O Catedrală din Cuvinte: Ordinea Nevăzută a Imnului Acatist

Anul liturgic este presărat cu momente de profundă reflecție teologică, în care slujbele Bisericii devin nu doar prilej de rugăciune, ci și o cale spre înțelegerea tainică a moștenirii ortodoxe. Printre acestea, Sâmbăta Acatistului, aflată anul acesta în proximitatea praznicului Buneivestiri, ne oferă ocazia de a ne apropia de una dintre cele mai desăvârșite creații ale imnografiei bizantine: Imnul Acatist. Adesea rostit în biserici sau în evlavia personală, acest imn este mult mai mult decât o simplă succesiune de condace și icoase; el ascunde o arhitectură teologică precisă, în care fiecare element își are locul său rânduit cu înțelepciune.

Îmbinând armonios dogma, poezia și simbolismul numeric, Acatistul nu este doar un imn de laudă adus Maicii Domnului, ci și o mărturie liturgică a tainei Întrupării. Precum o catedrală alcătuită din piatră și lumină, el este construit din cuvinte așezate cu o rânduială desăvârșită, fiecare detaliu având un sens anume în economia textului, asemenea unui mozaic în care fiecare piesă contribuie la descoperirea frumuseții celei nevăzute. Cu toate acestea, frumusețea sa interioară rămâne adesea ascunsă, estompată de obișnuința recitării, iar structura sa numerică și simbolică trece neobservată. Însă dacă ne oprim și îl cercetăm mai atent, vom descoperi în el aceeași armonie care stă la temelia întregii rânduieli liturgice a Bisericii – o armonie care nu este doar artistică, ci revelatoare, căci frumusețea în Ortodoxie nu este decorativă, ci îndrumătoare spre adevăr.

De aceea scopul acestui studiu este de a explora Acatistul nu doar ca pe un text de evlavie, ci ca pe o alcătuire teologică riguroasă, în care fiecare vers reflectă o viziune profundă asupra mântuirii. Printr-o privire atentă asupra acestei structuri, vom încerca să descoperim ordinea nevăzută care se ascunde în spatele cuvintelor, redescoperind astfel uimirea în fața uneia dintre cele mai rafinate opere imnografice ale Bisericii.

Gherontissa Filotheia despre Sfânta Gavrilia: lucrarea ei misionară era să urmeze Evanghelia

Gherontissa Filotheia - Despre Sfânta Gavrilia, asceta iubirii

Maica Gavrilia - cum foarte frumos o descrie Părintele nostru într-o carte scrisă de noi, despre ceea ce am trăit lângă ea-, era maica bucuriei. Ea a reprezentat o foarte importantă etapă din viața mea. Nu am reușit să o întâlnesc decât de câteva ori, dar a fost prima monahie pe care am întâlnit-o în viața mea. Fața ei era luminată. De la bucuria pe care ea o emana, îi strălucea fața. De aceea, când am cunoscut-o, chiar dacă avea 91 de ani, chipul ei era foarte limpede, foarte strălucitor, ca al unui copil. Cu adevărat ca al unui copil, într-un trup aplecat, datorită vârstei. Dar ea răspândea atâta bucurie și curăție, cu adevărat de invidiat! Îmi amintesc că m-am gândit atunci, când ea avea 91 de ani și eu 19: „Dacă așa e monahismul, acesta e binecuvântare și adevărata frumusețe.” Aceasta a fost prima imagine a ei care mi-a rămas vie.

Ea era o persoană deschisă. Viața ei a fost o adevărată misiune - și înainte de a deveni monahie, și după. Ea studiase reflexologia în Anglia și avea o slujbă foarte bună. Aici, în Grecia, ea avea un cabinet bun în Kolonaki. Ajuta oamenii, mergea la biserică, iubea slujbele, făcea milostenie, era o persoană virtuoasă. Obișnuia să spună că de câte ori se întâmpla să intre într-o biserică în timpul slujbei, mereu se întâmpla să audă această pericopă: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor... după aceea, vino şi urmează-Mi.” (cf. Matei 19, 21) Așa că ea spus: „Bine! Nu voi ține nimic pentru mine, și le voi da tot ceea ce am.”

Când mama ei încă trăia, ea a păstrat strictul necesar. Dar, după un vis ce l-a avut, și-a dat seama că nici pe acestea nu ar trebui să le păstreze. După ce a murit mama ei, fiind cu totul liberă, le-a vândut pe toate. Nu îi mai rămăsese nimic, absolut nimic! Și-a păstrat doar cardul de asigurare medicală, pe care-l au toate monahiile, și o valiză care avea Biblia înauntru. Nimic altceva! Și a făcut aceasta intenționat, pentru a urma Evangheliei. Aceasta a fost prima ei lucrare misionară: să urmeze Evanghelia! Adică, să nu țină nimic pentru sine, și, oriunde ar duce-o Hristos, să se lase în voia Lui. După cum spunea: „Ascult de voia lui Hristos.” Și dacă cineva îi spunea: „Mergem în Germania?”, ea zicea: „Să mergem, da!” Obișnuia să spună: „Lasă-l pe Domnul să schimbe da-ul tău într-un nu.” Dacă era bine pentru ea și pentru persoana care a invitat-o, mergea. Dar, dacă nu era, ceea ce se întâmpla de obicei, era că i se spunea în ultimul moment că a avut loc o schimbare de planuri și nu mai era nevoie ca ea să meargă. Așa că ea nu avea nicio grijă, nicio anxietate, nicio îngrijorare. 

Viața și Paraclisul Cuvioasei, și de Dumnezeu purtătoare, Maicii Gavrilia Papaianis (+ 28 martie)

Viața Cuvioasei Gavrilia Papaianis 

Gherontissa Gavrilia s-a născut în Constantinopol (sau Istanbul) cu peste o sută de ani în urmă, pe 2/15 octombrie 1897, din Elias și Victoria Papaianni, ca al patrulea și cel din urmă copil al familiei, cel mai iubit (Alexandros, fratele ei, fiind primul, iar surorile ei Vasiliki și Pavelina - al doilea, respectiv al treilea).

A crescut în oraș până ce familia s-a mutat la Tesalonic, în 1923. A plecat în Anglia în 1938 și a rămas acolo pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. S-a pregătit pentru a fi ortoped și psihoterapeut. În Anglia, pentru serviciile aduse în război și după, i s-a oferit să devină cetățean britanic, însă ea a refuzat politicos.

În 1945, s-a întors în Grecia, unde a lucrat cu Friends Refugee Mission și American Farm School în Thessalonic, în primii ani de după război. Mai târziu, și-a deschis propriul cabinet medical în Atena, unde a lucrat până în 1954. În luna martie a acelui an, mama ei a murit. După acest eveniment dureros, și-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India doar cu haină pe ea şi cu o Scriptură. A început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri.

După cinci ani petrecuţi în India, a trăit ca pustnică unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Patru ani mai târziu a primit schima mică prin Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteană şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici (de la Essex), dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi într-un mic apartament din Atena, apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Acolo a primit în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Ana-Mică, şi a trecut la Domnul în anul următor, la data de 28 martie.

Sursa: Doxologia, Viața Maicii Gavrilia Papaiannis

***

În cele ce urmează vă oferim o traducere a Paraclisului său, alcătuit de Mitropolitul Rodosului, pe care am primit-o spre publicare. Mulţumim pe această cale traducătorilor și nădăjduim că rugaciunile Sfintei să fie de folos tuturor! 

Schiarhimandritul Iliy Nozdrin a trecut la Domnul

• A trecut la Domnul, Schiarhimandritul Iliy (Nozdrin), duhovnicul Patriarhului Kiril

La miezul nopții din 15 martie 2025, la vârsta de 94 de ani, s-a mutat la Domnul schiarchimandritul Iliy Nozdrin (Старец Илий Ноздрин).

Slujba de înmormântare a părintelui Iliy va avea loc pe 18 martie la Mănăstirea Optina.

"Amalfion, o prezență benedictină în Muntele Athos"

Vă prezentăm un documentar în limba franceză, cu subtitrare în limbile engleză, italiană, rusă și ucraineană, realizat de Alexey Vozniuk în Muntele Athos. Este vorba despre un reportaj în care se scoate la iveală istoria unei mănăstiri întemeiate în Sfântul Munte Athos de către călugări veniți din regiunea Amalfi, din sudul Italiei, în perioada de dinaintea Schismei de la 1054, și care aveau o rânduială după cea întemeiată de Sfântul Benedict din Nursia - pomenit și în Biserica Ortodoxă pe 14 martie, ziua lui de săvârșire din anul 543, la  Monte Cassino în Italia.

În cele ce urmează vom traduce o parte din acest documentar în limba română, încercând să surprindem aspectele cele mai importante ale pelerinajul în Muntele Athos în căutarea pe care a întreprins-o echipa ce a plecat din Franța.

Duminica Ortodoxiei. Oameni-sfinți-icoane

Sensurile duhovnicești ale Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, merinde pentru Postul Mare

Se apropie Postul Mare, acel timp binecuvântat de pocăință și nevoință, în care întreaga Biserică se roagă împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele...". Această rugăciune ne devine însoțitoare în călătoria duhovnicească a postului, condensând practic întreg duhul postului. Însă, pentru o înțelegere mai adâncă, vom avea o abordare puțin diferită, luând fiecare cerere în parte, dar nu așa cum o auzim în română, ci cum sună în originalul grecesc, încercând să descoperim bogăția sensurilor ascunse în fiecare cuvânt:

Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργολογίας μή μοι δῷς. 

Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ. 

Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

O traducere mai fidelă:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul nelucrării, al iscodirii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. 

Iar duhul întregii-înțelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. 

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Zaharia - la Judecata de Apoi glasul Domnului va fi auzit de unii din lăuntrul inimii lor, iar de alții din afara ei

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu în inimă

"Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumusețea ta"

Lepădându-se de toate și necăutând nimic din cele pe care le oferă lumea aceasta, Preasfânta Fecioară a izbutit să deosebească din vacarmul acestei lumi singurul glas vrednic de luat în seamă, "glasul de vânt subțire" (3 Rg. 19, 12) al Domnului în inima sa, și a plecat urechea ca să-l asculte. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a îmbrățișa voia cea dumnezeiască și mântuitoare "întru care este viața". (cf. Ps. 29, 5)

Cuvântul lui Dumnezeu răsună în inimile credincioșilor. În cazul Maicii Domnului și al sfinților, cuvântul Său răsună în întreaga lor ființă. La Judecata de Apoi, cei ce vor sta de-a dreapta Domnului Îi vor auzi glasul înlăuntrul lor zicându-le: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Mt. 25, 34); în vreme ce aceia care vor ședea de-a stânga Lui Îi vor auzi glasul din afară, ca pe ceva exterior și străin lor: "Duceți-vă de la Mine..." (Mt. 25, 41). Puțini sunt cei ce pot să audă glasul lui Dumnezeu cu limpezime în inima lor. Însă Domnul îi vorbește neîncetat omului fie prin mijlocirea Scripturii, fie prin cântările Bisericii, fie prin cuvintele sfinților, ba chiar și prin mijlocirea lumii zidite. Este într-adevăr un lucru măreț atunci când omul dobândește o inimă simțitoare, un vas ce poate primi nemijlocit cuvântul lui Dumnezeu.

Monahul învață să audă primul cuvânt al Starețului său cu inima, nu doar cu urechile. El prinde acel cuvânt, îl închide în inimă ca pe o comoară și nu îi zădărnicește puterea adăugându-i un alt cuvânt izvodit de mintea lui. Mai apoi, el împlinește cuvântul cu mare grijă si credința, socotindu-l a fi însăși expresia voii lui Dumnezeu. Astfel, monahul își ascute auzul lăuntric pentru a putea percepe "glasul de vânt subțire" și graiurile neobișnuite ale Duhului. O astfel de educație a firii omului nu o putem afla în școlile acestei lumi, ci doar în cultura minunată a ascultării.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții

Fiul risipitor și iubirea negrăită a Tatălui

Pilda Fiului risipitor (Luca 15, 11-32) este, în esență, o descoperire a inimii părintești a lui Dumnezeu, mai mult decât o poveste despre căderile și ridicările omului. Deși protagoniștii sunt cei doi fii, adevăratul centru al pildei rămâne Tatăl cel iubitor, Care nu judecă după măsura dreptății omenești, ci după prisosința milei și a iubirii.

Însă, pentru a înțelege cu adevărat greutatea pildei, trebuie să vedem și cum erau percepute lucrurile de către un evreu din vremea Mântuitorului. Sunt detalii care nouă, astăzi, ne scapă, dar care, pentru ascultătorii de atunci, erau de-a dreptul șocante.

Pictorul iconar Marius Isbășoiu despre icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și câteva tropare inedite închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț este o icoană făcătoare de minuni care a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de către Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul în anul 1429. O altă tradiție îl menționează pe Manuel al II-lea Paleologul ca fiind cel care a dăruit icoana în semn de recunoștință Voievodatului Moldovei. Este considerată cea mai frumoasă și cea mai veche icoană datată de tip Hodighitria din România.

Sonia Șatalova despre cunoașterea de sine, talanți, genialitate, oameni și Dumnezeu

A se cunoaște pe sine – greu 

Filosoful grec Thales avea dreptate când afirma dificultatea cunoașterii de sine. Într-adevăr, aceasta este grea, adică cere un efort mare, și împovărătoare, pentru că deseori se nasc sentimente și gânduri neplăcute. Cunoașterea de sine cere mult curaj. 

Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? De obicei, se crede că aceasta înseamnă a-ți cunoaște bine caracterul, gusturile, reacțiile, capacitățile… Aceasta, desigur, este adevărat, dar reprezintă doar nivelul cel mai de suprafață, cel mai simplu al cunoașterii de sine! Să ne gândim: omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar a te cunoaște pe tine însuți înseamnă a cunoaște acest chip, a căuta în tine asemănarea cu El! Aici nu există sfârșit sau margini, dacă te apropii cu teamă cuvenită și te călăuzești prin rugăciune. 

Mai mult. Din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de grecii antici, era cunoscută legea „Macrocosmosul în microcosmos.” În om este cuprins întregul univers, cu toate nivelurile și legile sale. Cunoscându-te pe tine – cunoști universul – o cunoaștere fără margini. Perspectiva este colosală. 

Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou, scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit

Frații mei, îngrijiți-vă și voi de dorințele voastre. Priviți-le cu atenție, ca să fie după voia lui Dumnezeu, luptând totodată împotriva celor păcătoase și pătimașe. Nu vă îndreptățiți patimile, ci luptați împotriva lor cu atotputernicul nume al lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă! Acoperă-ne! Mântuiește-ne!” „Sfinte al lui Dumnezeu Evmenie, ajută-mă!”. Așa se schimbă omul: cu mijlocirile sfinților, cu rugăciune stăruitoare, cu luptă duhovnicească neîncetată, cu pocăința care atrage Harul mântuitor al lui Dumnezeu.

Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou,

scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit

„Binecuvântează, Stăpâne!