1, 1-3)

Aceste cuvinte ale psalmului se repetă în dumnezeieștile slujbe foarte des. Și deci, întemeindu-mă pe ele, voi zice că rugăciunea de care am pomenit, pentru iertarea greșalelor noastre, ale tuturor fraților și surorilor, se va săvârși aici - în căsuța aceasta, în bisericuța noastră. Dar, ca întotdeauna, deși experiența o primim într-un cadru restrâns, cu mintea trebuie să trecem la cuprinderile cosmice.

Savatie Baștovoi : "Singurele lucruri cu adevărat vrednice de descoperit și de transmis sunt înțelesurile nemuririi"

ROF: Savatie Baștovoi - Lumina celuilalt

Cuvântul este nemuritor ca apa. Iese din gură și nu piere niciodată. Atinge și vindecă, sau rănește, se coboară în noroi, ca după aceea să se întoarcă la cer. Dacă sufletul este nemuritor, despre nimic nu se cuvine a scrie mai frumos decât despre nemurire. Singurele lucruri cu adevărat vrednice de descoperit și de transmis sunt înțelesurile nemuririi. Abia acolo, la trecere, cuvintele se vor dori împărtășite ca niciodată în timpul acestei vieți zbuciumate și acoperite de amagire.

Arhim. Zaharia Zaharou: Adormirea Maicii Domnului, reprezintă Paștele ei, trecerea de la viața vremelnică la cea veșnică

Cuvinte alese despre Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții

- Adormirea Maicii Domnului reprezintă Paștele ei, trecerea de la viața vremelnică la cea veșnică, mutarea ei "de la cele mai pline de întristare la cele mai bune și mai vesele".

"Feței Împărătesei Cerului i se vor ruga bogații poporului" (cf. Ps. 44, 12). Sărbătoarea Maicii Domnului o prăznuiesc în chip vrednic de Dumnezeu "cei săraci cu duhul", cei smeriți, însă bogați în daruri duhovnicești. Cei ce sunt de același neam cu Născătoarea de Dumnezeu, care "se iubesc unii pe alții cu iubirea frățească, în cinste, dându-și întâietate unii altora" (cf. Rom. 12, 10), "cei blânzi și smeriți cu inima" (cf. Mt. 11, 29), feciorelnici la minte și la duh, care se încredințează proniei dumnezeiești chiar și atunci când aceasta îngăduie suferințe și încercări în viața lor, o cinstesc și o fericesc pe Preasfânta Fecioară așa cum i se cuvine.

Domnul a iubit frumusețea lăuntrică și "preacuratul templu" al inimii Sfintei Fecioare Maria, unde a putut să Se sălășluiască și să umble. În persoana ei vedem așadar împlinirea desăvârșită a fericirii: "fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8). Desăvârșita curăție a inimii i-a dăruit Maicii Domnului cunoașterea desăvârșită a tainei Fiului și Dumnezeului ei. Pe de altă parte, Scriptura ne avertizează că, "omul lipsit de inimă nu poate dobândi cunoștință" (cf. Pilde 17, 16). Prin urmare, cunoașterea lui Dumnezeu nu ține de cunoașterea intelectuală, nici de un comportament moral impecabil, ci de dobândirea unei inimi curate, care poartă într-însa o "simțire înțelegătoare și dumnezeiască" vie.

- Maica Domnului este un dar atotcuprinzător pentru neamul omenesc, deoarece ea Îl aduce pe Hristos, Darul darurilor, tuturor celor ce iubesc arătarea Sa smerită. Monahul care Îl are pe Hristos sălășluit în inimă, chiar fără să rostească vreun cuvânt, devine un dar pentru frații săi: prin simpla lui prezență, el răspândește în jurul său cuvântul adevărului și mireasma lui Hristos. Iar atunci când varsă noian de lacrimi în rugăciunea sa pentru lume, el devine un dar pentru întreaga omenire, deoarece rugăciunea lui susține toată zidirea.

- În Împărăția Cereasca a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh sălășluiește Împărăteasa, șezând de-a dreapta tronului slavei lui Dumnezeu. De acolo milostivirile ei ne rourează sufletul "ce se pârjolește în cuptorul primejdiilor și al necazurilor" și, precum un "zid nebiruit", ea însăși îi păzește și îi acoperă pe toți cei ce o urmează, pășind neabătut pe calea deșertării de sine a Fiului ei.

- Atât Fiul lui Dumnezeu, cât și calea Sa, care, potrivit cuvântului Său, este El Însuși, au devenit cel mai mare dar al lui Dumnezeu Tatăl pentru omul căzut, precum și singurul mijloc de a-l readuce la starea lui cea dintâi. În istoria neamului omenesc, roaba lui Dumnezeu, Maria a urmat cel mai îndeaproape calea Domnului, cale ce duce din înaltul cerului la cele mai de jos ale pământului, ca apoi să se înalțe mai presus de ceruri. 

- Fecioria duhovnicească a Maicii Domnului constă în faptul că duhul ei era unit în chip ipostatic cu Duhul Fiului ei. De aceea, mintea ei nu s-a abătut niciodată de la Dumnezeu, nici măcar pentru o clipă. [...] Fecioria duhovnicească este esența isihasmului. Este trezvia minții care, prin mijlocirea harului, Îl întrupează pe Hristos în inimă. 

- Ea a murit față de toată slava omenească ca și cum s-ar fi coborât în mormânt. Mai întâi, s-a îngropat în Sfânta Sfintelor, iar apoi s-a pogorât chiar și mai jos în adâncul smereniei, în mormântul noetic al inimii adânci, în care s-a zăvorât de bunăvoie într-o profundă tăcere, și de acolo a împreună-glăsuit cu Dumnezeu. [...] Dar nu există moarte răbdată de dragul poruncilor care să nu fie urmată de experiența învierii.[...] Harul va răstigni tot ceea ce i se împotrivește.

- Fără a avea experiența morții nu putem înțelege cuvântul despre cele de pe urmă, escatologia. Doar atunci când, după ce am gustat moartea, ne întoarcem în tărâmul celor vii și trăim propriul nostru Paște, izbutim să pătrundem înțelesul Evangheliei și să întrezărim ceva din adevărul despre Cel ce S-a pogorât din cer, a murit pentru noi, a înviat și este "viu în vecii vecilor" (Apoc. 1, 18). Cea mai de preț moarte este cea pe care o răbdăm de dragul iubirii lui Dumnezeu, deoarece este o moarte izvorâtă din recunoștință, fiind răspunsul nostru plin de dragoste pentru Cel ce mai întâi a murit pentru noi. Iar aceasta ne face vrednici moștenitori ai rodului jertfei mai presus de înțelegere a lui Hristos. O moarte în armonie cu poruncile Lui vădește faptul că trăim judecata Fiului lui Dumnezeu (cf. 1 Pt. 4, 17). Prin urmare, și propria noastră moarte poate deveni o osândă a morții și a păcatului. De aceea, și moartea pe care Fecioara Maria a gustat-o de bunăvoie și din iubirea față de Dumnezeu, precum și moartea firească a trupului ei au o valoare absolută întrucât au nimicit puterea morții. Moartea ei s-a asemănat morții Fiului său, de vreme ce și maica Domnului era slobodă de toate legăturile păcatului, și s-a dovedit a fi o osândă a morții prin excelentă, iar sfântul ei trup nu a putut vedea stricăciunea în mormânt și ea a înviat a treia zi. 

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Fecioara Maria Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții

P. Ciprian Mega: Sf. Maxim Mărturisitorul rămâne un frate viu și un ocrotitor al celor care ridică în Biserică probleme de conștiință

Libertatea nu este autonomie rece, ci este răspuns viu la iubirea lui Dumnezeu.

*** 

Sf. Maxim Mărturisitorul în evocarea unui preot caterisit

Astăzi [13 august] pomenim ziua în care Biserica a mutat moaștele Sfântului Maxim Mărturisitorul din exil la Constantinopol. Să înțelegem ce înseamnă, de fapt, acest lucru. În clipa morții sale, Maxim nu era cinstit ca sfânt. Era un condamnat politic, și, mai ales, era un condamnat religios. Era mutilat, pentru că i-au tăiat limba și mâna dreaptă, ca să nu mai vorbească, și mai ales ca să nu mai scrie. Era exilat într-un colț pierdut al Imperiului, undeva la malul Mării Negre, și era șters din memoria oficială, declarat dușman al ordinii publice, pentru că a refuzat compromisul. 

Și totuși, astăzi Biserica îl cinstește ca mărturisitor al adevărului, iar învățătura pentru care a fost prigonit este dogma mărturisită de întreaga Biserică. 

Părintele Cristian Galeriu - "Chestionarul iubirii. Ce am învățat de la Părintele Galeriu, bunicul meu" (video, text)

* Părintelui Galeiru îi placea să vorbească despre Dumnezeu ca Unul ce are felul de a fi în celălalt. Dumnezeu nu trăiește în Sine, Dumnezeu trăiește în celălalt.

* Dumnezeu iese din confort, Dumnezeu nu e confortabil.

* "Binele zidește, răul distruge". Poate să vadă asta oricine, oricând, la orice moment al vieții. În fiecare clipă în care trăiești vezi care e diferența dintre bine și rău, în ceea ce faci.

* "Germenele învierii este în jertfă"

* Lăsați un pic răul deoparte, și hai să vedem pe ce putem zidi, hai să vedem, să căutăm binele din fiecare om și să zidim pe el. Si în primul rând trebuie să ne jertfim unii pentru alții, să trăim unii pentru alții, să fim atenți unii cu alții, să dăruim celorlalți. Niciodată să nu rămânem doar la noi înșine.

* Acasă este la Dumnezeu. Asta ne spune Biserica. Acasă este la Tata.

* Să ne trăim viața cu gândul la Veșnicie, la faptul că suntem veșnici. Si ce punem în inimile noastre în această viață, aceea va fi hrana noastră în Veșnicie. Dacă pui dragoste, răbdare bunătate, dăruire, jertfă, sunt sigur că o să avem ce mânca pe lumea cealaltă, în sensul că vom ne vom hrăni sufletește, vom fi fericiți. Dacă am pus ură, invidie, răutate, viclenie, păi cum să trăiești cu așa ceva o veșnicie în inima ta?!

* De ce ai nevoie de Biserică? De ce nu e suficient să crezi în sufletul tău? Pentru că ai nevoie de cineva care să-ți arăte că te iubește! Doar tu n-ajunge, nu ești suficient! Dacă nu este cineva care să te iubească dincolo de orice, tu nu poți. Totul se rezumă la iubire! Adică totul este de acolo, din faptul că cineva este capabil să se jertfească pentru tine. Tu singur nu poți să fii asta, doar tu. Si tu nu poți să fii un model pentru iubirea ta, adică tu nu poți să te desăvârșești în iubire, tu singur. Nu poți!

CHESTIONARUL IUBIRII. 

CE AM ÎNVĂȚAT DE LA PĂRINTELE GALERIU, BUNICUL MEU 

(video, text)

Părintele Cristian Galeriu în dialog cu Mihai Morar în Săptămâna Mare: putem să ne păstrăm credința în lumea de azi? Crize economice, catastrofe naturale, război endemic, depersonalizarea generată de social media, imixtiunea inteligenței artificiale în cotidian. O privire de ansamblu asupra societății pe care ne-am creat-o astăzi lasă puțin loc pentru o atitudine optimistă. Mai mult, pentru unii, reprezintă o dovadă că puterea credinței a pierdut lupta cu răul prezent în lume. Dar chiar asta este realitatea? 

Aforisme de la Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" de la Solan despre post, bucurie, credință, nădejde și părtășia în lucrare

Vă prezentăm în cele ce urmează câteva aforisme despre post, bucurie, credință, nădejde și bucuria părtășiei în lucrare, pe care le-am cules cu drag și le-am tradus, având binecuvântarea Mănăstirii "Acoperământul Maicii Domnului" de la Solan. 

Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" este un metoc în Franța, al Mănăstirii athonite Simonos Petra. Începutul ei este la Saint Laurent en Vercors, unde Părintele Placide Deseille și Părintele Seraphin - ambii de vrednică pomenire - au avut binecuvântarea de la Arhim. Emilianos Simonopetritul să înființeze în sept. 1978, Mănăstirea "Sfântul Antonie cel Mare", pentru monahi. Cum chemarea monahală s-a manifestat și de partea feminină, în iunie 1985 se înființează Mănăstirea "Acoperământul Maicii Domnului", care număra pe atunci cinci monahii. Inițial comunitatea mănăstirii de maici era în apropierea celei de monahi, în Vercors. Însă,  din lipsa spațiului, o dată cu creșterea numărului de monahii, începând cu anul 1991, un nou loc cu terenuri agricole se prezintă la Solan, undeva mai în sud, fiind potrivit pentru instalarea comunității de maici și pentru a construi o biserică. Lucrarile pentru noua biserică au început în  2013 iar sfințirea ei a avut loc pe 13 octombrie 2019, când au fost prezenți numeroși invitați, nume binecunoscute din spațiul ortodox. 

Munca și rugăciunea au fost nelipsite din programul maicilor și al Părinților care slujesc la Solan, prilejuind totodată culegerea unor nestemate ale înțelepciunii, pe care vi le împărtășim sub forma aforismelor care urmează.  

* Adevăratul deșert nu este departe de lume, ci este departe de mondenitate. Axa mondenității este întotdeauna aceeași: este vorba de celebrul "eu". A fi monden înseamnă să faci lumea să se învârtă în jurul tău.

* Atunci când dăruim cu adevărat ceva, nu ne lipsim, ci, dimpotrivă, sporim dincolo de zidurile egoismului. Darul nostru ne dă viață în realitatea comuniunii.

* De ce "a sluji" în loc de "a se servi"? De ce să dai în loc să iei? Pentru că înflorirea și împlinirea fiecărui om depinde de împlinirea tuturor. Individualitatea dezarticulează trupul existenței și atomizează condiția umană, până când aceasta se dizolvă în depresia unei izolării ireversibile.

* În termeni concreți, munca este o deschidere către relație. Relația ne aduce viață. Munca întreține un spațiu de relaționare reciprocă, cultivă terenul revelării de sine în celălalt și a celuilalt în noi înșine. Este vorba de o experiență a unirii fără amestecare și fără confundare. Suntem la temelia unei posibile iubiri. 

* O lucrare bună provine din faptul că iubim. Când iubim ceea ce facem și, mai ales, când iubim persoana sau persoanele pentru care lucrăm, munca ne însuflețește.

* Dumnezeu nu este obiectul credinței, ci Subiectul în Care ne încredințăm. Credința presupune o întâlnire, o relație, o unire. Credința se bazează pe o experiență care este asemenea experienței iubirii. Credința este experiența lui Dumnezeu, Care este aici și Care este aproape. Este experiența comuniunii, înainte de a vorbi de religie.

* Credința este un exercițiu de poezie, o asceză a nădejdii ce își cântă dorința. Ea expiră libertatea sa de a iubi și-l inspiră pe cel pe care îl caută. Credința Îl invită pe Dumnezeu să iasă din adâncurile absenței Sale, care nu este altceva decât discreție. Vederea lui Dumnezeu depinde de credința noastră. Dumnezeu sălășluiește în umilința de a depinde de poezia noastră. Credința este o sinergie între dorința omului și suflarea lui Dumnezeu.