Beatificarea lui Vladimir Ghika, pas spre unitatea crestinilor si provocare la adresa ortodoxiei

• Traducere dupa articolul "Vladimir Ghika, une vie de dévotion" din ziarul "La Croix":

Dupa aproape 60 de ani de la moarte, mostenirea sa spirituala in favoarea unitatii crestinilor ramane persistenta in Romania.

La intorsatura unui bulevard, primele raze de soare mangaie siluieta, un pic inconvoiata, a statuii Monseniorului Ghika. Inconjurata de vile luxoase, ea trece aproape nebagatata in seama. In partea sa dreapta se inalta mica biserica catolica a Inimii Sfinte (Sacre Coeur) si elegantul spital Parhon, doua edificii pe care le-a ridicat el insusi la inceputul secolului XX si care sunt cunoscute de toti bucurestenii.

"In acele vremuri daca se deschidea un azil catolic era rezervat catolicilor. Dar spitalul Monseniorului Ghika era deschis tuturor. Toata viata sa el a cautat sa uneasca dragostea lui Dumnezeu si dragostea aproapelui", subliniaza Monica Brosteanu, una din cei care s-au ocupat de redactarea dosarului pe baza caruia s-a facut beatificarea ("positio"), sambata 31 august 2013 a Mgr. Ghika la Bucuresti.

Daca operele acestui preot roman din dieceza de la Paris raman putin cunoscute in aceasta tara profund ortodoxa, figura sa este foarte prezenta printre catolici si greco-catolici. Actiunile sale caritative dar, de asemeni, curajul cu care el a rezistat in fata umilirilor regimului comunist, au cunoscut un ecou profund, in special in randul tinerilor. El insusi marcat in calea sa spre preotie de aceasta figura, Preotul Ioan-Thomas Raileanu, vicar la catedrala Sfantul Iosif, l-a descoperit grupului de "Scouts des Cimes" de care se ingrijeste. "Cu totii au fost foarte impresionati de curajul de care a dat dovada prin credinta sa in timpul procesului - a explicat el. Aceasta ii ajuta foarte mult pentru a marturisi la randul lor propia credinta".

"Cred ca a resusit sa revigoreze catolicismul romanesc dar si credinta a numerosi tineri ortodocsi din vremea sa"

Dupa iesirea din cel de-al Doilea Razboi Mondial, Vladimir Ghika, care era pe atunci in Romania, a avut posibilitatea de a parasi tara, in timp ce comunistii luau puterea. Dar a ales sa ramana. In 1952, a fost arestat, torturat, judecat si intemnitat. Crima sa: facilitarea corespondentei secrete intre Sfantul Scaun si P. Hieronymus Menges, loctiitor clandestin al arhiepiscopului de Bucuresti, in timp ce ierarhia oficiala era in stare de arest.[spion al Vaticanului la Bucuresti n.n.] Intr-o celula de aproximativ cinci metri pe sase a trait aproape doi ani in mijlocul a 70 de detinuti. Avea atunci 80 de ani. Cu o barba lunga, alba, el atragea in fiecare duminica prin predicile sale pline de bunatate, care n-a incetat sa o propovaduiasca intreaga sa viata.

Vladimir Ghika s-a nascut in ziua de Craciun, 1873 la Constantinopol. Tatal sau era fiul ultimului domnitor din Moldova, unul din cele doua principate istorice care formau Romania pe atunci. Botezat in Biserica ortodoxa, tanarul a crescut in Franta in grija unei guvernante protestante, dar se converteste la catolicism si intra in Biserica catolica in 1902. "Era miscat de aceasta profunda dorinta de unitate in Hristos - explica Francisca Baltaceanu, coautor a unei biografii a P. Ghika. Cunoscand foarte bine cele doua Biserici, el spunea de altfel ca a ales catolicismul pentru a deveni mai bun ortodox".

La vremea aceea catolicismul nu era bine primit in Romania. Dar figura Mgr. Ghika, precum si intreaga sa activitate marchiaza Bucurestiul, si numele sau circula atat in cercurile inaltei societati cat si in cartierele populare. "Cred ca a reusti sa revigoreze catolicismul romanesc dar, de asemeni, credinta a numerosi tineri ortodocsi din acea vreme. Timpul petrecut in inchisoare a fost, de asemeni, un exemplu pentru multi", estimeaza preotul ortodox Constantin Necula.

"A fost un foarte bun ghid spiritual, cu arta de a apropia oamenii cu blandete"

In ciuda vocatiei sale indiscultabile, Monseniorul Ghika n-a devenit preot decat la varsta de 50 de ani, dupa moartea mamei sale care s-a opus tot timpul. "Fratele cel mic al lui Vladimir Ghika nu se casatorise inca si ea credea ca numele familiei se va stinge", explica Luc Verly, un cunoscator foarte bun al Monsegniorului Ghika. In asteptarea numirii sale ca preot, el a desfasurat o misiune ca laic, la sfatul Papei Pius al X-lea, si in special in Romania, unde a introdus [comunitatea] "les Filles de la Charité". In 1931, Papa Pius al XI-lea il numeste "Protonotar apostolic" si trimite acest neobosit calator in misiune in Japonia.

In sfarsit, numit preot in cele doua rituri, latin si bizantin, pentru dieceza de la Paris, Mgr. Ghika este numit la parohia Strainilor, astazi, Sfantul Ignatie, de pe strada Sevres. Dupa aceea se instaleaza intr-o cocioaba pentru a evangheliza cersetorii din Villejuif si sa fondeze o frternitate misionara. Toti cei ce l-au cunoscut au ramas marcati de disponibilitatea sa, si multi s-au convertit intersectand calea sa.

Astfel a fost si cu Nicolae Cernea. Avea 21 de ani cand l-a intalnit, inaite de arstarea sa. "Aceasta perioada a fost cea mai bogata din viata mea, marturiseste el. Mgr. Ghika era carismatic si avea mult umor. Toata lumea il iubea caci era natural!". "Era un foarte bun ghid spiritual, cu arta de a apropia oamenii cu blandete", confirma Luc Verly.

Pe 16 mai 1954 Vladimir Ghika isi da ultima sa suflare la infirmeria penitenciarului Jilava. Un preot ortodox, un hogea musulman si un student evreu il veghiaza. Acesta din urma spunea de acest preot catolic ca "iradia bunatate".

JONAS MERCIER, la Bucarest

• Agerpres: Premierul Ponta: Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, un moment important pentru toţi creştinii din România

Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika reprezintă un moment important pentru toţi creştinii din România iar Biserica Catolică din ţara noastră dezvăluie lumii, o dată în plus, contribuţia sa activă la consolidarea unui spirit românesc european, afirmă premierul Victor Ponta în mesajul adresat, sâmbătă, cu ocazia beatificării monseniorului Ghika.

''Regret faptul că fizic, nu pot fi alături de dumneavoastră într-un moment atât de important cum este beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, care şi-a dedicat viaţa în întregime lui Dumnezeu, semenilor aflaţi în suferinţă, precum şi unirii tuturor creştinilor. Este un moment important pentru toţi creştinii din ţara noastră, în care renaşterea spiritului religios reprezintă o realitate care ne dă speranţe în alcătuirea unei societăţi mai bune şi mai atente la suferinţele şi nevoile semenilor noştri. Ancorat în acelaşi timp în tradiţia bisericească atât occidentală cât şi răsăriteană, 'îmbinând armonios Orientul cu Occidentul', monseniorul Vladimir Ghika a fost şi rămâne un chip luminos, un reper moral deopotrivă în Biserica pe care a slujit-o cu dragoste până la moartea sa martirică, cât şi pentru întreaga societate românească'', se arată în mesajul premierului adresat înalţilor prelaţi catolici care vor participa la Sfânta Liturghie a beatificării monseniorului.

Primul ministru menţionează că Vladimir Ghika, ca nepot al ultimului domnitor al Moldovei, a făcut parte dintr-o familie cu mari merite în efortul de modernizare a societăţii româneşti.

''În ipostaza sa de 'mare vagabond apostolic', monseniorul Vladimir Ghika a legat România de nenumăratele locuri din lume în care a făcut misiune. Ca intelectual, ne-a lăsat moştenire nu doar lucrări de teologie, ci şi opere de reflecţie socială, generate de nenumăratele sale experienţe nemijlocite în rândul bolnavilor şi săracilor. Ca duhovnic, a îmbărbătat mii de credincioşi în vremurile tulburi ale războiului şi ale totalitarismului stalinist din perioada imediat post-belică. Monseniorul Ghika a fost şi un mare spirit european, un deschizător de drumuri care a refuzat compromisul cu totalitarismul de orice fel asumându-şi martiriul, în numele Bisericii lui Hristos al cărui imperativ 'ca toţi să fie una' l-a călăuzit permanent şi pretutindeni. A fost persecutat, urmărit, bătut şi batjocorit într-un moment în care Europa abia începea să înţeleagă lecţiile regimurilor totalitare'', afirmă şeful Guvernului.

Victor Ponta subliniază că, prin sacrificiul său, prin conduita sa exemplară, prin marea sa onestitate intelectuală, monseniorul Vladimir Ghika este astăzi una dintre sursele de inspiraţie şi energie pentru cei care se străduiesc să înţeleagă şi să îşi asume valorile şi practicile Europei unite.

''Europa creştină, Europa democratică, Europa luminilor, Europa filantropiei, Europa anti-totalitară sunt doar câteva ipostaze rezumate în viaţa şi activitatea Fericitului Vladimir Ghika. Prin beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, Biserica Catolică din ţara noastră dezvăluie lumii, o dată în plus, contribuţia sa activă la consolidarea unui spirit românesc european. Comunitatea catolică din ţara noastră - şi evenimentul de astăzi îmi susţine afirmaţia pe deplin - este parte a unui efort comun, de secole, de edificare a naţiunii române moderne şi a binelui comun al societăţii. Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika este un moment de mare sărbătoare pentru Biserica Catolică de ambele rituri din România şi un prilej de bucurie pentru toţi românii. Ca prim ministru al României sunt alături de dumneavoastră, de toţi credincioşii din ţara noastră, în acest moment înălţător şi plin de semnificaţii, când cinstim un sfânt al neamului românesc'', spune primul ministru Victor Ponta. AGERPRES/(AS- editor: Adrian Drăguţ)

• Romania Libera: Prinţul Vladimir Ghika a intrat în rândul sfinţilor

GALERIE FOTO Ce înseamnă beatificarea monseniorului Vladimir Ghika

Monseniorul Vladimir Ghika a fost declarat Fericit al Bisericii Catolice. Acest lucru înseamnă că Vaticanul a recunoscut oficial martiriul său pentru credinţă, suferit în temniţele comuniste. Fericitul Vladimir Ghika va fi celebrat în fiecare an, în 16 mai, data trecerii sale la cele eterne, în Arhidieceza romano-catolică din Bucureşti. În celelalte dieceze şi eparhii din România, el va putea fi celebrat cu permisiunea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican.

Deja, este clar faptul că Vladimir Ghika nu va fi celebrat ca sfânt doar de romano-catolicii din Arhidieceza din Bucureşti. La Vicariatul Greco-Catolic pentru Vechiul Regat din Bucureşti va fi sfinţită icoana în stil bizantin a noului sfânt român şi va fi oficiat prima oară acatistul lui Vladimir Ghika. În mod normal, cultul său va fi celebrat în întreaga Arhiepiscopie Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Alba Iulia şi Făgăraş. De asemenea, cultul sfântului Vladimir Ghika este aşteptat să se răspândească şi în Dieceza Romano-Catolică de Iaşi, dar şi în celelalte dieceze romano-catolice şi eparhii greco-catolice. Dacă celebrarea cultului său este obligatorie pentru Arhidieceza de Bucureşti, pentru celelalte unităţi de cult romano-catolice şi greco-catolice este facultativă această celebrare.

Însă faima de sfinţenie a lui Vladimir Ghika este atât de mare, încât toţi catolicii din România vor dori să celebreze cultul noului sfânt. Iar acesta nu este decât primul pas. Cel mai probabil, vor urma noi demersuri pentru canonizarea lui Vladimir Ghika, adică introducerea sa în calendarul tuturor episcopiilor catolice din lume. Pentru a face acest pas, este nevoie de o minune, de un miracol medical inexplicabil altfel decât prin mijlocirea noului sfânt, atestat ca atare de o comisie imparţială formată din medici care nu sunt neaparat de confesiune catolică.

Din păcate, unul dintre cei care ar fi putut să depună mărturie în acest sens a fost chemat la Tatăl Ceresc cu câteva zile înainte de beatificarea monseniorului Vladimir Ghika. Este vorba de monseniorul Tertulian Langa, fostul vicar general al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, care a fost, la rândul său, mărturisitor al credinţei în temniţele comuniste. Foşti deţinuţi politici spun că monseniorul Vladimir Ghika, cu care s-a întâlnit în temniţele comuniste, l-ar fi vindecat în mod miraculos, după ce monseniorul Tertulian Langa ar fi fost grav torturat de anchetatorii săi. Monseniorul Tertulian Langa s-a ferit să vorbească în mod public despre acest miracol, până la finalul procesului de beatificare, al cărui final nu a mai trăit să îl vadă şi care s-a încheiat azi, cu proclamarea ca Fericit a Monseniorului Vladimir Ghika, de către cardinalul Angelo Amato, trimisul Sanctităţii Sale, Papa Francisc.

Monseniorul Vladimir Ghika este cel de-al doilea român proclamat Fericit al Bisericii Catolice, după Fericitul Ieremia Valahul, un călugăr capucin care a trăit în Evul Mediu. Ieremia Valahul a fost declarat sfânt de către Fericitul Ioan-Paul al II-lea, Papă al Bisericii Romei. Papa Ioan-Paul al II-lea uermează să fie canonizat în primăvara anului viitor de către Papa Francisc, după ce a fost beatificat de către Papa Benedict al XVI-lea.

Însă Monseniorul Vladimir Ghika nu este primul martir beatificat după ce a murit pentru credinţă în temniţele comuniste din România. Deja, au fost proclamaţi sfinţi ai Bisericii Catolice Fericitul Szilard Bogdanffy, de origine maghiară, episcop auxiliar al Diecezei Romano-Catolice de Oradea, şi Fericitul Johann Scheffler, de origine germană, episcop al Diecezei Romano-Catolice de Satu Mare.

• Jurnalul National : Fericitul Vladimir va fi celebrat liturgic in fiecare an, in ziua de 16 mai (Autoare : Magda Marincovici)

Cu ce raman dupa beatificarea monseniorului Vladimir Ghica? Cu un nume de vita domneasca inscris in calendarul romano si greco-catolic. Pentru ca de acum, Fericitul Vladimir este venerat de catolici si de greco-catolici si celebrat liturgic in fiecare an la 16 mai, ziua cand s-a inaltat la cer.

Sau raman cu speranta ca, invocat in rugaciuni, Fericitul Vladimir imi va mijloci sprijin in nevoi si necazuri, cum spune o rugaciune. Sau cu mandria de a fi fost ridicat la slava altarului un "fericit" chiar din neamul nostru atat de chinuit... Toate sunt valabile, dar mai ales este pilduitor minunatul exemplu de reconciliere si pace pe care ni l-a daruit monseniorul Ghika. Un exemplu ce face parte dintr-o lucrare ampla, pe cat de plina de lumina pe atat de invaluita de duh. In predica de la slujba de beatificare de la Romexpo, Eminenta Sa Cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregatiei Cauzelor Sfintilor, reprezentant al Papei Francisc, elogia figura monseniorului Vladimir Ghika, marcand trei aspecte ale caritatii lui pastorale: visul sau pentru unitatea crestinilor, actiunea sa de caritate fata de cei aflati in nevoi, si in fine patimirea si moartea sa in timpul prigoanei impotriva Bisericii, din secolul trecut.

"Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika "trebuie traita ca un semn profetic de reconciliere si de pace, ca amintire a unui trecut trist care nu trebuie nicidecum sa se repete si ca angajare in construirea unui viitor de speranta, de comuniune frateasca, de libertate si de bucurie. De astazi Biserica ingaduie cultul public liturgic fata de Fericitul Vladimir Ghika. Sa cerem mijlocirea lui pentru ca nobila natiune romana sa poata trai mai departe in pace, in fratietate si in prosperitate", spunea cardinalul Amato, la ceremonia de beatificare a monseniorului Ghica.

Da, reconcilierea si pacea definesc existenta pamanteasca si cereasca a monseniorului Ghika. De reconciliere si pace am avut parte la istorica intalnire, la Bucuresti, intre fostul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Teotictist, si fostul Suveran al Bisericii Catolice, Papa Ioan Paul al II-lea. Pentru ca acum, dupa aceasta vizita a Papei Ioan Paul in Romania, beatificarea monseniorului Vladimir Ghika reprezunta cel mai important eveniment de credinta pentru biserica romano-catolica locala. 

Intr-un alt sens si la alte dimensiuni, reconciliere si pace s-au simtit si la slujba de beatificare a monseniorului, cand doi fosti presedinti ai Romaniei, Ion Iliescu si Emil Constantinescu, personalitati cu convingeri religioase si politice diferite, s-au aflat alaturi. Reconciliere si pace au impartasit la aceasta slujba de beatificare episcopii romano-catolici, greco-catolici si ortodocsi din Romania, Polonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina, dar si cei peste 8.000 de credinciosi catolici, orotodocsi si de alte culte veniti din toate diecezele si eparhiile din tara si din strainatate. Reconciliere si pace au purtat cu ei cei peste 300 de preoti si mai ales cardinalul Andre Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris, succesorul celui care ii inmana lui Vladimir Ghika, in urma cu 90 de ani, tainele sfintei preotii.

"Fericite Vladimir Ghika, roaga-te pentru noi". Inaltpreasfintitul Ioan Robu, arhiepiscop Mitropolit de Bucuresti incheia cu aceasta invocatie celebrarea beatificarii, rostita de trei ori. De acum putem face si noi aceasta invocatie, cu speranta ca reconcilierea si pacea se vor revarsa in sufletele noastre, prin intermediul Fericitului Vladimir.

Episcopul rus Vasile Rodzianko, un ucenic al lui Dumnezeu-Calator

 Pe 17 septembrie, in anul 1999, a murit la Washington episcopul rus Vasile Rodzianko.

In realitate, Preasfintitul Vasile astepta ceasul acesta ca sa plece in calatora pentru care cu osardie se pregatise toata viata sa. Preasfintitul incercase deseori sa povesteasca despre aceasta calatorie mult asteptata, insa aproape nimeni nu-l intelegea. Interlocutorii preferau sa nu i-a in seama cuvintele lui sau ingaimau compatimitor niste vorbe de genul: "Ce spuneti, Preasfintite, mai aveti inca mult de trait! Dumnezeu e milostiv..." Dar Preasfintitul astepta cu nerabdare si cu interes viu aceasta calatorie. 

Si in timpul vietii sale el fusese pasionat de calatorii. As spune chiar ca aceasta a fost adevarata sa chemare si, mai mult decat atat, modul sau de viata.

Inceputul calatoriilor sale a fost, fara indoiala, venirea pe lume in anul 1915, pe mosia parinteasca "Otrada", a pruncului care in viitor urma sa devina episcopul Vasile, dar care pana la o vreme s-a numit Vladimir. Bunicul nou-nascutului din partea tatalui a fost presedintele Dumei de stat a Imperiului Rus, Mihail Vladimirovici Rodzianko. Iar mama provenea din vechiul neam al cnejilor Golitan si Sumarokov. Si, in general, multe familii rusesti de vaza se inrudeau mai indeaproape sau mai de departe cu acest rob nou-nascut al lui Dumnezeu.

Urmatoarea calatorie lunga Preasfintitul a intreprins-o in anul 1920, cand avea cinci ani. Drumul a fost lung: pe uscat si pe mare, prin Turcia si Grecia, pana in Serbia. Aceasta calatorie a fost facuta de nevoie, caci noii stapanitori ai Rusiei nu aveau de gand sa se lase in viata familia fostului presedinte al Dumei de stat. Asa ca familia Rodzianko s-a stabilit la Belgrad, unde a si crescut viitorul episcop.

Cu profesorii i-a mers de minune. In afara faptului ca in Iugoslavia se adunase floarea emigrantilor rusi, pedagogii lui directi au fost ieromonahul Ioan Maximovici, care dupa treizeci de ani a devenit renumitul arhiepiscop de San-Francisco, iar dupa inca treizeci de ani a fost canonizat ca sfant in Biserica Rusa de peste hotare, si marele si cel dintai ierarh al Bisercii Ruse de peste hotare, mitropolitul Antonie Hrapovitki. Ei erau niste giganiti ai duhului, care nu puteau sa nu aibe asupra elevului lor o influenta foarte puternica si binecuvantata.

[...]

In Iugoslavia, familia Rodzianko s-a stabilit pentru mai mult timp. Vladimir a crescut si a devenit un tanar bun, inalt si foarte frumos. A dobandit o educatie stralucita, s-a indragostit de o fata minunata, care i-a devenit sotie si la douazeci si cinci de ani a fost hirotonit preot in Biserica Sarba. Cand a inceput razboiul, parintele Vladimit Rodznianko a luat parte fara teama la Rezistenta. De asemenea, a ramas fara frica in Iugoslavia si dupa venirea la putere a guvernului comunist, desi multi emigranti rusi, in primul rand dintre cei ce erau vizati in mod deosebit de puterea sovietica, au parasit acea tara. Parintele Vladimir slujea ca preot intr-o parohie sarbeasca si socotea cu neputinta sa isi abandoneze turma, chiar sub amenitarea inchisorii sau a impuscarii.

De impuscat, nu l-au impuscat, insa in lagar bineinteles ca l-au trimis. Pentru opt ani. Iar lagarele lui Tito nu erau mai putin ingrozitoare decat cele din URSS. Din fericire, Tito s-a certat repede cu Stalin si, ca sa-l infurie macar oarecum pe fostul lui lider, sa-i faca in ciuda, i-a eliberat din lagarele iugoslave pe toti emigrantii rusi. Asa ca Preasfintitul a stat in inchisorile iugoslave numai doi ani. Cum a iesit din lagar, a plecat iarasi in calatorie.

Mai intai a mers la Paris, la duhovnicul sau, arhiepiscopul Ioan Maximovici. Apoi la Londra, unde a inceput sa slujeasca intr-o biserica ortodoxa sarba. Tot acolo, la Londra, la radio BBC, parintele Vladimir a inceput sa transmita emisiunile sale religioase in Rusia, emisiuni din care cateva generatii de cetateni ai URSS au aflat despre Dumnezeu, despre credinta ortodoxa, despre istoria Bisercii si despre tara lor.

Au trecut anii si parintele Vladimir a ramas vaduv. Biserica i-a dat binecuvantare sa intre in monahism, unde a primit un nume nou - Vasile - si rangul de arhiereu. Episcopul Vasile a plecat apoi intr-o calatorie obisnuita, in America. Acolo aduce la Ortodoxie mii de protestanti, catolici si oameni care pur si simplu nu credeau in nimic. Dar, cum se intampla cateodata, nu era pe placul tuturor, nu atat prin activitatea sa energica, cat prin faptul ca vorbea deschis impotriva unei grupari puternice, dar total neacceptata de Biserica, care isi facea lobby, cum se spune. Si, ca rezultat, Preasfintitul episcop Vasile a fost scos la pensie, fara a-i fi asigurat vreun venit, fara a primi bani.

Insa si acest eveniment, care nu l-a bucurat prea mult, a devenit pentru ierarh o continuare a calatoriilor celor atat de dorite de inima lui si un prilej pentru nevointe noi. In anii aceia s-a ivit dintr-odata posibilitatea de a calatori in Rusia. Si aceasta era visul arzator pe care il avea de de mult timp Preasfintitul si plin de avant s-a indreptat spre pamantul sau natal, care pentru el era sfant.

In acea vreme, au avut loc si cateva intamplari la care mi-a fost dat sa fiu martor si chiar sa iau parte la ele.

 *

[...] Dupa moartea duhovnicului sau, arhiepiscopul Ioan Maximovici, noul sau indrumator duhovnicesc a devenit mitropolitul londonez Antonie de Suroj, un vechi prieten al familiei Rodzianko. El i-a si comunicat parintelui Vladimir ca ierarhii Biserici Ortodoxe din America faceau demersuri cu multa grija, dar staruitor, ca el sa se straduiasca sa-l induplece cumva pe protoiereul vaduv Vladimir Rodzianko sa se tunda in monahism, iar dupa aceea, ca ascultare, sa il faca arhiereu si sa-l trimita in Statele Unite, ca episcop in capitala Washington!

Parintele Vladimit stia foarte bine ca adevarata slujire arhiereasa era legata nu de cinstire si marire, ci de o multime de griji zilnice, care niciodata nu se termina, de imposibilitatea de a-si apartine siesi si de povara responsabilitatilor imense, nestiute de catre oameni. Iar in diaspora rusa soarta unui episcop mai era si saracia, care deseori ajungea pana la mizerie. Si varsta pretendentului la arhierie pe atunci era destul de inaintata - avea saizeci si sase de ani, dintre care patruzeci de ani slujise ca preot.

Dar parintele Vladimir a primit propunerea legata de monahism si episcopat ca pe voia lui Dumnezeu si raspunsul la rugaciunile sale si a fost de acord. Ierarhii din America si Anglia au batut indata palma si soarta parintelui Vladimir s-a decis.

Dar chiar inaintea tunderii in monahism, viitorul calugar i-a pus dintr-o data duhovnicului sau, mitropolitul Antonie de Suroj, o intrebare sincera si neasteptata.

- Iata, voi primi acum de la tine Preasfintite, tunderea in monahism. Voi depune inaintea lui Dumnezeu si a Sfintei Lui Biserici inaltele voturi monahale. In ceea ce priveste votul curatiei aici totul este clar. Cu votul saraciei, de asemenea, totul e limpede. Cu votul legat de rugaciune, la fel. Dar iata, in ceea ce priveste votul ascultari, nu pot intelege nimic!

- Cum asa? s-a mirat mitropolitul Antonie.

- Pai, iata cum, a explicat cu chibzuinta parintele Vladimir. Pe mine ma vor face de prima nu doar monah, ci si episcop. Asta inseamna ca eu, datorita functiei, voi da dispozitii si voi conduce. De cine voi asculta eu atunci? La cine poruncesti sa intru in ascultare?

Mitropolitul a cazut pe ganduri. Iar apoi a spus:

- Sa faci ascultare de fiecare om pe care il vei intalni in calea vietii tale; dar numai daca rugamintea lui va fi pe masura puterilor tale si nu va contrazice Evanghelia.

Aceasta porunca i-a mers la inima parintelui Vladimir, desi dupa aceea, pentru cei ce au fost in preajma Preasfintitului, a fost destul de neplacut, din pricina dispozitiei lui neincetate dea implini cu fermitate si irevocabil votul acesta monahal. [...]

*

De fiecare data urmaream cum Preasfintitul Vasile facea, in adevaratul sens al cuvantului, ascultare de oricine venea la el. In plus, se vedea ca, in afara de dorinta cea mai sincera de a sluji oamenilor, mai ascundea ceva cu totul deosebit, stiut numai de el. 

In timpul acestor cugetari mi-a adus aminte ca termenul "ascultare" vine de la verbul "a asculta". Si treptat am inceput sa-mi dau seama ca prin aceasta smerita ascultare, Preasfintitul invata sa asculte atent si sa inteleaga voia lui Dumnezeu. Datorita acestui fapt toata viata lui devenise nici mai mult nici mai putin decat o cunoastere neincetata a Proniei lui Dumnezeu, o convorbire tainica, dar intru totul reala cu Mantuitorul, cand Dumnezeu vorbeste cu omul nu prin cuvinte, ci prin imprejurarile vietii si ii daruieste interlocutorului Sau cea mai mare rasplata, aceea de a fi slujitorul Lui in lumea noastra.

Odata, in vara anului 1990, intr-una din vizitele Preasfintitului la Moscova, a venit sa faca cunostinta cu el un preot tanar, care arata ca un grenadier. Si pe neasteptate i-a propus Preasfintitului sa slujeasca la el in parohie. Ca intotdeauna, Preasfintitul nu s-a lasat rugat de doua ori. Iar eu am inteles ca vor incepe iarasi obisnuitele probleme.

- Si unde este parohia asta a ta? am intrebat eu, uitandu-ma posomorat la tanarul preot.

Dupa tonul meu, grenadierul a inteles ca propunerea lui nu era pe placul meu.

- Nu departe! mi-a spus el fara amabilitate.

Era un raspuns obisnuit, in spatele caruia se puteau ascunde intinderile fara de sfarsit ale nemarginitei noastre Patrii.

- Uite, vezi, Gheorghe? Nu e departe! a incercat sa ma linisteasca Preasfintitul.

- Nu foarte departe, a specificat grenadierul.

- Spune, unde? am intrebat eu morocanos.

Parintele s-a fastcit putin.

- Biserica este din secolul al optsprezecelea, asa ceva nu mai gasesti in Rusia! Satul Gorelet... Langa Kostroma...

Presimtirile mele au inceput sa se adevereasca.

- Am inteles! am spus eu. Oar de la Kostroma cat mai este pana la Gorelet-ul tau?

- O suta cincizeci de kilometru... Mai exact, doua sute... a recunoscut cinstit parintele. Exact intre Ciuhloma si Kologrivo.

Iar eu m-am cutremurat. Si am inceput sa socotesc cu voce tare:

- Patru sute de km pana la Kostroma, apoi inca doua sute... Apropo, Preasfintite, va imaginati macar cat de cat ce drumuri sunt acolo, intre Ciuhloma si Kologrivo? Asculta, parinte, dar binecuvantare de la arhiereul din Kostroma pentru slujirea Preasfintitului ai? m-am agatat eu de ultima speranta. Caci fara binecuvantare nu poate sa slujeasca in alta eparhie!

- Fara aceasta nici nu m-as fi apropiat, m-a incredintat cu duritate grenadierul. Toate binecuvantarile arhiereului nostru au fost obtinute din timp.

Si astfel s-a trezit Preasfintitul Vasile in drum spre un satuc indepartat, ratacit printre padurile Kostromei. Parintele Andrei Voronin, caci asa se numea grenadierul, era un remarcabil om al muncii, devenit preot, ca multi care venisera in anii aceia in Biserica. Fiind absolvent al Universitatii de Stat din Moscova, a restaurat o biserica daramata, a construit o parohie, o scoala si o minunata tabara pentru copii. Drumul pana in satul lui a fost, intr-adevar, lung, astfel incat insotitorii lui au obosit foarte mult.

Deodata, masina s-a oprit. Exact cu cateva minute in urma pe drum se produsese un accident: un camion se ciocnise fata in fata cu o motocicleta. Pe pamant, in praf, zacea un barbat mort. Deasupra lui statea incremenit un tanar. Iar in apropiere fuma abatut, cu capul lasat in jos, soferul camionului.

Preasfintitul si insotitorii lui au iesit repede din masina. Insa de ajutat, nu mai putea ajuta cu nimic. Instantaneu a patruns in lumea noastra triumful brutal al absurditatii, imaginea dramei omenesti ireparabile, care ne-a coplesit pe toti cei ce ne-am nimerit in acea clipa pe drum, in locul acela.

Tanarul motociclist, strangandu-si in maini casca, plangea, caci cel ce murise era tatal lui. Preasfintitul l-a luat in brate pe tanar.

- Eu sunt preot. Daca tatal dumneavoastra a fost credincios, ii pot face rugaciunile necesare chiar acum.

- Da, da! a ingaimat tanarul, incepand sa-si revina din soc. Faceti, va rog, tot ce trebuie! Tatal meu a fost ortodox. E adevarat, niciodata nu a mers la biserica, toate bisericile din jur au fost daramate... Dar el intotdeauna spunea ca are duhovnic! Faceti, va rog, totul cum este randuit!

Din masina fusesera deja aduse vesmintele preotesti. Iar Preasfintitul nu s-a abtinut si l-a intrebat cu multa grija pe tanar:

- Cum s-a putut ca tatal dumneavoastra sa nu mearga la biserica, dar sa aiba duhovnic?

- Pai, s-a putut... Tatal meu multi ani a ascultat emisiunile religioase transmise din Londra. Le realiza un preot, Rodzianko. Si pe acest parinte il socotea duhovnicul sau. Desi in viata niciodata nu l-a vazut.

Atunci Preasfintitul a izbucnit in plans si a cazut in genunchi in fata raposatului sau fiu duhovnic.

*

Calatoriile... Indepartate sau apropiate, intr-adevar, sunt binecuvantate pentru ucenicii lui Hristos, fiindca si Dumnezeu a fost un Calator; si insasi viata Lui a fost o calatorie: din lumea de sus, la noi, pe acest pamant pacatos. Apoi pe dealurile si prin vaile Galileii, prin pustiuri neumblate si orase populate, prin intunecimea sufletelor omenesti. Prin lumea creata de El, printre oamenii care uitasera ca ei erau fiii si mostenitorii Lui...

Sursa: Arhimandritul Tihon Sevkunov Nesfintii Sfinti si alte povestiri, Editura Egumenita

PAGINI WEB:

His Eminence the Novice

Despre crestinismul nostru orb, mut si slabanogit

„Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Hristos.” (Filipeni 2, 21)

Doi orbi au fost vindecaţi de Iisus. S-au ţinut după El pe drum rugându-se neîncetat până au ajuns în casa Lui; acolo au făcut o mărturisire de credinţă şi, atinşi de Domnul, ochii li s-au deschis.

După ce s-au vindecat au plecat uitând cu totul ce le-a poruncit Iisus: nu mare lucru, doar să păstreze tăcerea. Nu ştiu dacă a fost neatenţie, uitare sau doar entuziasm. Însă cum au ieşit din casa Domnului au făcut exact pe dos. Şi nu doar ca o pornire repede reprimată, un accident; ci, deşi Hristos le-a poruncit cu asprime, nu s-au lăsat până nu au informat tot ţinutul.

Se ascunde în acest incident o boală duhovnicească ce are mare popularitate la noi, la dreptmăritori. E, cred, adevăratul motiv pentru care mulţi dintre ortodocşi nu citesc Scriptura: lipsa totală de interes pentru ce vrea Hristos! Venim la El doar pentru problemele şi poftele noastre. Ca şi orbii din Evanghelie credem şi noi că Hristos ne poate vindeca sau scoate din încurcăturile vieţii. Dar nu ne interesează ce vrea El. În caz că o facem totuşi, poruncile Lui le înghiţim greu, cu sila, doar ca pe nişte clauze obligatorii la „contractul” prin care Dumnezeu S-a obligat să ne rezolve neputinţele. Dormim în picioare şi cu ochii deschişi când se citeşte Pericopa şi când se predică. Pentru că, repet, Scripturile fiind pline de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu, nu ale noastre, nu prezintă interes! De aici marea, predominanta importanţă a rugăciunii: nu din evlavie, ci pentru că altminteri nu se pot face „afaceri” cu Dumnezeu. Şi azi, ca şi pe vremea lui Iisus, Templul lui Dumnezeu e plin de negustori şi de tarabe sufleteşti.

Pocăinţa înseamnă să începi să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă să ai deodată alt scop în viaţă. Unul radical diferit de toate idealurile lumii. E ca şi cum orbii care au venit la Iisus, în loc să ceară vindecare, ar fi întrebat despre Împărăţia Cerurilor pe care Domnul o binevestea pretutindeni şi pentru care făcea toate minunile. Căci minunile nu erau de fapt decât o încurajare spre a crede cele propovăduite de Mântuitorul despre Împărăţia Cerurilor. Faptul nu e cu neputinţă. Căci am văzut feţe luminoase de orbi şi schilozi şi muribunzi. Nu pentru că li se făgăduise o tămăduire urgentă, minunată. Ci pentru că aflând Împărăţia, nu mai doreau nimic altceva. Nici măcar vindecarea…

Sunt de acum ani buni de când vorbesc cu tinerii despre Domnul Hristos şi nimeni nu m-a întrebat vreodată ceva despre Împărăţia Cerurilor. În schimb e viu interesul pentru pelerinaje, praznice, posturi şi amănunte tipiconale. Ca să nu mai spunem de CIP-uri şi lupta AntiSistem. În topul preferinţelor ortodoxe Împărăţia lui Dumnezeu e pe ultimul loc.

De această orbire e absolut necesar să ne vindece Dumnezeu, de orbirea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu, de gândurile şi făgăduinţele Sale. Şi mai ales faţă de Împărăţia Sa.

Mulţi tineri au primit ascultare de la duhovnic să citească un capitol din Evanghelie pe zi. Nu e atât un „canon”, cât un îndemn spre Hristos şi un ajutor sfânt, esenţial, vital. Şi, când îi întrebam despre cele citite, amuţeau. Ca mutul îndrăcit din Evanghelia de azi. Căci e un demon foarte ataşat de ortodocşi, acesta al împietririi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. E un demon bine hrănit cu temeri „sfinte” care le încătuşează mintea şi inima în faţa Evangheliei: nu cumva să cadă în erezie, în protestantism. Dar nu ne cere nimeni exegeză, hermeneutică biblică sau cine ştie ce lucru înalt şi pretenţios; ci doar o mărturie, oricât de mică, dar vie despre cum ne-a atins sau a intrat cuvântul lui Hristos în noi, cum l-am simţit cu mintea şi cu inima, ce impresie, efect, ce înţelesuri şi perspective a produs în sufletul nostru acestă întâlnire. Nici unul din cei interpelaţi pe acestă temă nu a dat vreun semn că lectura Evangheliei a fost, cât de cât, un „eveniment”, un început de dialog, spontan şi sincer, al sufletului cu Dumnezeu, că a trezit vreo uimire sau vreo impresie. Poate de aceea nimic nu e mai urgent în bisericile noastre ca a cere Domnului să ne vindece de orbirea, surzenia şi muţenia pe care le avem faţă de cuvântul Lui. Poate e singura şansă pentru mulţi dintre noi de a învia din creştinismul nostru şi de a fi înălţaţi, prin puterea cuvântului Scripturii, la al Lui. Dar credem noi că poate face El aceasta? (Matei 9, 28) Răspunsul a fost dat de două milenii: Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui care crede (Romani 1, 16)

Nu-L auzim şi nu-L înţelegem pe Hristos. Sămânţa cuvântului divin cade lângă drumul vieţii noastre lumeşti şi ne este grabnic furată de cel cu care călătorim, adică de diavol. De aceea, cuvântul Evangheliei nu lasă nici o impresie în noi, nici o urmă în afectul şi gândirea noastră. Vreţi o dovadă? Iat-o. Sf. Ap Pavel spune despre cuvântul lui Hristos că e viu şi lucrător şi o sabie mai ascuţită decât orice sabie, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Citindu-l, l-aţi resimţit vreodată ca atare? V-aţi simţit junghiaţi la inimă, cu sufletul descoperit şi cu păcatele cele mai adânci şi mai ascunse scoase deodată la lumină? Sabia cuvântului junghie adâncul inimii cu durerile căinţei; dar le resimţim dulci din pricina izvoarelor de apă vie ale harului pe care le-a deschis această străpungere, căci ea deschide Împărăţia lăuntrică! Aţi trăit vreodată această experienţă? Dumnezeu a dăruit-o tuturor credincioşilor. Dar de ea se bucură doar cei care deschid Sfânta Evanghelia ca să aibă o întâlnire vie, personală, cu Domnul şi Dumnezeul lor….

Credinţa vine din auzirea cuvântului lui Hristos. Iar noi, credincioşii de azi, deşi nu-l auzim spunem că avem credinţă. Dar ce fel de credinţă e aceasta? Ştiu doar atât: că e una căreia nu-i este foame şi sete. Nici de Spovedanie, nici de Împărtăşanie, nici de Împărăţia lui Dumnezeu. E o credinţă bolnavă: lipsită de bucurie, fără sentimente şi gânduri sfinte şi fără fapte. Adică fără gândul şi fapta lui Hristos. E o credinţă făcută, nu născută. O păpuşă, un idol, nu o fiinţă vie.

E credinţa unui mort care se simte bine în mormântul lui şi nu vrea să învieze…

Din Doxologia/ Marius Iordachioaia: Creştinismul orb şi mut 

***

„Şi iată, I-au adus un slăbănog…” (MATEI 9, 2)

Cetatea lui Iisus, Biserica de pe pământ, e plină azi de slăbănogi. De o specie paradoxală de slăbănogi: unii care nu mai caută vindecare, ci îşi iubesc boala, care vin la biserică să şi-o cultive, să şi-o îndreptăţească şi chiar să şi-o hrănească.  De fapt nici nu o consideră o boală, ci o virtute fundamentală. Se consideră nu paralitici, ci smeriţi. Şi purtarea lor pe targă de-a lungul unei vieţi întregi o socotesc adevărata evlavie. E ca şi cum Evanghelia ne-ar spune, într-o demonică parafrazare, că în cetatea lui Iisus era un paralitic care a fost adus la El ca să primească un pat nou, mai confortabil. La Sfânta Liturghie, pentru mulţi, doar asta se întâmplă: se simt mai bine pe paturile lor.

Boala asta e adusă din lume, din acest ”rai” al duhurilor rele. E duhul cel viclean al confortului, al lenii civilizate. A intrat în biserici şi a renovat nu numai utilităţile, n-a schimbat numai caloriferele, centrala termică şi parchetul, ci şi evlavia credincioşilor. Lupta cea bună a credinţei s-a sfârşit, e pace. Lumea şi Biserica s-au împăcat, au semnat armistiţiul: nu se mai amestecă una în treburile celelalte. Biserica nu mai e Spital duhovnicesc, ci, pentru mulți dintre noi, pensiune turistică. Vin oamenii să se relaxeze… Bisericile noastre nu au fost transformate încă în restaurante, hoteluri şi depozite ca în Occident, ci reţeta distrugerii e alta, mai subtilă: noi, credincioşii, am fost transformaţi, de viaţa noastră „occidentală” (din lume), în clienţi ca de cârciumă, muzeu sau hotel al Bisericii.

Poate unora cuvintele acestea le par şocante ori, cel puţin, exagerate. Atunci cum să socotim cuvintele unor mari duhovnici care spuneau despre creştinismul contemporan că ar trebui reîncreştinat!? Oare ce vrea să însemne asta? Ne va ajuta Evanghelia din duminica a șasea după Rusalii să căpătăm un răspuns. Un răspuns care este vital pentru noi ca şi credincioşi ortodocşi.

Foarte puţini din cei care vin la biserică, vin şi la Iisus. Aşa e şi la cârciumă, muzeu sau hotel: câţi vin acolo pentru cârciumar, ghid sau patronul stabilimentului? Doar cunoştinţele şi prietenii. Restul vin pentru băutură, spectacol şi cazare. Aşa şi cu noi, ”clienţii” Bisericii… Noi nu venim pentru că am auzit chemarea Lui înduioşător de caldă, de familiară. De ce? Pentru că nu am venit din credinţă. Ne motivează alte lucruri, cum ar fi de pildă obişnuinţa sau curiozitatea. De multe ori pentru noi credinţa se reduce la recitarea sacadată a Simbolului (Crezului). Nu e o sete a inimii. Nu ne simţim, lăuntric, nici slabi, nici orfani. De aceea cuvintele lui Hristos, Îndrăzneşte, fiule!, în fapt, nu ne spun nimic, nu au cum să ne atingă. Nu simţim că sunt pentru noi.

În acelaşi mod în care frecventăm Liturghia, frecventăm şi Sfintele Taine. De pildă, Spovedania. Venim să ne mărturisim păcatele. Am auzit că face bine, aşa cum am auzit despre multe alte lucruri. E o achiziţie printre multe altele, unul din medicamentele de pe etajera farmaceutică a vieţii noastre. Face bine la sănătate. Într-o lume obsedată de „starea de bine”, de siluetă și de cure, şi Spovedania a ajuns doar un fel de adjuvant spiritual la terapiile naturiste, o asistenţă religioasă a stării noastre de bine şi de confort. De aceea, din pricina abordării noastre necreștine a Tainei, Spovedania nu deschide calea credinţei. Nu e sfârşitul căii largi a păcatului şi poarta căii celei strâmte a mântuirii, ci e un garaj sufletesc în care se schimbă uleiul şi filtrul maşinii cu care călătorim pe bulevardul larg cât lumea ce duce spre prăpastia morţii veşnice.

Poate că începutul răului acestuia nu e altul decât confuzia între două întrebări: Cine este Iisus Hristos? şi Cine este pentru mine Iisus Hristos? La cea dintâi ştiu să răspundă şi cărţile şi computerul. La cealaltă, însă, numai o inimă de om.

Viaţa veşnică înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa spune El, Cel mai în măsură să o definească. Cu orice altă treabă eşti pe la biserică, ratezi esenţialul. E ca şi cum ai merge la Grădina Botanică să cumperi o pâine. S-ar putea să te întorci încântat şi relaxat de frumuseţea exotică a naturii. Dar pâine nu vei avea. Vei fi tot flămând.

Spovedania şi Postul şi Sfânta Împărtăşanie sunt paşi spre cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu. Am şti cu toţii acest adevăr şi am fi plini de bucurie şi de râvnă în credinţa noastră, ne-am găsi toată desfătarea sufletului în Biserică, dacă credinţa ne-ar fi o relaţie personală cu Tatăl. Când eşti cu adevărat în Hristos, în Biserică, ai o îndrăzneală de fiu spre Tatăl ceresc. Acesta este harul, darul filiaţei pe care ţi l-a dat Iisus, când te-ai făcut una cu El prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie. De aceea singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o Iisus este Tatăl nostru. Te-ai unit cu Hristos şi inima ta nu strigă AVVA, adică TĂTICULE? Aceasta e o întrebare esenţială. Altele, poate la fel de importante sunt: Crezi în Hristos dar nu simţi nevoia să te apropii de El şi să-L cunoşti mai bine? Vii la biserică şi pleci tot pe patul confortului şi „binelui” tău lumesc? Ai fost iertat de păcate şi nu te interesează puterea de a te ridica şi umbla?

Dacă Evanghelia îţi este o Carte a Întrebărilor fundamentale te poate învia din morţi. Mintea onestă poate deveni, prin Evanghelie, cunoscătoare de Dumnezeu. Evanghelia dă inimii care se deschide cuvintelor sale puterea de care se mirau oamenii din cetatea lui Iisus atunci când Domnul l-a vindecat pe slăbănog: puterea unei dorinţe vii, pătimaşe, de a fi iertat, ridicat şi făcut în stare să umbli în legea lui Hristos, în harul luminos şi dulce al iubirii dumnezeieşti. Şi nu în ultimul rând, puterea de a te uimi de Iisus, la fiecare Liturghie, atunci când preotul citeşte Evanghelia. Căci aceea e singura putere care îţi poate deschide inima şi care sărbătoreşte cu inocenţa unui copil vestea cea bună a mântuirii. O adevărată lectură a Evangheliei este o revoluţie creştină în direct, o suavă invazie a luminii necreate în mintea şi inima noastră, un fir tot mai consistent de apă vie, prin care se întoarce, în noi, Adevărul. E o Revoluţie a Adevărului care izgoneşte minciuna din lăuntrul nostru. Şi odată cu ea şi moartea. Un Adevăr strălucind de iubire, care uneşte, cu razele sale, mintea şi inima.

Evanghelia vindecării slăbănogului din Capernaum ne arată lucrarea mântuitoare a lui Hristos: iertare, ridicare din mocirla păcatului şi puterea de a umbla după rânduiala vieţii veşnice. Mântuirea nu e vindecare de o boală, ci de o viaţă. Dumnezeu ne vindecă de viaţa noastră, dându-ne viaţa Lui. Dacă vom credem în această Evanghelie, atunci harul acestei lucrări ne va invada, pe măsura credinţei noastre, mintea şi inima. Şi nu va micşora doar spaţiul pustietăţii lăuntrice, ci şi pe cel dintre noi şi aproapele.

Dacă Evanghelia nu e, în primul rând, o Carte a Întrebărilor, ci rămâne o carte a răspunsurilor pe care nu le-am cerut, atunci cuvintele lui Dumnezeu nu vor pătrunde în lăuntrul nostru şi nu vor schimba nimic în gândirea şi simţirea noastră. Întrebările sunt rănile inimii, singurele însetate de cuvintele lui Dumnezeu ca de vindecare. „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului” (Evrei 4, 12), adică până la ascunzătoarea lăuntrică a duhurilor fariseilor cârtitori din Evanghelie, care nu s-au scoborât cu vremea în adâncul istoriei, ci în bezna cea mai adâncă din lăuntrul nostru.

De acolo ne vine nefericirea, lipsa de bucurie de a fi creştini. Care e cea mai subtilă formă de hulă… Suntem păcătoşi până în măduva oaselor şi până acolo trebuie să fim iertaţi. Suntem, de asemenea, slăbănogi până în miezul inimii, şi până acolo trebuie să fim vindecaţi. Să ne ajute Dumnezeu ca până acolo să fim pătrunşi de cuvântul Evagheliei! Amin.

Din: Doxologia/Marius Iordachioaia CARTEA ÎNTREBĂRILOR sau REVOLUŢIA CREŞTINĂ ÎN DIRECT

Fiecare se umple de lumina celuilalt

 Părinţii ortodocşi, cum au fost Sfinţii Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Serafim din Sarov, au vorbit despre această experienţă pe care au recunoscut-o ca fiind cea a Duhului Sfânt. 

"Această comuniune este o lu­crare a Duhului. El ne leagă de Hristos şi de ceilalţi şi, legându-ne astfel, ne face să iradiem. A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune, şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină. Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. De aceea, Dumnezeul Treime este comparat cu un sfeşnic cu trei braţe.

În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi. Pustnicii Îl cunosc pe Dumnezeu ca lumină în iubi­rea Sa; şi sunt plini de iubire pentru toţi oamenii şi pentru toate făpturile; chiar dacă nu văd alţi oameni, ei se roagă pentru ei şi primesc luminarea în rugăciunea lor pentru lume.

Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experienţă sunt nerăbdători să o împărtă­şească. Vieţile sfinţilor ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovniceşte e un om adevărat, de un farmec, de o frumuseţe, de o armonie extraordinară; sfinţii sunt de o blândeţe şi o delicateţe nespusă. Avem nevoie să cu­noaştem viaţa unor astfel de făpturi pentru a şti ce cale trebuie să urmăm." 

Scopul rugăciunii este acela de a deveni sfinţi în unire cu Dumnezeu.

(Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 207-208)
Sursa web: Doxologia, Suntem lumină unii pentru alţii

In lumina lui Dumnezeu atat bucuria cat si suferinta au sens, iar in afara ei sensul lor se pierde

Descoperirea pacatului

Asadar, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine in sufletul Parintelui Sofronie. Cum o spune chiar el, "Dumnezeul copilariei mele Se intorsese la mine in lumina intelegerii". Parintele simte o bucurie fara margini, un elan irezistibil inspre "Dumnezeu nevazut, dar iubit, necunoscut, dar inrudit, neajuns, dar apropiat". Focul ceresc, focul mistuitor al Iubirii vii il patrunde, ii incalzeste inima.

Dar, paradox al vietii duhovnicesti in care Taborul si Golgotha sunt de nedespartit, pentru Parintele Sofronie aceasta redescoperire a lui Dumnezeu ca persoana si a lui Hristos este si un izvor de "durere (care va fi) laitmotivul vietii mele in Dumnezeu", intrucat descoperindu-i-Se asa cum este, Dumnezeu ii ingaduie sa se vada si pe sine asa cum este, pana in cele mai ascunse unghere ale fiintei sale. Luminandu-i sufletul, Duhul Sfant ii descopera prapastia intunecata in care cazuse departandu-se de El. In acelasi timp in care harul dumnezeiesc se coboara asupra lui, el devine constient de adancimea pacatului in care a trait. Si aici, intr-o anumita masura, Parintele Sofronie repeta experienta Sfantului Pavel, care nu si-a vazut pacatul, decat dupa aparitia Domnului pe drumul spre Damasc:

 "A cunoaste esenta pacatului nu putem altfel decat prin credinta in Hristos-Dumnezeu, prin lucrarea in noi a Luminii nefacute (cf. Ioan 8, 24)". 

 "Pana la a ni se ivi Dumnezeiasca Lumina, suntem ca orbii". 

In afara lui Hristos si a Luminii Sfantului Duh, nimeni nu a ajuns vreodata sa cunoasca si sa inteleaga pacatul, si sa vada adevaratele dimensiuni ale caderii.

Dar ce e, de fapt, pacatul? In ce constau moartea si intunericul nostru? "In necunoasterea noastra", raspunde Parintele Sofronie. 

"[...] nu este amar mai mare, durere mai cumplita, decat a nu cunoaste pe Dumnezeu". 

Pentru arhimandrit:

 "pacatul, mai inainte de toate, este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Radacinile pacatului se afla in tainicele adancuri ale firii duhovnicesti a omului. Esenta pacatului nu consta in incalcarea unor norme etice, ci in instrainarea de la vesnica Dumnezeiasca viata, cea pentru care omul a fost facut si catre care este chemat in chip firesc sau, altfel spus, prin insasi firea sa".

Indepartare de Dumnezeul iubirii, "despartire de izvorul ontologic al fiintei noastre", pacatul nu este decat continuarea, repetarea pacatului originar. Noi suntem cu totii fii ai primului Adam, care, rupand legatura dragostei dintre Dumnezeu si om, a permis ca moartea si stricaciunea sa imbatraneasca in noi si in natura (Romani 5, 12,17). Intr-o masura sau alta, stam cu totii sub legea pacatului, sub inraurirea mortii care lucreaza, insa avem bineinteles, si libertatea sa refuzam aceasta lege si sa luptam impotriva pacatului, cu posibilitatea de a invinge moartea si de a invia in Hristos, aici si acum.

Analizandu-si pacatul, Parintele Sofronie distinge trei aspecte.

• In primul rand, o viziune aberanta a lui Dumnezeu, o conceptie intelectuala gresita asupra Fiintei supreme: "In esenta ei metafizica, nestiinta intrece toate nelegiuirile vazute". 

• Apoi, un refuz si o nesocotire a iubirii Tatalui, asa cum ne-a fost descoperita si daruita de Fiul si de Sfantul Duh: "Eu insumi mi-am trait caderea de la Hristos ca pe o faradelege nesuferit de josnica impotriva iubirii Lui". 

• In sfarsit, o uitare si un refuz al vocatiei profunde a omului, a indumnezeirii si a desavarsirii la care acesta este chemat.

Deci pacatul, care ii apare Parintelui Sofronie pe deplin limpede, corespunde unei intreite necunoasteri: a lui Dumnezeu asa cum este, a iubirii Tatalui si a chemarii omului.

 "In intunericul necunoasterii, nu numai durerile si suferintele, ci pana si bucuriile si multumirile, si indeobste totul isi pierde sensul. Dimpotriva - un dar mai mare decat intalnirea cu Dumnezeul Cel viu nu exista. In lumina acestei cunoasteri, nu numai starile placute, ci si cele intristatoare si chinuitoare sunt pline de sens, si drept aceea devin cu putinta a le purta, se indreptatesc (cf. 2 Co 4, 6-11)".

Intr-un anume fel, Parintele Sofronie, prin cautarea Fiintei pure, prin practicarea yoga, prin descoperirea lui Dumnezeu ca "Eu sunt", prin regasirea lui Iisus Hristos, a parcurs din nou si a retrait in propiul trup si in propriul suflet intreaga istorie a revelarii progresive a lui Dumnezeu oamenilor, de la religia naturala la intruparea Cuvantului, trecand prin revelatia biblica.

Numai ca, deoarece Il cunoscuse pe Hristos in copilaria sa, acum va considera toti acesti ani drept "nefolositori", intreaga traiectorie parcursa drept o regasire, mai rau chiar, drept o tradare. "Parasindu"-L pe Hristos pentru a se indrepta catre un Absolut, "supra-personal si imaginar", se crede victima unei iluzii spirituale:

 "Ne inselam atunci cand un fenomen al duhului, care nu provine de la singurul Dumnezeu adevarat, ne pare maret si sfant, ne atrage si noi ne deschidem inima lui".

Parintele Sofronie, crezand ca se apropie de Fiinta adevarata, socoteste ca, de fapt, s-a departat de ea pentru a cadea inspre "negurile si golul nefiintei":

"Prin sustragerile mele ascetice de la tot ce este relativ nu dobandeam o unire reala cu Cel pe Care-L cautam. Experientele mele mistice purtau un caracter negativ. Nu 'Fiinta pura' se infatisa inaintea mea, ci moartea intregii mele fiinte, cuprinzand si principiul meu personal".

 In lumina lui Hristos Celui regasit, ceea ce inainte trecea drept lumina si adevar dumnezeiesti, se arata acum sufletului sau drept intuneric si ura de Dumnezeu.

Maxime Egger, Arhimandritul Sofronie, calugar pentru lume

Din "S-a dus sa-L vada precum este. 20 de ani de la mutarea in eternitate a Parintelui Sofronie Saharov"

Daca slabeste unirea noastra, diavolul se arunca asupra noastra ca o avalansa distrugatoare

Dumezeu ne da tot ceea ce Ii cerem atunci cand Ii cerem uniti, in timp ce, daca nu suntem uniti in dorintele noastre si in viata, nu ne aude rugaciunile. Trebuie deci sa construim o simfonie a muzicii dumnezeiesti. Atunci cand ne adunam in numele lui Hristos, sa fie cu adevarat Hristos in mijlocul nostru, cuvantul lui Dumnezeu, intelepciunea Lui, puterea Lui[1]. Uniti si legati in armonia duhovniceasca, unii aducand mai mult si altii mai putin, dupa darurile pe care le are fiecare, vom deveni un trup strans, unit, vrednic de capul sau, care este Hristos[2]. Daca doi sau zece sunt suflete asemenea, atunci fiecare nu este unul, ci devine inzecit si ii gasesti unul pentru zece si zece pentru unul [3]. Atunci cand fiintele sunt lipite si nu lasa nici un spatiu intre ele, devin de nedespartit, si, daca cumva o sageata le strabate sau daca se creeaza o distanta, toate se strica, se pierd. Asa si cu diavolul: atat cat suntem uniti nimic nu poate sa intervina intre noi, daca insa se strica sau se slabeste unirea noastra, el se arunca asupra noastra ca o avalansa distrugatoare, puternica. Asa incat, luptandu-ne intre noi, facem loc diavolului. Ar trebui sa fim uniti impotriva lui, in loc sa ne parasim aproapele in razboi si sa ne intoarcem unul impotriva celuilalt[5]. De aceea si noi devenim din ce in ce mai slabi, iar diavolul devine din ce in ce mai puternic, pentru ca nu luptam impreuna impotriva lui, ci il facem pe el general al razboiului pe care il ducem unul contra celuilalt[6].

Nimic nu loveste mai mult neamul omenesc decat raciea dragostei si nimic nu-l desfigureaza atat de mult  precum indepartarea dragostei. Racirea dragostei creeaza diferente de pareri, tulburari si polemici ideologice, pentru ca dispozitia de a nu-i iubi pe fratii nostri, naste iubirea de putere, bucuria de a stapani, iar acestea sunt ideologii potrivnice, tulburatoare, anarhice[7]. Nimic nu raceste dragostea asa cum o fac dihonia, neintelegerea, cearta. Nimic nu mareste asa de mult raul ca racirea dragostei, caci racirea dragostei conduce catre egocentrism, iar aceasta strica, desface, sfasie unitatea dintre oameni[8]. 

Sanatatea sufleteasca nu se dobandeste in despartire, ci in unire[9]. Unirea are o putere mai mare decat orice altceva de a ne asigura mila lui Dumnezeu[10]. Nu exista un alt mod de mantuire a omului decat aproapele sau interesul aproapelui[11]. Legatura cu aproapele este leacul vietii si al invierii, al nemuririi[12]. Si, prin unirea cu aproapele, omul poate atinge si desavarsirea[13]. Omul care nu stie sa se uneasca cu aproapele sau este un lucru nefolositor, o entitate nefolositoare[14]. Nu poate cineva sa aibe o cugetare inalta[15] si sa semene cu lucrurile neinsufletite[16] si sa aiba chipul lui Dumnezeu complet desfigurat[17]. Asa ca sa cugetam si sa ne preocupam de ceilalti, ca sa avem unirea cea trebuincioasa[18]. Chiar si existenta omului este dobandita de unirea lui cu aproapele, subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, precuvantand astfel, cu cincisprezece veacuri inainte de Huber, atunci cand zice: "devin eu atunci cand zic tu".

...

[1] Origen, Cuvantare la Evanghelia dupa Matei, vol. XIII, pp. 254-255

[2] Sf. Grigore de Nazianz, Aplogie pentru fuga in Pont, PG 35

[3] Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia LXXVIII la Evanghelia dupa Ioan, PG 59

[4] Idem, Omilia XIV la Efeseni, PG 62

[5] Ibidem.

[6] Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia VII la epistola catre Romani, PG 60

[7] Idem, Omilia II la Epistola I catre Timotei, PG 62

[8] Idem, Omilia IX la Epistola catre Efeseni, PG 62

[9] Sf. Ioan Casian, Catre Episcopul Castor, "Despre intristare", in Filocalia, vol. I.

[10] Fericitul Augustin, Despre botez impotriva Donatenilor, in "Nicene and Post Nicene Fathers', vol. IV

[12] Macarie, Omilia XL, PG 34

[13] Sf. Ambrozie, Indatoririle clerului, vol. X

[14] Sf. Atanasie, Cuvantul III impotriva arienilor, B.E.P.E.S., vol. XXX

[15] Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XXVII la epistola a II-a  catre Corinteni, PG 61

[16] Idem, Omilia VII la Epistola a II-a atre Timotei, PG 62

[17] Idem Omilia XXXII la Epistola catre Corinteni, PG 61

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, PG 44

Din Casnicia, Dificultati si solutii de Pr. Filoteu Faros  si Pr. Stavros Kofinas

Parintele Savatie Bastovoi la Libraria Sophia si la Nasu.tv despre Nobletea duhovniceasca

***

PARINTELE SAVATIE BASTOVOI la Libraria Sophia (2013) despre NOBLETEA DUHOVNICEASCA

PAGINI WEB:

Razboi intru Cuvant:

PARINTELE SAVATIE BASTOVOI la Libraria Sophia (2013) despre NOBLETEA DUHOVNICEASCA si “Romania ingerilor” (VIDEO integral)

 

CAND IZVORUL VIETII DEVINE SETE PENTRU CEL IUBIT: “Fiecare lacrima varsata pe pamant curge prin ochii lui Hristos”/ SFANTUL IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA – mangaiere si intarire pentru a nu ne lepada de Hristos in primejdii

ROF:

Savatie Bastovoi impartasind ce nu se poate spune, din propria-i viata