PS Ignatie: marturisirea inseamna dragoste asumata

 

Si chemand la Sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul Sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui sau cu sfintii ingeri.

(Marcu 8,34-38,  Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci)

"Cine vrea sa vina dupa Mine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie, sa se lepede de sine", si "cel care vrea sa-si castige sufletul, acela il va pierde, si "cel care il va pierde pentru Mine il va castiga", si mai departe, "daca cineva se rusineaza de Mine in mijlocul acestui neam desfranat si pacatos, si Eu fata de Dumnezeu ma voi rusina sa-l marturisesc".

De ce Hristos spune "daca cineva se va rusina de Mine, in acest neam pacatos si desfrant, si Eu ma voi rusina fata de el in fata Tatalui celui ceresc si a sfintilor Sai ingeri"? Hristos ne pune in fata unei situatii foarte delicate. Si anume: noi sa dam martuire intr-un context in care este foarte greu sa facem acest lucru. Daca este vorba de un neam desfranat si pacatos, evident, numai cu Hristos si Dumnezeu [acesta] nu traieste. Si Hristos ne spune, ca tocmai intr-un asemenea context, total nefavorabil, total lipsit de motivatie in a da marturie despre El, trebuie sa facem acest lucru. Si anume sa dam marturie despre credinta noastra, despre dragostea noastra fata de El.

Ori, de cele mai multe ori noi dam dovada de lasitate, de o anumita inerite, suntem foarte slabi, foarte neputinciosi. Si stiti cand noi putem sa ne verificam propia noastra putere de marturisire? Cand este cineva de o alta credinta in jurul nostru, sau o persoana care nu imbratiseaza credinta in Dumnezeu, are alte idei, gandeste altfel. Si tu, cand vezi ca esti in preajma unei asemenea persoane sau in preajma unui grup, care vezi ca este ostil Bisericii, tu nu vei aduce in discutie absolut nimic depsre credinta ta, despre crezul tau, despre dragostea ta pentru Iisus Hristos. De ce? Pentru ca te gandesti ca nu cumva sa fi ironizat, ca nu cumva sa fi persiflat si chipurile denigrat si considerat desuet, invechit, nelamoda, nelazi fata de curentele ideologice ale vremurilor noastre. Si atunci tu taci, foarte tradator, as putea spune desi cuvantul este foarte dur, foarte tare, si nu spui nimic despre credinta in Hristosul tau, in Dumnezeul tau.

Ceea ce este si mai trist este in situatiile in care Dumnezeu - Hristos este denigrat, este batjocorit, si tu nu iei atitudine. Si neluand atitudine este ca si cum incuviintezi la acea denigrare, la acel dispret. Este ca si cum tu esti de acord sa fie batjocorit Hristos. Si daca nu avem puterea de a lua aceasta atitudine marturisitoare, de curaj, in fata celor care il denigreaza pe Hristos, in fata celor care batjocoresc credinta, e semn ca inca in sufletul nostru nu este dragote desavarsita pentru El.

Pentru ca v-am spus, la inceputul cuvantului de invatatura, pe omul pe care-l tu il iubesti foarte tare nu-l lasi ca nimeni sa-i sifoneze imaginea, sa-i mototoleasca identitatea lui; il vei apara, vei lua atitudine si vei spune: nu este asa cum crezi tu. Hai sa te pun in fata unei alte perspective, in fata unei alte viziuni legate de aceasta problematica fata de care tu esti plasat in mod eronat, in mod gresit. Si vedeti, fara ca cineva sa ne impinga de la spate, fara ca sa avem nevoie de o consiliere speciala, in care sa vina cineva si sa ne invete: vezi, fi atent, in momentul in care este jicnita sotia ta, copilul tau, omul pe care il iubesti tu foarte tare, in felul acesta sa actionezi. Nu ai nevoie de niciunfel de lectii, de absolut niciunfel de lectii. Tu vei actiona intr-un mod spontan, instinctiv fata de persoana care vine si-ti livreaza o alta imagine schimonosita, falsa, neadevarata, mincinoasa, depsre omul pe care tu il iubesti.

De aceea Dumnezeu in Evanghelia de astazi; eu m-am oprit asupra unui verset, acesta in care Iisus Hristos ne spune: daca voua va va fi rusine sa Ma marturisiti pe Mine, si Mie imi va fi rusine in fata Tatalui celui ceresc si a ingerilor Lui, pentru ca voi nu m-ati marturisit. Si Dumnezeu ne spune ca trebuie sa-L marturisim chiar si acolo unde parca toate datele problemei parca ne-ar impiedica sa-L marturisim.

Crestinii primelor veacuri, martirii, daca ne gandim, martirii primelor veacuri, ei isi dadeau viata pentru Hristos. Cum de aveau aceasta putere extraordinara de a-si darui propia lor viata ca dar lui Dumnezeu? In primele veacuri crestine, stiti foarte bine, religia crestina era minoritara si majoritari erau paganii. Si ganditi-va, puneti-va intr-o situatie in care eu singur sa fiu crestin, si toti din jurul meu sa fie pagani, adica cei care nu impartasesc crestinismul. Am eu puterea sa vorbesc despre Hristos, pe care eu il iubesc? Sau ma gandesc mai mult la faptul ca voi fi linsat, voi fi poate ucis, imi va fi pusa in pericol viata, si atunici  nu voi vorbi despre crezul meu, despre convingerile mele, despre trairile mele.

Primii crestini il marturiseau pe Hristos, intr-un context in care erau foarte constienti ca le este ostil, le este potrivnic acel context. Toate lucrurile in momentul in care ei numai rosteau cuvantul Hristos, rosteau numai faptul ca sunt crestini, toate lucrurile veneau de-a valma si-i zdrobeau. Stiau foarte sigur ca ei vor fi sfaramati si ca viata lor le va fi luata. Se gandeau la faptul ca viata aceasta este o nimica toata in fata vesniciei de a sta cu Dumnezeu, vesniciei de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Viata aceasta este o nimica. Dumnezeu intr-o clipita toate ni le poate lua, totul, orice agoniseala si sanatatea nostra, si bruma noastra de munca, totul, intr-o clipita, si ramanem fara nimic. Si atunci iti dai seama ca cel mai de pret lucru, si cea mai frumoasa avere este credinta, este dragostea ta fata de Dumnezeu, si din dragostea ta fata de Dumnezeu se naste si dragostea fata de oameni. Si acestea sunt cele care ramn cu adevarat. De aceea primii crestini aveau aceasta forta, forta inimaginabila pentru noi de a-L marturisi pe Dumnezeu, de a da o marturie despre cel care era in inima lor.

Acest lucru ni-l cere si Hristos in Evanghelia de astazi: sa-L marturisim. Si-L marturisim pe Hristos prin viata noastra, prin credinta noastra traita. Nu-i suficient sa spui: da, sunt un om credincios, ma gandesc la Dumnezeu din cand in cand. Este o credinta anemica, este ca un om devitalizat, un om care simiti ca are toti muschii lui atrofiati, este oarecum ca si cand sunt blocate toate puterile lui de miscare, nu se poate misca asa cum trebuie daca nu are o credinta traita. Si o credinta traita nu o ai cu gandul. Avantul pe care il ai la rugaciune, venind la Liturghie duminica de duminica, incercand sa faci fapte bune si tot ce este bine placut lui Dumnezeu - si in felul acestea poti sa dovedsti ca ai o credinta traita.

Ma gandesc intotdeauna la comparatia in care este un om pe care il iubesti. Esti atent la modul cum vorbeste, esti atent la ceea ce-i place lui, la dorintiele lui, la sensibilitatile lui, si incerci sa tii cont de ele, incerici sa i le implinesti. De ce? Pentru ca-l iubesti. Si nu sunt situatiile deloc nesemnificative in care fiecare dintre noi avem oameni de care ne aducem aminte, de vorbele lor, de cuvintele lor, de comportamentul lor. Si toate acestea pentru noi au constituit un model, un exemplu si spunem: uite omul cutare asta imi spunea el. Si tineai cont de ceea ce spunea el pentru ca il iubeai, il respectai, il primeai in sufletul tau. Acelasi lucru ar trebui sa se intample si cu Dumnezeu. Daca il iubesti pe Dumnezeu, traiesti ceea ce El te invata ca trebuie sa traiesti, ceea ce este in Evanghelie, ceea ce invata Biserica, ceea ce propovaduieste Biserica. Si daca traim credinta acesta ai si forta de a marturisi pe Dumnezeu.

Acesta este gandul pe care am vrut sa vi-l pun in suflet legat de Evangheila de astazi, in care Hristos, ne spune ca este foarte important sa marturisim. Marturisirea este un indiciu, este un semn al dragoste pe care noi il avem fata de El. Nu-L marturisim, nu-L iubim. N-avem forta, n-avem curajul de a da o marturie despre El in fata cuiva care poate nu crede in Dumnezeu atunci e semn ca suntem bolnavi de neiubire fata de Dumnezeu.

Sunt foarte multe situatii in care auzeam oamnei spunandu-mi: parinte, in autobuze, sau undeva la servici, cand treceam pe langa o biserica, sau eram intr-o situatie de a-L marturisi pe Dumnezeu, nu-mi faceam cruce, imi faceam doar cu limba. N-aveam puterea pentru ca mi-era frica sa nu rada colegii de mine sau cei din preajma mea ca eu imi fac cruce, si chipurile sa creada ca as fi credincios, si in felul acesta sa ma ironizeze. Si stiti ca in felul acesta, intr-o situatie atat de banala e dovedit faptul ca tot suntem niste mici tradatori, tot niste oameni care nu avem coloana vertebrala si nu ne  asumam credinta noastra, care tinde sa devina o chestiune de viata privata. Nu! Este crezul meu!

Cand iubesti pe cineva, nu iti este rusine sa iesi cu el de mana pe strada, nu-l vei tine incuiat in casa, in camaruta ta, spunandu-i: stii, stai linisti aici, mie imi este foarte greu sa ies cu tine in oras, poate ca lumea va rade de mine, poate ca voi auzi tot felul de povesti, tot felul de discurtii despre faptul ca am o relatie cu tine. Cand ii vei spune acest lucru persoanei pe care o iubesti, iti va spune: imi pare foarte rau, tu nu ma iubesti, tu nu crezi in mine, tu nu dai doi bani pe mine, daca vrei sa ma tii acasa si nu vrei sa iesi cu mine in societate, si sa ma asumi pe mine. Si nu ca sa ma asumi pe mine, ci sa asumi dragostea ta fata de mine.

Hristos sa ne ajute sa avem puterea sa dam marturie despre El oricand. Si mai cu seama atunci cand nu avem niciun motiv ca sa-L marturisim, cand totul este ostil in jurul nostru, este potrivnic, totusi sa-L marturisim, pentru ca in felul acesta noi ne declinam, dam marturie despre dragostea pe care o avem fata de El. Amin.

P. Dumitru Staniloae: Timpul ne este dat ca sa raspundem oamenilor si lui Dumnezeu cu iubire

La inceput de An Nou sa ne amintim ca timpul ne este dat pentru a raspunde lui Dumnezeu si oamenilor cu iubire. Pentru aceasta, mai intai de toate, trebuie sa ne rugam. Iata asadar doua rugaciuni, cuvinte ale Parintelui Staniloae, prin care nadajduim ca timpul ce ne-a mai ramas sa se transforme in vesnicie, iubind...

Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos a Părintelui Dumitru Stăniloae

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, luminează mintea şi inima noastră. Descoperă-ne taina slujirii Tale, Cuvinte mai înainte de veci. Astfel vom învăţa să-i slujim pe toţi oamenii şi să te slujim pe Tine, Domnul şi Dumnezeul nostru, în toţi oamenii! Amin.

Alta Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos a Părintelui Dumitru Stăniloae

Iisuse, iubire nebună a lui Dumnezeu pentru oameni, miluieşte-ne pe noi! Atinge inimile noastre împietrite, îmbrăţişează-ne cu iubirea pentru Tine. Dă-ne să Te iubim cum ne-ai iubit Tu, ca să-i putem iubi pe toţi oamenii cum îi iubeşti Tu. Iubitorule de oameni, slava Ţie!

***

Spatiul si timpul au fost create de Dumnezeu intru inceput. Ele nu sunt deci, nici infinite nici vesnice. Dar, ca toate dimensiunile creaturii, ele sunt chemate la transfigurare. Experienta iubirii fata de Dumnezeu sau fata de o alta fiinta umana modifica timpul si spatiul. Exista un fel de relativitate a spatiului si timpului in raport cu inima constienta a omului. Timpul si spatiul raman in acord cu natura pe care Dumnezeu a creat-o pentru ele. Dar se metamorfozeaza in funcite de constinta spirituala a fiintei umane. La toate popoarele, cultura este expresia acestei metamorfoze pe care fiinta umana o opereaza in spatiu si in timp. Intrupandu-se, Dumnezeu Insusi Si-a asumat aceasta modalitate de transformare de catre existenta umana a spatiului si timpului create de El.

Timpul este posibilitatea cresterii noastre in Dumnezeu. Aceasta crestere depinde de un progres in dialogul cu Dumnezeu; ea se infaptuieste intr-o legatura iubitoare cu El. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca avem nevoie de timp pentru a creste in dialogul cu Dumnezeu, in iubirea fata de El, pentru a ne umple de Dumnezeu fara a ne confunda cu El in aceasta iubire.

Si lumea are nevoie de timp, pentru ca lumea si umanitatea progreseaza impreuna. Omul poarta cu el lumea. Lumea devine atunci ceea ce devine el insusi. Se umple de frumuseste pornind de la atitudinea spirituala a omului. Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.

Timpul este intervalul care dureaza intre chemarea lui Dumnezeu adresata iubirii noastre si raspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. E timpul raspunsului omului.

E un interval de despasit, de parcurs, un interval care se poate micsora tot mai mult la chemarea lui Dumnezeu."

Doamne Iisuse Hristoase, toti acesti ani am trait in trandavie si nepasare. Da-mi timp sa ma intorc in sfarsit la Tine si sa raspund iubirii Tale. Arata-mi dragostea si milostivirea Ta spre mine smochinul neroditor!

"Timpul ne este dat pentru a raspunde lui Dumnezeu si oamenilor. Sovaim insa: "Sa raspundem sau nu lui Dumnezeu si oamenilor? Adeseori nu raspundem chemarii oamenilor. Nu-L vedem indata sau niciodata pe Dumnezeu in oameni. Egoismul nostru ne impiedica sa raspundem de indata nevoii de iubire a celuilalt. Eu, astept. El asteapta. Timpul se prelungeste. Ma plictisesc."

Doamne, da-ne timp sa ne facem ucenicia libertatii noastre! Si asa vom face si ucenicia iubirii: caci si pentru a iubi este nevoie de timp...

"Nu exista iubire desavarsita fata de Dumnezeu fara conlucrarea noastra, fara libertatea noastra. Suntem fiinte libere: pot sa raspund sau sa nu raspund; pot sa raspund mai mult sau mai putin repede. Vedem oameni care sunt de indata gata sa raspunda la chemarea celorlalti. Vedem pe altii care mai intai trebuie sa se convinga: suspectez intentiile cutarui om care mi-a adresat o rugaminte; poate voi suferi intrand prea repede in comuniune cu el... Ne oferim tot felul de pretexte: n-avem incredere."

Timpul nu este abosolut. El este relativ la libertate. Omul e cel care masoara timpul pe care i-l da Dumnezeu. Si-l masoara cu iubirea pe care n-o poate primi decat de la Dumnezeu. Cat timp n-am iubire, raspunsul meu va fi lent. "Libertatea omului depinde de identitatea sa spirituala. Omul se hotaraste foarte repede daca a crezut in iubire, daca are incredere in oameni, daca a acceptat sa riste: de ce sa nu raspund si sa nu intru in comuniune cu celalalt care ma iubeste?''

"Omul are insa posibilitatea de a-si folosi libertata si intr-un sens rau: imi iau precautii, ma pazesc, nu vreau sa ma angajez in iubire. Omului ii este frica de iubire si n-are o incredere totala in Dumnezeu. De aceea, el creste foarte incet, iar timpul lui nu se umple de o anume vesnicie."

***

"Iata, stau la usa si bat!"(Ap. 3, 20) Te astept, pentru ca te iubesc. Bat la usa pana-Mi vei deschide. Deschide-Mi, caci sunt iubire si n-ai de ce sa te temi - spune Domnul sufletului omului.

In unire, in comuniune cu celalalt, timpul este o trecere in vesnicie. Exista mai multe niveluri ale timpului. Cand sunt intr-o legatura de mare prietenie, de mare comuniune cu celalalt, uit ca timpul exista, uit orele... Cand celalalt nu-mi raspunde, doresc, astept intens; timpul trece greu. Dar cand imi raspunde nu mai astept; am de depasit timpul. Intarzierea in raspunsul celuilalt prelungeste timpul.

La fel stau lucrurile si pentru Dumnezeu. El asteapta de la noi raspunsul nostru: Iata sunt la usa, bat si astept raspunsul vostru. Dumnezeu traieste in vesnicie, in relatiile intratrinitare, dar si in legatura cu noi: El participa la experienta timpului. E una din formele tagaduirii de Sine divine. Dumnezeu isi asuma timpul, preia timpul, respecta timpul pe care El l-a creat. Hristos, Dumnezeul intrupat, este expresia suprema a rabdarii lui Dumnezeu Care-Si pune inainte mereu iubirea Sa omului in mod gratuit si neobosti...

De cateva ori v-am dat semnul iubirii Mele, si nu l-ati vrut. Asteptam de la voi un raspuns la chemarea Mea si n-ati vrut sa-l ascultati...

Hristos in Gradina Ghetsimani asteapta in suferinta chinurile Crucii. Dar chinul Sau a inceput deja: suferinta Sa e provocata de faptul ca oamenii nu raspund iubirii Sale pentru ei; chiar si ucenicii Sai apropiati au adormit.

In toata viata pamanteasca a lui Iisus gasim semne ale faptului ca, asumandu-si natura noastra, El si-a asumat timpul. Incepand de la postul de patruzeci de zile in pustiu, care este o experienta a timpului, pana la asteptarea raspunsului Tatalui pe Cruce: spaima parasirii e spaima suprema a omului parasit de oameni si de Dumnezeu; dar Tatal Ii raspunde inviindu-L. In viitor va exista timpul raspunsului. Si pe acesta Iisus l-a asumat pentru mine..."

Timpul existential

Daca e adevarat ca exista mai multe dimensiuni ale timpului, aceasta este mai cu seama un timp necronologic. In momente foarte intense spunem ca timpul se opreste: experienta unui astfel de timp e ca un prezent, ca o clipa care dureaza! E timpul marilor experiente umane, ca iubirea, frumusetea, moartea... De fiecare data cand exista o revelatie, accedem la acel timp. E timpul ritului, timpul liturgic, un fel de meta-timp pe care-l atingem printr-o strapungere in afara timpului cronologic. E de asemenea cel al comuniunii sfintilor.

"Cand cantam impreuna, cand suntem plini de entuziasm, cand facem experienta blandetii prezentei lui Dumnezeu, uitam timpul, trecem dincolo de timp. E tot o forma a timpului, dar foarte existenital: in relatiile dintre noi, el se poate prelungi, uneori o ora trece atat de incet... sau, dimpotiriva, se poate concentra.

Dar, cand trebuie sa facem ceva pentru ceilalti, regasim timpul cronologic. Trebuie sa ma duc in cutare loc pentru a aduce ceva pentru altcineva; trebuie sa ma duc in cutare oras pentru a intalni pe cineva. E un timp al traseului ce trebuie parcurs. N-am inca roade de oferit celorlalti, de adus la biserica; trebuie sa astept ca ele sa se coaca in natura. Exista o corespondenta intre timpul cronologic si timpul existential. In relatiile dintre noi  le traim pe amandoua. Exista un timp cronologic intre nasterea copilului pe care il astept si ziua in care el va fi major. Nu pot sa sper ca el sa fie adult dintr-odata! Dar pot sa traiesc timpul existential simultan cu timpul cronologic prin speranta: sunt sigur ca acest copil al meu va fi bun, il vad deja in speranta ca pe o femeie implinita sau ca pe un barbat adult. Sunt in comuniune cu el, iar in aceasta comuniune timpul trece foarte repede".

Putem trai simultan aceste doua dimensiuni ale timpului; "timpul existential se poate prelungi si concentra devenind un fel de vesnicie". Este taina "vietii vesnice": cand o persoana traieste un moment de mare intensitate, prin iubire, prin rugaciune, printr-o sarbatoare; in orice experienta a participarii si comuniunii, ea accede la acest timp existential dincolo de cel cronologic. Dar cum sa ne mentinem aici? Dupa ce a fost un efort de a atinge aceasta "viata vesnica", tot efortul rugaciunii trebuie sa fie un efort de "a ramane in bucurie", de "a ramane in iubire", de a prelungi nedefinit pana la moarte, si dincolo de ea, aceasta stare de comuniune. Prin experienta comuniunii avem inca de aici participarea la "viata vesnica" in momente care sunt in afara timpului, dar pe care le putem face sa "dureze", adica le putem face sa coincida cu timpul cronologic care caracterizeaza totusi conditia noastra de creatura. Aceasta prelungire vizeaza in mod nedefinit vesnicia lui Dumnezeu; momentul "din afara timpului" se continua printr-o tensiune permanenta spre Cel ce este izvorul si desavarsirea intregii nostre bucurii si a intregii nostre iubiri.

Continuare la: Dumitru Staniloae: "In unire, in comuniune cu celalalt, timpul este o trecere in vesnicie"

 ***

„Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu. „Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite!

Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieţii. E faţa exterioară, faţa lumii căzute din regiunea trăirii spirituale. Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul. Fiecare ştie din experienţă că ceasurile fericite nu se observă când trec. Dimpotrivă, suferinţele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă şi cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau pur şi simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veşnicia străbate în timp, invadează în el şi determină curgerea lui.”

(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Un an nou”, Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 1, 1 ian. 1935, p.1)

Sursa: Doxologia - „Timpul nu e ultima realitate!”

PAGINI WEB:

 # Urari de Anul Nou...

 # De Anul Nou...

# Vine o zi... cand vom cobori din... trenul vietii

# “A mai trecut un an, s-a dus si-n veci n-o sa mai vie…” INVITATIE LA INFRUNTAREA DUHOVNICEASCA A LUI 2013…

Sfântul Siluan Athonitul: "Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi"

Ziua a treisprezecea – Taina iubirii

Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.

Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.

Nu-l judeca pe aproapele, căci se întâmplă adeseori să spui lucruri rele despre un om, fără să-l cunoști bine; dar se poate întâmpla ca acesta să fie, prin duhul său, asemenea unui înger.

Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai însemnate sunt întristările și durerile sufletului. Cu cât este mai desăvârșită dragostea, cu atât mai desăvârșită este cunoașterea lui Dumnezeu. Cu cât este dragostea mai fierbinte, cu atât este și rugăciunea mai stăruitoare. Dacă dragostea este desăvârșită, viața este încă și mai sfințită.

Primiti Craciunul cu colindatorii, primiti Pruncul Sfant! Povestea lui Craciun.

A venit la noi la poarta,

Un batran frumos la chip,

Si-a-ntrebat daca se poate

Ca sa fie gazduit.

Casa noastra e deschisa,

O, batran strain si bun!

Vino, stai cu noi la masa,

Ca esti obosit de drum!

Dupa ce statu la masa,

Se-nchina evlavios

Si-ncepu sa povesteasca

De nasterea lui Hristos.

Noi, de altfel, ne uitaram

Privind catre el uimiti

Si cuvintele-ascultaram

Langa-ai nostri dragi parinti.

Ne spunea c-a fost odata

Demult, tare de demult,

Un batran, Craciun anume,

Rau la inima si crud.

Si-ntr-o noapte la'lui poarta,

Cineva batand usor,

Ceru ca sa-i gazduiasca

Pana dimineata-n zori.

Cu cuvinte de ocara

Catre poarta alergand,

Vazu-o tanara Fecioara

Si-un batran cu chipul bland.

Si voind el sa-i vorbeasca

Batranu-l ruga zicand

Ca i s-a-mplinit sa nasca

Fecioarei, pe Pruncul Sfant.

Intr-un grajd de oi si vite

Pe-amandoi ii alunga

Sa stea pana-n zorii zilei

Cu toiag i-ameninta.

Si-acolo nascu Fecioara

Pe Fiul lui Dumnezeu

Langa oile si boii

Batranului celui rau.

In iesle, pe fanul rece

Iisus Pruncul privea

Cum boii veneau la Dansul

Si sufland Il incalzeau.

Iar Maria, Maica Sfanta

Sta mirandu-se privind

Cum boii recunostinta

Aratau spre-al lor Stapan.

Dar de-odata se vazura

Ingeri ce din cer veneau

Catre-acea umila sura,

La Prunc si-L preamareau.

Si o stea frumos deasupra,

Stralucit s-a aratat,

Iar trei magi intrand'nauntru,

Pruncului s-au inchinat.

Aur, smirna si tamaie

Magii cu ei au adus

Si cu drag le asezara

Langa ieslea lui Iisus.

Si pastori de oi sosira,

De prin vai si de prin munti

Lui Iisus sa i se-nchine

De ingeri fiind vestiti.

Acea stea vazand batranul

Craciun cel rau si zgarcit,

A-nteles cine-s strainii

Ce la grajd i-a gazduit.

Si cu lacrimi de durere,

Catre iesle alergand

Iertare-ncepu a cere

De la Blandul sau Stapan.

Si inca spunand acestea

Batranul ce povestea

Lacrimile-i udau fata

Si graiul ii tremura.

Voind noi sa ne mai spuna

De-acolo ce s-a-ntamplat

El ne-a zis c-o sa mai vina

Si in urmatorii ani.

Si mergand el catre poarta

Ii urmaram toti tacand,

Iar el arata cu mana

Catre sat asa graind:

Eu la toti in asta seara

Cu colindatori am fost

Si le-am spus minune mare

A nasterii lui Hristos.

Parintele Iustin de la Oasa: "Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos"

"De Craciun, bucuria oamenilor se intalneste cu bucuria lui Dumnezeu"

La Oasa, iarna vine totdeauna mai repede. E primul avanpost in care ninsorile isi pregatesc ofensiva asupra podisului transilvan. Manastirea Oasa se afla in Muntii Sureanu, iar Muntii Sureanu se afla in cer. Sureanu, Parang, Retezat. Muntii dacilor, straluminati de istorie si, de la o vreme, si de credinta in Dumnezeu. Poate si de asta vine iarna asa degraba la Oasa. I-e draga bisericuta de lemn, glasul clopotului si toaca, dar mai ales rugaciunile, atat de inaltatoare, incat ingenuncheaza si muntii, iar cerul revarsa prinos de lumina peste pamant. Semnul Craciunului. Vifornite stelare pornesc in zbor rotit pe deasupra turlelor manastirii, patrund in biserica si ard feeric alaturi de lumanari. Fluturi de aur, poposind pe icoane, pe catapeteasma si strane, pe vesmintele calugarilor ingenuncheati. Soptite la inceput, apoi tot mai puternice, rugaciunile razbesc prin tatanii bisericii si taie carare in iarna, cu jarul lor. Iubirea de Dumnezeu topeste zapada si gerul, trage cerc magic in jurul bisericii, lasand sa se implineasca si-acolo, in ieslea din varf de munte, minunea nasterii lui Hristos.

Prin fiecare fereastra a bisericii de la Oasa se vad stelele de pe cer. De pe fiecare stea tintuita pe bolta cereasca se vede bisericuta din Oasa. Mica, modesta, licarind intre zapezi ca o candela, arde de bucurie si de nadejde, in asteptarea Craciunului.

"Nimeni, in lume, nu praznuieste Craciunul ca noi"

- Manastirea Oasa se afla deasupra lumii, aproape de cer. Cum vine Craciunul in varf de munte? Il simtiti mai aproape pe Dumnezeu?

- Cu-adevarat, Manastirea Oasa este deasupra pamantului. In prelungirea cerului spre pamant. Este chiar cerul de pe pamant. A intra in manastire este totuna cu a intra in cer. Dar in cerul unit cu pamantul. La fel ca manastirea este si Craciunul, o alta prelungire a cerului pe pamant. Este coborarea lui Dumnezeu printre oameni, ca om. El vine mereu cum a venit de la inceput: bland, smerit, plin de dragoste. Iar lumea il primeste cu infiorare si bucurie. Chiar si necuvantatoarele se aduna in jurul lui. Intreaga fire. Nici o vietuitoare nu ramane indiferenta de venirea lui Dumnezeu pe pamant. Vibreaza, se bucura la fel ca si noi. Aici, sus, in munte, toate sunt mai curate. Natura este cartea vietii noastre. Faptele noastre, gandurile si vorbele noastre, toate sunt imprimate in ea. Si cum aici viata oamenilor e mai curata, si natura este la fel. O curatenie care face ca sarbatoarea sa fie puternica, iar Dumnezeu sa fie prezent in ea. Il simtim pe Dumnezeu in masura in care ne curatim. Iar asta se face prin posturi si prin intreaga noastra viata duhovniceasca.

- V-ati nascut in Ardeal, intr-un sat din apropiere de Ocna Mures. Taranii transilvaneni au celebrat totdeauna Craciunul drept cea mai mare sarbatoare de peste an. Va mai amintiti de Craciunul copilariei?

- La noi, Craciunul era anuntat prin colinde. Satul se afla asezat pe o vale, si cand se pornea colindatul era ceva extraordinar. Rasuna toata lumea, tot spatiul, cantecele se auzeau pana-n cer. Mai ales cand se lasa intunericul si ulitele erau luminate doar de zapada si de luminile din ferestre, colindele noastre bateau la portile raiului. Umblam de seara si pana a doua zi dimineata, la sapte. Pana se facea iarasi zi. Veneam acasa inghetati, dar cu sufletul plin de bucuria Craciunului. Daca e sa privim Nasterea Domnului ca pe o propovaduire a evangheliei, eu nu stiu sa se praznuiasca in alta parte a lumii Craciunul, in forma si cu intensitatea pe care le are la noi. Din pacate, azi, sarbatoarea s-a internationalizat. Incet-incet, taina se pierde.

- De ce este asa de important sa ne intoarcem la spiritul traditional al Craciunului?

- Trebuie sa ne intoarcem la sarbatoarea noastra traditionala, pentru ca trebuie sa ne intoarcem la noi insine. Sa ne regasim. Si nu doar la noi, ca persoane izolate, ci si la noi, impreuna cu tot neamul si cu stramosii nostri. Noi nu existam in afara Craciunului. N-am fi noi. Dar ca sa ajungem la noi prin Craciun, trebuie sa ne pregatim. Sa intram in realitatea Craciunului, sa-l aducem in viata noastra. Pentru asta, avem la indemana biserica si spatiul liturgic, rugaciunile si cantarile sfinte. Toate ne ajuta sa ne regasim sufleteste si spiritual. In felul acesta, ne deschidem si cugetul, si sufletul spre Craciun. Existam in Craciun. Trecem in actualitatea noastra fiintiala. Astazi, a fi actual se confunda cu a fi modern. Esti la curent cu cea mai noua informatie si, deci, esti actual. Noi nu putem fi actuali decat prin traditie, prin durata. Actualizarea unui eveniment cum este Craciunul inseamna sa aduci in prezent viitorul, dar si trecutul. Fara traditie, fara specificul nostru romanesc, suntem pe langa actualitate, iar nu in ea, asa cum se credea in mod gresit. Traditia inseamna permanenta, iar permanenta iti da sentimentul prezentului.

"La pacat nu se da dezlegare"

- Oare taranii nostri praznuiau cu atata bucurie Craciunul, pentru ca aveau nevoie de sarbatoare in viata lor, sau pentru semnificatia lui de nastere a lui Hristos si de inceput al vietii crestine?

- "Atata valoare avem ca popor, cata sarbatoare avem", spunea Vasile Bancila. Un popor este cu atat mai sus pe scara valorii, cu cat are o reprezentare mai inalta despre viata. Or, ce reprezentare mai nobila si inalta despre viata sa existe, decat traditia romaneasca si credinta ortodoxa? Asta e maximul. Nu trebuie decat sa le actualizam permanent si suntem salvati.

- Se vorbeste despre o "scara a Craciunului", pe care trebuie sa o urcam, daca vrem sa ajungem in inima sarbatorii. Ea incepe, neabatut, cu postul. Din pacate, esenta lui e redusa adesea doar la mancarea pe care trebuie sa o punem in farfurii. Care este intelesul lui cel profund? De ce trebuie neaparat sa postim?

- Trebuie sa postim cu trupul, dar trebuie sa postim si cu sufletul, ca sa ne aparam de pacat. Postul cu trupul e limitat temporal, pe cand postul fata de pacat este permanent. Nu se poate da dezlegare la pacat. Asta este si esenta postului: o viata superioara, cu atat mai mult in postul Craciunului. Nu vorbim de un post oarecare. Cand incepe postul Craciunului, incepe chiar Craciunul. Intram in post, cu ochii atintiti pe Craciun. Ne pregatim pentru el, pentru a-l incorpora in viata noastra de zi cu zi. Noi mergem din Craciun inspre Craciun. Asa cum traim si in Imparatia Cerurilor, intre "deja" si "nu inca". Imparatia cerurilor este aici, dar inca nu-i deplina. Asa si cu Craciunul. A-nceput prin post, dar inca nu-i deplin, mergem mai departe, pana la Craciunul deplin, la o traire maxima a lui. Si nici aceea nu-i deplina, fiindca mai vine un Craciun, si altul, si altul. Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos. Asta e taina. Mergem catre Craciun, cu ochii atintiti pe Craciun. Daca nu-l aduci in prezent, in prim-planul vietii tale, daca nu te pregatesti pentru el, daca nu-l traiesti din toata fiinta, o sa treaca pe langa tine ca o stea cazatoare. A disparut, inainte s-o vezi.

"Sufletul are un mare cuvant de spus"

- Exista vreo diferenta de trairi sufletesti intre postul Craciunului si cel al altor sarbatori crestine? Simtiti starea asta in biserica, printre credinciosi?

- Craciunul e bucurie. Nu stiu cum e la alte popoare, dar noi, romanii, rezonam profund la sarbatoarea Craciunului. Este sarbatoarea neamului nostru. Poate si din cauza ca suntem un popor care are o relatie speciala cu natura. Cu animalele, cu tot ce ne inconjoara. Si nasterea Domnului s-a petrecut intr-un cadru cumva natural, intr-o pestera, intre animale. Au venit si pastori acolo. Eu cred ca prin toate astea am fost si noi reprezentati la nasterea lui Hristos. Ne simtim ca suntem de-acolo, ca am fost de fata. Poate si din cauza asta, avem o reactie mai puternica fata de Craciun. Si structura noastra sufleteasca se potriveste cu el. Cred ca suntem facuti pentru a trai adevarata stare a Craciunului.

- Dincolo de ritualul clasic al slujbei pe care o practicati de Craciun, exista o emotie, o lumina in plus? Sunt rugaciunile mai pline de bucurie ca altadata? Anunta prin traire si prin ardoare marea sarbatoare ce va urma?

- Traim o bucurie dincolo de cuvinte, dincolo de ritualul obisnuit. Sigur, o mare parte a mesajului biblic e transmis prin cuvinte. Dar nu tot. Sufletul are, si el, un mare cuvant de spus. Iradiaza.

Lumina lui face ca vorbele, textele rostite in biserica sa straluceasca, sa raspandeasca bucuria nasterii Domnului printr-o traire deosebita. Intalnirea bucuriei ceresti cu bucuria pamanteasca. O intalnire a bucuriei oamenilor cu bucuria lui Dumnezeu, intrepatrunderea bucuriei lui Dumnezeu cu bucuria noastra, prin imbratisarea cerului cu pamantul. Aceasta bucurie a ramas vie in neamul nostru, in ciuda greutatilor prin care am trecut si prin care trecem. Dar pentru ca atmosfera aceasta sublima, duhul biruitor al Craciunului, sa se poata imprima in viata nostra, trebuie sa ne curatim, nu doar de rau, ci si de lumesc. Trebuie sa inchizi un pic usa lumescului, daca vrei sa te unesti cu cerescul. Mai ales omul de la oras. Stinge televizorul, opreste radioul, creeaza un spatiu de liniste in jurul tau, ca sa-ti poti elibera cugetul, sa-l intorci cu fata catre Craciun. Nu e vorba sa punem lumescul la zid, nu asta e rostul discutiei noastre, dar el nu te ajuta, te trage inapoi. Fa-ti o atmosfera de familie frumoasa si linistita, curata-ti casa si impodobeste-o, primeste colindatori, creeaza-ti o atmosfera launtrica. Daca te intorci, astfel, cu fata catre Craciun, el vine singur la tine. Te patrunde in toata faptura ta. Nimeni n-a ajuns la Dumnezeu. Dumnezeu a venit la noi. Si El n-a venit doar o data, vine la noi cu fiecare Craciun. Trebuie, cum spuneam, doar sa ne intoarcem cu fata spre el. Ce privesti, aia esti. Ce privesti te patrunde. Intra in componenta ta. Ce simplu: priveste spre Craciun si te patrunde Craciunul. Sarbatoarea esti tu.

"Stramosii nostri traiau pentru a fi, nu pentru a avea. Iar a fi tine de Dumnezeu"

- Sfintia voastra, de ce avem atata nevoie de sarbatoare, noi, oamenii?

- Sarbatoarea este o explozie a vietii vesnice aici, pe pamant. Ce frumos spunea Blaga: vesnicia s-a nascut la sat. Personalizand vesnicia in Iisus Hristos, daca Dumnezeu e vesnicia si Hristos persoana, atunci inseamna ca si Dumnezeu s-a nascut la sat. Si-acolo unde s-a nascut Dumnezeu, s-a nascut si Craciunul, marea sarbatoare a venirii lui Hristos pe pamant. Odata ce-am descoperit nivelul acesta de intelegere si de asteptare a sarbatorii, e ca si cand am avea acces la rai. Si-am mai putea avea raiul si alta data. De cate ori este iarasi Craciun.

- Craciunul are nevoie de-un loc anume, ca sa fie trait plenar?

- Manifestarile de viata tin totdeauna si de un spatiu anume. Si viata noastra calugareasca tine de un loc anume, de-un spatiu fix. Calugaria nu se realizeaza pe strada, la intamplare, de capul fiecaruia. E intr-o randuiala, intr-un loc, intr-o ierarhie, asa cum a randuit Dumnezeu. Prin urmare, sarbatoarea are si ea nevoie de locul ei. Prin individualismul asta modern, care bantuie lumea de la o vreme, incercam sa ne facem noi sarbatorile, singuri, de capul nostru, cum credem noi, si-asa ramanem cu un Craciun iluzoriu si cu un Iisus de buzunar. Craciunul adevarat trebuie sa faca trecerea de la egocentrism la teocentrism. Sa-l puna pe Dumnezeu in centrul vietii noastre. Alergam mult dupa informatie, dupa a sti, dupa a avea valori materiale. Stramosii nostri traiau pentru a fi, nu pentru a avea. Iar a fi tine de Dumnezeu.

- Manastirea Oasa e inconjurata de paduri nesfarsite, iar padurile sunt pline de salbaticiuni. Oare simt si ele ca vine Craciunul?

- La fel ca omul, si finalitatea naturii este de a fi transfigurata, de a fi inundata de ceresc. Parintele Serafim Rose, care tinea foarte mult la animale, fiind fascinat, in general, de Creatie (a studiat-o cu mare fervoare), in fiecare dimineata, cand se trezea, iesea mai repede din chilie decat ceilalti calugari, dadea un ocol pe la marginea manastirii si saruta toti copacii care-i ieseau in drum. Vazandu-l, un monah l-a intrebat, mirat, intr-o zi: "Ce faci, parinte, saruti copacii?". "Da", i-a raspuns parintele Rose, dar nu i-a dat explicatii. Nu poti sa dai explicatii rationale la trairi supra-rationale. Nu poti explicita suprarationalul, rational. Il constati si te tulburi. Atata tot.

Sa va dau un exemplu. Era pe-aicea, prin padurile astea, un om care a ramas fara munca si fara rost, cand s-a terminat santierul barajului de pe Valea Frumoasei. Era din Moldova si il tineam noi, la manastire. Odata, vara, lucram la fan, si stateam pe iarba, intr-un ragaz, sa ne odihnim. De-odata, a tasnit ca un fulger o vipera, ridicata pe coada, gata sa atace un frate. Noi ne-am cam speriat, dar omul acela s-a apropiat de ea cu blandete, ca de-un copil care vrea sa faca o rautate, a luat un bat si a impins-o usurel deoparte, vorbind cu ea. "De ce vrei sa musti?", a intrebat-o. "N-are nimeni ganduri rele cu tine. Sezi cuminte si vezi-ti de drum". Ca si cand i-ar fi inteles vorbele, vipera s-a mai ridicat o data in aer, apoi s-a dus. Vedeti, ce legaturi minunate, ce relatii pot exista intre om si natura, atunci cand cruzimea si violenta sunt inlocuite cu [...] dragoste? Acuma, iarna, animalele trag si mai tare la oameni. Poienile astea, ingropate in zapada, sunt pline de iepuri salbatici si vulpi. Mai se apropie, cateodata, si ursul, numai lupii si caprioarele coboara in vale, la adapat. Daca omul n-ar distruge natura, am trai intr-un paradis.

- Bunatate, toleranta, compasiune... Sunt aceste forme ale iubirii suficiente ca sa ne apere de raul si de uratul care ne inconjoara din toate partile?

- Binele ne pazeste de rau. Este atata bine si frumusete in oameni si-n natura, iar pentru a le vedea, nu trebuie decat sa dam la o parte perdeaua raului de pe sufletele noastre, prin lucrarea binelui. Sa invatam de la albine, care traiesc numai din flori si, daca le intrebi cum este pamantul, iti vor raspunde ca este plin de flori. Fiecare om este o floare. Iar descoperind binele, adica pe Dumnezeu, vom descoperi ca pamantul este plin de flori, adica de oameni.

- Faptul ca o obste calugareasca se roaga in varf de munte pentru pacatele noastre ne da un sentiment minunat si puternic de ocrotire. Vi se intoarce binele pe care il faceti? De Sfantul Craciun, urca oameni pe munte sa va colinde, sa fie alaturi de dvs. la slujbe si rugaciuni?

- Binele pe care il facem oamenilor prin rugaciune se intoarce, dar nu singur, ci impreuna cu oamenii, inmultit de oameni si chiar inmultit in oameni. Facand bine, nu ramai singur. Nu poate cetatea sa se ascunda in varful muntelui, cum spune Domnul Hristos, nici cetatea binelui si a vietii nu poate sa se ascunda. Noi ne-am urcat in varful muntelui, ca sa luminam lumea, nu ca sa ne ascundem de ea.
La fel cum o lumanare arde producand lumina, asa este si viata noastra, a calugarilor, iar aceasta lumina ne tradeaza, aratandu-ne lumii, care vine sa se incalzeasca si sa se lumineze. Aici, la Oasa, vin in general foarte multi tineri, iar acum, de Craciun, vin in mod special. Motiv pentru care i-am organizat intr-o tabara de iarna. Vin sa se spovedeasca, sa colinde, sa se impartaseasca, sa se intalneasca, sa traiasca, dar vin si dintr-o neputinta, aceea ca nu pot sa nu mai vina.

- Ce-ar trebui sa facem, parinte staret, ca sa meritam sarbatoarea Nasterii lui Hristos?

- Pentru noi, Dumnezeu s-a intrupat in om. In omul Iisus. Pentru ca apoi, prin Iisus, sa se intrupeze in fiecare crestin. Trebuie sa stim ca fiecare suntem intruparea lui Dumnezeu. Diferenta este ca in Iisus Dumnezeu s-a intrupat dupa fiinta, iar in noi se intrupeaza dupa har. Domnul Hristos s-a nascut in istorie intr-o iesle saracacioasa si umila, pentru ca apoi sa ni se nasca din nou, in suflet, de fiecare Craciun. Este vorba de o nastere continua, permanenta a lui Dumnezeu, in noi toti. Daca in urma cu doua milenii n-a existat mai mult de o pestera si conditii saracacioase si umile, pentru nasterea lui Hristos, sa-i facem noi in sufletul nostru o iesle mai buna si mai frumoasa, incalzita si luminata de dragoste. Din punct de vedere spiritual, daca Hristos nu se naste, nu ne nastem nici noi.

Sursa: Formula AS - Parintele IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa

Tabara de iarna de la Oasa 

Colind la Oasa 

PAGINI WEB: 

Cuvinte de la Parintele Pantelimon de la Oasa despre diavol, lupta, Apocalipsa si eternitate
Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad 

Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Fara Dumnezeu orice iubire moare"

Ajun de Crăciun, în ținuturi străine cu sufletul pe plaiuri românești

Câteodată, lucrurile pe care le visăm o viață întreagă sau, mă rog, ani mulți din ea, ajung să ni se prezinte până la urmă în lumina lor autentică: sterpe și efemere, întocmai ca o fată Morgana într-un ocean fără viață.

Pentru mine, beatitudinea și strălucirea afișate de lumea Occidentului au reprezentat vârful de lance al unei necontenite căutări de mai bine. Totul mă fascina: Fitzgerald cu inteligența și rafinamentul personajelor sale mondene, Hesse cu melodia unei culturi care nu-mi fusese nici pe departe accesibilă, Apusul, în genere, cu tot ce el avea, iar nouă ne era străin. Inclusiv catolicismul și protestantismul raționalist deveniseră tentante: păreau mai parfumate decât mireasma medievală a Ortodoxiei și a tradiției sale. De aceea, atunci când am avut posibilitatea de a pleca peste graniță, ca bursier în țara lui Hans, nu am ezitat nicio clipă. De abia așteptam să mă simt un om normal (căci statutul de estic mă complexa destul de mult) și să privesc lumea, nu neapărat de sus, ci măcar de la nivelul zero al demnității de european.

Visam cu ochii deschiși miracolul noii lumi în care mă pregăteam să intru. Și nu m-a dezamăgit… cel puțin, nu de la început. Totul era splendid în acel oraș din vest, ale cărui case înșirate ordonat și boem, ale căror grădini pline de flori mă făceau să mă cred un tânăr Werther pe cale să-mi uit suferințele. Mă simțeam un copil sălbatic adus în lumea nouă spre a o contempla, spre a pipăi aievea civilizația și minunile ei.

Cuvinte de la Parintele Pantelimon de la Oasa despre diavol, lupta, Apocalipsa si eternitate

 

Diavolul este o realitate personala

Diavolul nu este o realitate impersonala, nu este o energie negativa care este prezenta in univers. Diavolul este o realitate personala, adica este un inger, o persoana. Si atuncea diavolul cand vine sa-l ispiteasca pe tanar il ia din mai multe parti. Inceaca cu raul, daca nu reuseste cu raul incearca  cu binele, sa-l impinga in cealata extrema. Diavolul, el n-are voie sa faca rau omului. Diavolul este legat de Dumnezeu si n-are voie sa se apropie de om. Si si singurul care poate sa-l dezlege pe diavol este insasi omul. Si atuncea diavolul ca sa aibe acces la om il momeste si in general ii propune placeri. Ii propune placeri gratuite, placeri pacatoase si pe masura ce omul musca momeala, si se impartaseste de placere, incet-incet atuncea il dezleaga pe diavol, il dezleaga asupra lui. Si atuncea, diavolul, cand considera ca are suficienta putere, ca sa ia un atac decisiv, il loveste, il izbeste pe om.

In viata spirituala nu se merge de capul tau. In viata spirituala trebuie sa mergi cu povatuitor. De aia e bine sa ai si duhovnic, ca si tanar, pentru ca odata diavolul este mult mai inteligent decat tine. El chiar daca nu mai este inger, totusi este o fiinta mult mai inteligenta, si atuncea cu diavolul nu joci sah, ca intotdeauna pierzi. Si deci, o data ca este mult mai inteligent decat oricare om, si dupa aia, are mult mai multa experienta. Tu esti un om cu experienta limitata. Diavolul are toata experienta de la intemeierea lumii pana acuma, cunoaste toate tipologiile umane, toate temperamentele, toate caracterele. Deci oricum e mult mai destept decat tine. Si atuncea nu poti sa-l birui in lupta directa pe diavol, si atucea trebuie povatuitor.

 La Spovedanie omul trebuie incurajat pe calea sfinteniei

La Spovedanie duhovnicul il ajuta pe om si sa-ndeparteze raul din viata lui, delictele, ca sa spunem asa, pacatele, sa nu mai le faca, sau ce trebuie sa faca sa nu mai ajunga la pacat. Dar e foarte importanta partea pozitiva, partea constructiva, lucrarea binelui, de sfintire. Pentru ca poti la un moment dat sa nu mai faci pacate, sa nu mai faci pacate din acestea majore - poate ai neputinte cu gandul. Dar sa nu ai numai caracter negativ de a pedepsi, si de a condamna raul ci si de a construi, de a-l incuraja pe om pe calea sfinteniei, de a-l duce la indumnezeire. Pai noi avem foarte, foarte mult in fata, foarte mult de urcat, foarte mult de dobandit, nu numai asa: sa nu mai ajungi sa faci pacate. Zicea parintele Teofil ca cel care nu mai face pacate e la nivelul mortului, nici mortul nu mai face pacate.

Daca nu este lupta, nu exista nici cununa

Daca n-ar exista ispite, n-ar exista nici rasplata. Deci pentru noi nu este important sa nu ai ispite. Noi chiar accentuam mult dimensiunea aceasta a luptei spirituale. Daca nu exista lupta nu exista nici cununa. Si atuncea exista ispite in manastire, si exista greutati in manastire. Si unde nu exista greutati iti mai adaugi tu, iti mai iei tu :-). Noi apreciem greutatea ca nevointa, noi apreciem foarte mult dimensiunea asta a jertfei, a jertfei personale, si in slujba lui Dumnezeu, si in slujba oamenilor, si in slujba propiei noastre familii spirituale. Si atuncea nu ne este frica de greutati, de incercari, pentru ca stim ca pe masura incercarilor sunt si rasplatirile. Si atuncea daca n-ar fi ispite, cum zicea un Parinte, nimeni nu s-ar mai mantui. Si de fapt Dumnezeu vrea sa-ti faca un dar, si ca sa-ti faca un dar, trebuie sa-l si meriti un pic. Si atuncea Dumnezeu iti da sa treci printr-o ispita, printr-o incercare, ca biruind acea ispita, sa poata sa-ti dea cadoul. Ai facut asta, uite aicea! Si cadoul este intotdeauna covarsitor de mare in raport cu efortul sau cu greutatea pe care ai avut-o de infruntat. Si atuncea, privind dincolo de greutati, nici nu mai vezi greutatile.

Am gasit intr-o carte o poveste, zicea asa ca:

L-am cautat pe Dumnezeu si nu L-am gasit. M-am cautat pe mine insumi si nu m-am gasit. Si cand l-am cautat pe fratele meu, i-am gasit pe toti trei.

Deci Dumnezeu, daca-L cauti, ti se descopera, si cand ti se descopera Dumnezeu nu exista bucurie cu care se poate compara, bucuria pe care o ai din intalnirea cu Dumnezeu. Si atuncea, daca esti sincer, Dumnezeu nu se joaca de-a v-ati-ascunselea. Daca il cauti cu sinceritate pe Dumnezeu, Dumnezeu ti se descopera.

Despre Apocalipsa si eternitate

Iubiti credinciosi,

Am putea spune ca la Rusalii incepe sfarsitul, incepe sfarsitul lumii, incepe Apocalipsa, si gresesc cei care se gandesc - si de obicei asa gandeste lumea - ca Apocalipsa tine de sfarsitul vremurilor, de sfarsitul timpurilor. Atuncea se desavarseste Apocalipsa, dar Apocalipsa a inceput de-atuncea, de la Rusalii. De ce? Pentru ca de atuncea a inceput aceasta lupta intre lumea veche, stapanita de diavol, de antihrist - asa cum ii zicem noi celui care vrea sa fie in locul lui Hristos-, si lumea noua, care este Imparatia Cerurilor pe pamant, Imparatia lui Dumnezeu.

La sfarsitul vremurilor atuncea va fi actul final. De asemenea este inceputul sfarsitului, in sensul ca dincolo de Apocalipsa sta eternitatea, care este adevaratul sfarsit al Apocalipsei. 

Oamenii in general se sperie de Apocalipsa, vazand mai mult partea negativa, partea de suferinta pe care o aduce Apocalipsa, si nu vad dincolo de Apocalipsa, ca Apocalipsa il aduce pe Hristos, aduce Cerul nou si Pamantul nou, aduce eternitatea, aduce disparitia suferintei si a necazurilor, si a zbuciumului si a rautatilor care exista in lume. Noi in rugaciunea Tatal nostru, zicem: vie Imparatia Ta. Nu zicem: lasa sa vie mai incolo, ci vie mai de graba Imparatia Ta. Deci ne rugam ca Imparatia lui Dumnezeu sa vina, nu sa se amane venirea acestei Imparatii. 

Ori, prin Biserica, noi am pasita deja dincolo de Apocalipsa, am pasit in eternitate, prin faptul ca noi participam deja la viata lui Hristos, noi deja participam la Imparartia lui Dumnezeu cea care va sa fie.

Intr-o rugaciune pe care o citesc preotii in timpul Sfintei Liturghii, la sfarsit cand se cufunda Particelele in Sangele lui Hristos, in momentul in care se cufunda acele particele care simbolizeaza cele noua cete de Sfinti, Preotul zice o rugaciune, rugaciune care este in cuprinsul slujbei de Inviere. Si spunem asa, cum zic Sfintii: da-ne nou sa ne impartasim cu Tine mai adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale. Aceasta , iubiti credinciosi arata ca noi deja ne impartasim intr-o oarecare masura de Hristos inca din lumea aceasta si la sfarsit, dincolo de lumea aceasta, dincolo de Apocalipsa, acelasi lucru ne asteapta, impartasirea mai adevarat, mai deplina, mai profunda de Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, iata iubiti credinciosi ca  prin Biserica, noi trecem deja dincolo de Apocalipsa, depasim pragul Apocalipsei, traim intr-o oarecare masura, sau avem aceasta posibilitate, intr-o oarecare masura, de a trai vesnicia, de a trai Imparatia lui Dumnezeu pe pamant.

Acestea sunt si cuvintele cu care incepe orice Taina a Bisercii: Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Cu acestea incepe Liturghia, cu acestea incepe Sfantul Maslu, cu acestea incepe Taina Botezului, Taina Cununiei, Taina Hirotoniei, cu aceasta binecuvantare a Imparaitiei lui Dumnezeu. Ceea ce arata ca deja Imparatia lui Dumnezeu este pe pamant si noi intram in ea.

Iubiti credinciosi, ce trebuei sa facem noi, fiecare dintre  noi, ca sa ne ridicam la inaltimea Imparatiei lui Dumnezeu? Trebuie sa ne sfintim, sa ne sfintim viata, sa indepartam din viata noastra pacatele, care iata ca ne tin in lumea veche, si nu ne lasa sa intram in viata cu simtirea in lumea noua. Pacatele tin de lumea veche, de omul cel vechi. Lumea veche care are ca stapanitor pe diavol, diavolul care L-a ispitit si pe insusi Domnul Iisus Hristos, ca sa i se inchine lui si ii va da stapanirea acestei lumi vechi. Ori lui Hristos nu-i trebuia lumea veche, Hristos, iata vine cu o lume noua, o alta lume mult superioara a tot ce-a ce a existat inainte.

Asa si noi, iubiti credinciosi trebuie sa avem aceasta lucrare de curatire de pacate, de unire cu Hristos prin virtuti. Pentru ca nu virtutile ne mantuiesc, nu faptul de a practica niste fapte bune, ne mantuieste, ci practicarea acestor fapte bune ne uneste cu Hristos, Care este ascuns in faptele bune, dupa cum zice Marcul Ascetul, ca "Hristos este ascuns in poruncile Lui". Si pe masura implinirii poruncilor Lui ne unim cu Hristos. Asa zicea si Hristos: "acela care ma iubeste pe Mine, implineste poruncile Mele". Si "cel care implineste porunicile Mele -zice Hristos - in acela Eu imi voi face lacas si nu numai Eu, ci si Tatal si Duhul Sfant". Iata deci si Sfanta Treime se pogoara in sufletul omului care implineste poruncile lui Dumnezeu.

Iata, iubiti credinciosi, chemarea pe care ne-o adreseaza Biserica, chemarea pe care ne-o adreseaza praznicul de astazi. Sa nu mai scormonim in gunoaiele lumii vechi, cand avem atata frumusete, atata deplinatate de bucurie care ne sta in fata prin lumea noua, prin lumea pe care o intemeiaza Hristos. Iata la ca masura suntem ridicati si cat de mic este pretul pe care trebuie sa-l platim. Pretul este acela de a lepada niste placeri care sunt in ultima instanta foarte marunte, niste placeri minuscule in raport cu darul pe care-l primim, acela de a trai si noi fericirea pe care o au Persoanele Sfintei Treimi in relatia lor.

PAGINI WEB:

Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad 

Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Fara Dumnezeu orice iubire moare" 

Colinda si scrisoare pentru Sfantul Nicolae

Colindul Sfântului Nicolae

Bucură-te, bucură-te,

Nicolae Mare Sfinte,

De la Mira Arhiereu,

Temător de Dumnezeu.

Îndreptător în credință,

Ajutor în suferință,

Când pe lume ai venit,

Semnul crucii ai făcut.

Nicolae Arhiereu,

Temător de Dumnezeu,

Miercurea și vinerea,

Niciodată nu mâncai.

Pe bolnavi i-ai vindecat,

Pe săraci i-ai ajutat,

Creștinii din orice sat,

Tie s-au încredințat. (X2)

***

Scrisoare către Sfântul Nicolae

In Ajun, visând și eu,

Să primesc ca fiecare

Daruri care mai de care,

Scris-am Sfântului așa:

Dragă Sfinte Nicolae, 

Știu că sunt un pic cam mare,

Ca s-astept să-mi pui în zori 

Bunătăți în pantofiori.

Insă tot te rog ceva: 

Azi pun înaintea ta

Ghetele inimii mele, 

Ca să le umpli pe ele

Cu daruri duhovnicești

Din cămările cerești:

Mila, pace și iertare,

Bucurie și răbdare,

Dragoste, discernământ, 

Așa cum le are-un sfânt.
Si-as mai vrea să-mi dăruiești, 

Ca un milostiv ce ești,

Si smerenie, credință, 

Nădejde și pocăință.

Dar de ce te-ncrunți așa?! 

Crezi că nu vor încăpea?

Am uitat să-ți amintesc, 

Ca port ghete mari, curate,

Ca să pot să fiu și eu,

In Cereasca-mpărăție,

Unde pot gusta mereu,

Roade întru Dumnezeu.

Pe cărări bătătorite,

Intru care au umblat

Sfinți, ce mari s-au arătat,

Stau s-astept cumva și eu,

Să-ntalnesc pe cineva,

Cum este Sfinția Ta,
Aducând din visterie,
Daruri pentru veșnicie. 

Deci, te-rog, nu-ntârzia!

*

Insă azi când căutai,

Sfântul Nicolae,

Mi-a lăsat în ghete-o foaie; 

Si pe ea scrie așa:

Nu mai cauta mata
Ciocolata în papuci,
Ci fă bine să te-apuci
De ceea ce se cuvine
Unui ditai om ca tine:
Fă smerenie, răbdare,
Rugăciune si-nfrânare.
Si ascultă-aici, draguță,
Că pun mâna pe vărguță:
Mintea sus și nasul jos,
Că vad că le ții pe dos!

Pe cărări bătătorite

Vrei s-apuci cam lesnicios

Insă ghete, pe d-afară lustruite,

N-or s-ajungă prea departe,

Char de drumu'-i arătat,

De Sfinți bine conturat.

Fără mergere iubite,

Cu-ncercări și osteneală,

Fapte bune, rânduială,

Nu e cale de ajuns,

La prea dulcele Iisus.

Așadar, prea bune frate

Fă pe-acestea, dară, toate.

Iara Domnu' negreșit

Cu daruri te va-ncărca,

Numa', nu întârzia...

 Varianta a poeziei din cartea Poezii cu iz de Filocalii