luni, 5 ianuarie 2015

Arhim. Zaharia Zaharou despre lepadarea de duhul lumii acesteia si imbracarea in duhul lui Hristos


Călugărul și duhul veacului


Cuvânt rostit în cadrul Sinaxei stareților, starețelor și duhovnicilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, desfășurată la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Florești, 6 iunie 2012.

Arhim. Zaharia Zaharou: În primul rând aș vrea să-I mulțumesc lui Dumnezeu, Care mi-a dat acest timp prețios pe care îl împărtășesc cu dumneavoastră și m-a învrednicit să mă fac și eu părtaș darurilor Sfântului Duh pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra dumneavoastră. Pentru că Biserica noastră nu este altceva decât părtășie a darurilor harului.

Apoi aș vrea să-i mulțumesc în chip deosebit Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, care în ultimii nouăsprezece ani în felurite chipuri și-a arătat bunăvoirea, interesul și sprijinul față de mănăstirea noastră. Voim să vorbim acum despre duhul călugăresc și duhul lumii. În scrierile Sfinților Părinți, precum am auzit chiar acum în ceea ce a citat Înaltpreasfințitul, sunt multe cuvinte însuflate de Sus privitoare la sfârșitul veacurilor. Cu cât ne apropiem de sfârșit, cu atât devine mai mare cinstea, privilegiul de a fi călugăr și chiar de a fi creștin. Sfinții Părinți ne spun că în vremurile de demult părinții noștri se proslăveau prin minuni mărețe, prin învierea morților. Dar creștinii ultimelor vremi, care vor reuși să păstreze credința, vor afla mai multă slavă în ceruri, mai multă chiar decât părinții care făceau acele minuni. Aș vrea să mă opresc doar asupra unui cuvânt al Domnului din Cartea Apocalipsei. Acolo se spune că în vremurile cele de pe urmă „cel sfânt, mai sfințească-se încă” și „cel ce se spurcă, mai spurce-se încă” (cf. Apoc 22, 11). Noi trebuie să avem întotdeauna o rugăciune asemenea acestui cuvânt:
 „Atotputernice Iisuse, milostiv fii nouă încă, iară și iară.”
În Epistola întâi Sobornicească a Sfântului Ioan citim: 
Tot duhul care nu mărturisește pe Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; și acela este al lui antihrist de care ați auzit că va veni; și acum în lume este. Voi de la Dumnezeu sunteți fiilor, și ați biruit pe aceia; căci mai mare este Cela ce este întru voi decât cela ce este în lume” (1 Ioan 4, 3-4)2.
Așadar, duhul lumii acesteia, duhul veacului, nu este altul decât duhul Satanei. Nu Dumnezeu i-a dat Satanei stăpânire asupra lumii, ci omul. Încă din rai, de când omul s-a întors de la Fața Dumnezeului Celui viu și și-a plecat urechea la sfaturile cele viclene ale diavolului, el nu a contenit să-și încline mintea și inima la rele, și prin toate păcatele și fărădelegile lucrate de-a lungul veacurilor a îngăduit puterii vrăjmașului să câștige din ce în ce mai mult teren și Satanei să devină „stăpânitorul lumii acesteia (cf. Ioan 14, 30).

Duhul lumii acesteia se vădește prin mândrie, nerecunoștință și neascultare, „pofta trupului și pofta ochilor” (1 Ioan 2, 16), sete de putere și dorință de stăpânire asupra celorlalți, de manipulare a lor și, deci, printr-o înfricoșătoare lipsă de dragoste, un puternic spirit competitiv și o cruntă luptă pentru supraviețuire. Lumea noastră modernă pare cufundată într-o aproape desăvârșită uitare de Dumnezeu. În rai, Satana a reușit să-l înșele pe Adam și să-l răpească de la Izvorul Vieții și de-a lungul veacurilor acesta rămâne țelul său nestrămutat: să-l distrugă pe om, nimicindu-i legătura dătătoare-de-viață cu Dumnezeu și, prin grija de multe, prin plăcerile și distracțiile acestei vieți, să-l facă să uite de Ziditorul și Binefăcătorul său. De aceea, Sfinții Părinți socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, care ne face să devenim cei mai vulnerabili, întrucât este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii, prin chemarea Numelui lui Dumnezeu și, deci, nimic nu-l poate împiedica pe vrăjmaș să ne ucidă. Călugărul luptă împotriva duhului veacului printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu.

Monahul este cel ce caută neîncetat Fața Dumnezeului Celui viu, este cel care este mistuit lăuntric de aceeași dorire ca și Proorocul David care cânta în psalmi:
Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob” (Ps. 131, 3-5).
Monahismul nu se deosebește esențial de viața creștină la care noi toți suntem chemați, ci este o strădanie de a trăi cât mai desăvârșit cu putință descoperirea dată nouă prin Iisus Hristos. Și în mănăstire totul este rânduit în așa fel încât să fie create cele mai prielnice condiții ca să putem căuta Fața Dumnezeului Celui viu, ca Hristos să devină „marginea doririlor inimii” călugărului. Monahul se folosește de toată întâmplarea din viața sa ca să-și susțină împreună-vorbirea cu Dumnezeu și, astfel, să afle adevărata rugăciune, primind pronia lui Dumnezeu în toate, dând slavă lui Dumnezeu și răbdând rușinea ticăloșiei sale.

Toată frumusețea și minunăția vieții monahale constă în caracterul ei eshatologic. Ca monahi și monahii noi ieșim din tabăra lumii acesteia, ieșim din vâltoarea patimilor ei și a curselor ei ca să avem doar o singură purtare de grijă: să-L întâmpinăm pe Mirele Ceresc. Singura dorire care aprinde inimile noastre este să trăim zi și noapte în așteptarea Celui ce a venit și iarăși va să vie. Lepădarea noastră de lume nu este îndeosebi una ce ține de loc – deși locul poate să ducă și el la o mai deplină împlinire a ei la toate nivelurile – ci una duhovnicească: înseamnă lepădarea noastră de duhul lumii acesteia, care este un duh al nerecunoștinței și al mândriei, și îmbrăcarea în duhul lui Hristos, care este un duh al recunoștinței și al dragostei smerite. Sfântul Pavel ne spune că Hristos a răbdat ocara Crucii în afara porților, în afara taberei acestei lumi, fiind înjosit la culme, spre a-Și vădi desăvârșita smerenie. Și noi suntem chemați să ieșim din tabăra acestei lumi, să luăm asupra noastră rușinea și ocara ei, ca să-L întâmpinăm pe Hristos (cf. Evr. 13, 12‑13). Trebuie să disprețuim modelele acestei lumi, buna ei părere și să nu ne lăsăm înșelați de gândul că am putea împăca iubirea față de Dumnezeu cu iubirea față de lumea aceasta.

Acest aspect eshatologic al monahismului este forța centrifugă ce ne scoate din câmpul gravitațional al pământului, în care stăpânește legea păcatului, și ne ajută să ne întoarcem privirea de la lucrurile stricăcioase ale acestei lumi către cele nestricăcioase de Sus. Ieșim din tabăra acestei lumi urmând Stăpânului nostru, murim lumii acesteia în nădejdea că Îl vom întâlni pe Hristos, și Domnul ne întâmpină cu harul Său și cu însuflarea Sa, și astfel suntem gata să-I dăruim o jertfă bineprimită: neîncetata chemare a Numelui Său. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm deplin de duhul lumii acesteia și să ne vindecăm de bolile ei aducătoare de moarte. Monahul dă luptă cu patima uitării de Dumnezeu cu arma trezviei. Sunt multe locuri în Evanghelii în care omul este îndemnat la trezvie:
Deci privegheați, că nu știți în care ceas Domnul vostru va veni” (Mat. 24, 42); „Drept aceea privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul întru care Fiul Omului va veni” (Mat. 25, 13); „Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită” (Mat. 26, 41). 
În monahism ne desprindem de toate grijile acestei lumi ca să ne dăruim întru totul trezviei, acestei așteptări a Mirelui Ceresc. Trezvia este știința științelor și precum oricărei științe din lumea aceasta trebuie să i ne dedicăm vreme îndelungată spre a o deprinde, așa și acestei lucrări trebuie să i ne supunem mintea timp de mulți ani, până ajunge să devină parte din firea noastră. E ușor să faci din omul dinafară călugăr, lepădând toate averile pământești, renunțând la căsătorie și intrând în mănăstire, dar trebuie să facem din omul lăuntric călugăr, și aceasta este o lucrare care cere o viață întreagă și se săvârșește prin trezvie. Trezvia nu este doar o simplă atenție, ci este întotdeauna însoțită fie de chemarea Numelui Domnului, fie de aducerea-aminte de Dumnezeu sau de nădăjduirea bunătăților făgăduite nouă. Pentru noi, creștinii, preocuparea cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume atunci când suntem bombardați neîncetat cu imagini și impresii necurate. Și am văzut că aceasta este cu putință având pilda lui Lot, care, trăind în Sodoma, nu a fost totuși vătămat de murdăria viețuirii de acolo. Când avem atenția îndreptată cu rugăciune spre inimă, încetul cu încetul ne gătim în ea un loc luminos, care ne va atrage necontenit duhul acolo. Vom dobândi, de asemenea, un „gust” și cu ajutorul acestui gust vom ști care gând vine de la Dumnezeu și care vine de la vrăjmașul. Dacă ne-am creat acest loc luminos în inima noastră prin lucrarea tainică a pocăinței, mintea ne va fi necontenit atrasă acolo și tot gândul străin va rămâne afară, neputând să ne rănească mintea sau inima, și deși vom vedea totul nu vom fi robiți de nimic. Astfel, prin trezvie dobândim un discernământ apostolic: „că nu este să nu știm amăgiturile Satanei, spune Sfântul Pavel (cf. 2 Cor. 2, 11)4. Când ne păstrăm trezvia, harul se înmulțește în inima noastră și nu vom mai fi furați de meșteșugirile vrăjmașului și răniți de atacurile lui. De multe ori oamenii sunt foarte evlavioși și fac multe fapte bune, dar pentru că nu au trezvie nu văd nicio roadă a Duhului în viața lor: pace, dragoste, bucurie, blândețe… Harul le este ușor furat de către vrăjmașul, pentru că nu știu să-și păzească mintea.

Fără trezvie, omul nu este decât trup și trupul „să moștenească Împărăția lui Dumnezeu nu poate” (1 Cor. 15, 50)5. Numai trezvia poate să-l ridice pe om din păcatul cel dintru început. Prin cădere, toate puterile sufletului omenesc au fost dezbinate și omul nu mai este stăpân peste propria-i fire, ci este sfâșiat de dorințe și de impulsuri contradictorii. Însă, prin pogorârea minții în inimă în rugăciunea curată, omul se reîntregește iarăși, firea sa își regăsește întregimea cea dintru început. Trezvia împreună mintea omului cu Duhul lui Dumnezeu și această împreunare duce la vindecarea acestuia, iar omul devine în stare să împlinească cea dintâi și cea mai mare poruncă – aceea de a iubi pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, din toată tăria sa (cf. Marc. 12, 30). Cei care păzesc trezvia au statornicie în viață, viziunea lor duhovnicească nu este întinată de îndoieli și de confuzii, precum a oamenilor din lumea aceasta, ci sunt bine întemeiați în cuvântul lui Dumnezeu și în poruncile Lui.

Această trezvie ne păzește nu numai atunci când suntem treji, ci și în timpul somnului. Chiar și în timpul somnului duhul nostru se află într-o permanentă mișcare și acesta tinde fie către Izvorul Vieții și al luminii, Care este Hristos, fie, prin îndepărtarea de El, către împărăția întunericului. Dacă în timpul zilei am sălășluit în inima noastră gânduri necurate și pătimașe, gânduri de mânie și de ură, aceste dispoziții ne vor însoți și în somn. Dar cei ce au fost cu trezvie și au cultivat gânduri bune și luminoase în timpul zilei, gânduri de dragoste și de recunoștință, până și în somn vor avea aceleași sfinte doruri și înclinații ale inimii.

Eu dorm și inima mea priveghează”, spune Proorocul Solomon (Cânt. lui Sol. 5, 3). Cei ce trăiesc cu trezvie își văd viața ca pe o linie dreaptă continuă, atât în somn, cât și când sunt treji. Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru groaznic și întunecat numit de psihologi subconștient nu există. Prin trezvie, toată viața omului devine conștientă și, dacă ceva se strecoară și-l tulbură, acest ceva este de îndată nimicit de harul lui Dumnezeu care sălășluiește în el.

De vrem să știm dacă suntem mântuiți, să vedem cum reacționăm atunci când suntem ispitiți de vrăjmașul în somn. Dacă reacționăm în același fel ca atunci când suntem treji, adică respingând cu fermitate atacul vrăjmașului, înseamnă că nu mai suntem robiți de duhul acestei lumi. Somnul este un chip al morții. Viața în lumea ce va să fie nu este altceva decât viața pe care am început să o trăim în această lume. Aceleași dorințe și obiceiuri pe care le-am cultivat în viața aceasta ne vor însoți și vor deveni legea ființării noastre în viața veșnică. Dacă am dobândit înclinații smerite și trezvie, atunci vom trece ușor și nevătămați prin vămile văzduhului. Lumea zilelor noastre trăiește în apostazie și are drept unic criteriu valoric relativismul. În ochii modernității, a crede în Dumnezeu și a duce o viață după învățăturile evanghelice este curată nebunie. Creștinii se deosebesc de oamenii lumești prin aceea că își au mintea pururea ațintită spre Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel, „petrecerea noastră în ceruri este” (Filip. 3, 20). Și monahii, mai mult decât oricare alții, prin felul de viață rânduit în mănăstire, au acest privilegiu deosebit de a putea chema necontenit pe Cel Ce a venit să ne răscumpere și Care va veni iarăși să ne ia cu El ca să fim cu El de-a pururea. Călugărul adevărat este cel ce trăiește cu această nădejde nestrămutată, așteptând venirea Domnului. Acest aspect eshatologic al vieții monahale este de o deosebită însemnătate, pentru că este singurul care ne poate păstra însuflarea până întru sfârșit. În viețuirea noastră călugărească facem ascultare de voia lui Dumnezeu, precum ne-a fost aceasta descoperită prin părintele duhovnic, urmărind astfel să ne golim mintea de toată grija cea lumească pentru ca să fim slobozi să ne îndreptăm toată atenția spre întâlnirea noastră cu Domnul. Acest duh de ascultare merge împotriva curentului duhului afirmării-de-sine și al competitivității agresive al lumii acesteia. Ascultarea este un privilegiu prin care noi devenim slobozi să ne ridicăm la înălțimea desăvârșitei și măreței voi a lui Dumnezeu.

Dacă monahul trăiește în sărăcie, o face ca să nu fie împiedicat de nimic, ca să nu fie tras înapoi de nimic când vrea să fugă afară din tabăra acestei lumi. Duhul sărăciei călugărești este opus de-a dreptul duhului societății de consum moderne; ethosul modernității, prin puterea atotpătrunzătoare a mass-mediei, ne împinge continuu să dobândim tot mai multe și mai multe bunuri materiale. Dar, în chip minunat, călugărul neagonisitor, lepădând toate bogățiile deșarte ale acestei lumi, devine stăpânul lumii, pentru că el își lărgește inima sa încât Însuși Hristos încape în ea și dimpreună cu apostolul poate să spună: „viez, de acum nu eu, ci viază întru mine Hristos” (Gal. 2, 20) și prin Hristos poartă în el lumea întreagă și mijlocește pentru ea.

Mai mult decât atât, prin curăția trăirii în feciorie monahul ține piept hedonismului și moralității îndoielnice a vremurilor noastre, căutând să se zidească pe sine întru totul biserică sfințită a lui Dumnezeu. Sfinții Părinți înțelegeau prin feciorie și curăția minții și numeau curvie nu numai patima poftei trupești, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea-aminte de Dumnezeu.

Temeiul monahismului este Însuși Domnul. Dacă avem în vedere făgăduințele monahale, vedem că ele sunt întocmai elementele definitorii ale viețuirii Sale. Hristos este pilda absolută de ascultare față de voia Tatălui. El a venit în lumea aceasta născându-Se din Fecioară și în toată viața Sa nu găsim nici urmă de păcat sau de necurăție; El nu Și-a îngăduit nicicând să Se despartă în duh de Tatăl. Nu a avut nici loc unde să-Și plece capul pe acest pământ, nici măcar în sinagoga întemeiată în Numele Său. Așadar, fiind credincioși făgăduințelor monahale, devenim asemenea lui Hristos și în tot ceea ce facem Hristos este pilda noastră absolută. Dar toată nevoința noastră cu aspect negativ, toată strădania de a ne lepăda de duhul acestei lumi, nu-și va atinge țelul dacă nu este însoțită și de nevoința pozitivă a îmbrăcării în duhul lui Dumnezeu, a dobândirii cugetului Său.

Atunci când, ca monahi, ieșim din tabăra lumii acesteia, noi avem un țel măreț – să purtăm ocara lui Hristos, căci prin aceasta El ne va recunoaște ca fiind ucenici ai Săi. Răbdăm rușine din dragoste pentru El, precum și El a răbdat rușinea Crucii ca să ne slobozească din rușinea ce va să fie și din veșnica pierzare. Așadar, ieșim din tabăra lumii acesteia purtând rușinea păcătoșeniei noastre, care este Crucea lui Hristos.

Veacuri și veacuri de păcat au născut o prăpastie despărțitoare între om și Dumnezeu. Numai Crucea lui Hristos poate face punte peste aceasta. Nu trebuie să ne lăsăm furați de înțelepciunea și puterea celor ce sunt în afara Bisericii. Noi suntem chemați să fim prieteni ai Crucii pentru că pentru noi Crucea lui Hristos este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu care ne mântuiește (cf. 1 Cor. 1, 18). Dar această înțelepciune și putere nu au nimic de-a face cu setea de putere și felul de a fi al acestei lumi. Pentru cugetul trupesc, Dumnezeu se înțelege întotdeauna ca putere. Pentru iudei, El era Cel Atotputernic, Care avea să vină și să zdrobească neamurile ca să ridice în slavă poporul lui Israel. Dar Iisus a venit ca Mesia și le-a grăit despre cruce și despre moarte și nici apostolii nu L-au înțeles. Când Sfântul Petru L-a auzit vorbind despre răstignire, L-a luat deoparte și a început a-I sta împotrivă. Dar Domnul, cu o mânie fără de păcat, l-a certat:
Mergi înapoia mea, satano, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Marc. 8, 33). 
Așadar, „cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, înțelepciunea lui Dumnezeu este Crucea prin care El avea să ne slobozească din robia celui rău.

În lumea aceasta puterea se dobândește prin violență și prin asuprirea celorlalți. De aceea, oamenii lumești nu pot să înțeleagă cum se poate vorbi despre Cruce ca fiind puterea lui Dumnezeu: ce putere poate fi într-o moarte de ocară, cum este moartea pe cruce? Ei nu înțeleg că bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe acea Cruce. Pe Cruce tot răul care se adunase de-a lungul veacurilor, începând de la căderea lui Adam și până la venirea lui Hristos, a căzut asupra Domnului. Și Domnul, neîmpotrivindu-Se acestui rău, ci aducându‑Se pe Sine de bună voie ca o jertfă vie spre mântuirea tuturor, a ieșit biruitor: puterea răului a fost nimicită și omul a fost smuls din ghearele Satanei. Ceea ce face Crucea Domnului să fie atât de minunată și mântuitoare este faptul că El a primit-o de bună voie. El a dorit această Cruce; El a vrut să moară pentru noi ca să ne mântuiască pe noi. Și pentru că moartea Sa a fost fără de vină, s-a dovedit a fi o osândire a morții noastre. Fiind de bună voie și fără de păcat, Crucea Sa a devenit o osândire a tuturor celorlalte cruci pe care răul le meșteșugise cu consimțământul voii libere a omului. Așadar, adevărata putere a Crucii stă în smerenia și în dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu ne îndeamnă să nu fim ca neamurile, râvnind la tronuri, precum Satana oarecând a voit să-și așeze tronul mai presus de cel al lui Dumnezeu (cf. Is. 14, 13).
 „Care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă; precum și Fiul Omului n-au venit să-i (Se) slujească Lui ci să slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru mulți”, zice Domnul (Mat. 20, 27-28)6.

Crucea lui Hristos a fost plinirea voinței Tatălui, Care i-a dăruit omului mijlocul de a se slobozi de duhul neascultării, al trufiei și al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu pe care Satana l-a însuflat în el. Când omul a călcat porunca lui Dumnezeu în rai, poruncă ce îl păzea de toată vătămarea, atunci s-a lipsit pe sine de Izvorul Vieții și eul propriu a devenit perete despărțitor între sine și Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu pentru noi în această viață este să devenim zi de zi mai puțin egoiști, purtând ocara Lui, luându-ne crucea și urmând Lui. Pentru noi, crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos ce ne lipsește de împărtășirea cu Dumnezeu. Crucea devine cheie a raiului, pentru că ea omoară iubirea de sine, care este izvorul a tot răul în lumea aceasta. Crucea lui Hristos a fost dragostea lui Dumnezeu pentru ceilalți. El nu S-a cruțat pe Sine, ci a fost gata să moară pentru ca noi să putem trăi. Și dragostea Lui s-a arătat a fi mai puternică decât moartea până în sfârșit. Pentru aceasta, singurul țel după care ne rânduim viața este ca în tot ce facem, spunem sau gândim în viața noastră de zi cu zi să punem un strop de dragoste în Numele Lui și așa să devenim moștenitori ai mai marii dragoste, cea „până în sfârșit” (Ioan 13, 1), pe care El ne-a arătat-o prin jertfa Sa. Crucea ne-a arătat că sensul adevărat al existenței noastre este dragostea și smerenia, căci numai printr-o dragoste smerită dobândim viața adevărată. Pentru noi, să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele înseamnă să facem voia lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Lumea privește dragostea în chip sentimental, dar pentru fiii lui Dumnezeu ea înseamnă să îmbrățișezi voia celuilalt. Părintele Sofronie spune că, atunci când îmbrățișăm voia celuilalt, fratele nostru devine viața noastră, mireasmă de viață și viață veșnică.

Când ridicăm ziduri de apărare împrejurul nostru, nu izbutim să facem voia celuilalt și rămânem în pierzătoarea și vrednica de milă iubire de sine. De fapt, noi ridicăm zidurile propriei noastre temnițe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt, precum a spus cândva Sartre, ci propriul nostru eu. Dacă în viețuirea noastră călugărească există ascultare din dragoste, tăierea voii proprii înaintea fratelui, dacă nu există lupta pentru drepturile noastre și nu ne impunem propriile viziuni și dorințe, atunci suntem cu adevărat prieteni ai Crucii și „desăvârșim sfințenia întru frica lui Dumnezeu (2 Cor. 7, 1). Devenim din ce în ce mai bogați când ne întâlnim unul cu altul cu o inimă deschisă, cu o atitudine plină de dragoste și cu această înțelegere: ca nu voia mea să se facă ci voia celuilalt. Dar cei ce merg la mănăstire și înalță ziduri de apărare împrejurul lor, aceștia mor tare săraci.

Noi nu venim la mănăstire ca s-o ducem mai bine, să profităm și să ducem o viață ușoară, la adăpost de necazurile și de durerile pe care le trăiesc cei din lume, ci venim să ucidem în noi acea fiară numită iubirea de sine. Nimic nu este mai străin iubirii pline de narcisism a zilelor noastre decât atitudinea nevoitorului ce se luptă și duce un crunt război cu sinele său.

Îmi amintesc de Gheron Iosif Isihastul, care zicea: „M-am făcut propriul meu călău”. Și Părintele Sofronie obișnuia să spună că nimeni nu poate prigoni un călugăr mai mult decât o face el însuși de dragul lui Dumnezeu. Ura de sine este o roadă de mare preț în viața monahului și nu are în sine nimic morbid sau autodistructiv, ci dimpotrivă, este singura cale de a omorî sinele nostru egoist, de a dărâma zidul despărțitor și de a lăsa șuvoiul vieții dumnezeiești să curgă liber prin toată ființa noastră. Duhul lumii încearcă să-și cruțe mica sa viață, dar niciodată nu izbutește, căci știm din Evanghelie că oricine va căuta sufletul său să-l mântuiască, pierde‑l‑va pe el, și cine îl va pierde, îl va învia pe el (Luc. 17, 33)7 Monahul, dimpotrivă, încearcă să guste moartea zi de zi, așa încât Hristos, Cel ce este Începătorul Vieții și Împăratul a toată veșnicia, să poată via în el. Prin aceasta, el își împlinește scopul vieții sale, precum o exprimă rugăciunile Bisericii:
 „Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat să ne păzim noi”.

Atât de închisă în sine este inima noastră încât nici Dumnezeu și nici aproapele nu-și pot afla sălaș în ea. Dar atunci când ne lăsăm pe noi înșine fără apărare în fața celorlalți, primind toată durerea și suferința pe care pronia lui Dumnezeu le îngăduie în viața noastră, încet‑încet inima ni se lărgește și devenim asemenea lui Hristos. Suferința este o mare binecuvântare, întrucât ea ne adâncește înțelegerea vieții și ne lărgește inima. Prin propria noastră suferință începem să înțelegem suferințele aproapelui nostru și devenim împreună-pătimitori cu acesta, iertători și îngăduitori, și începem să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi ca pentru noi înșine. Astfel, nu mai suntem robiți de duhul lumii acesteia, ci dobândim mintea lui Hristos. Nu mai căutăm să ne călăuzim după înțelepciunea acestei lumi, „pentru că înțelepciunea lumii acesteia nebunie este la Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), ci ne străduim să dobândim înțelepciunea lui Dumnezeu, discernământul duhovnicesc.

Așa cum citim în Epistola către Corinteni:
omul sufletesc nu primește cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, și nu le poate înțelege; căci duhovnicește se judecă” (1 Cor. 2, 14)8. 
Și în aceeași epistolă citim:
Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul Cel din Dumnezeu; ca să știm cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă” (1 Cor. 2, 12). 
Am spus că duhul lumii se vădește prin mândrie și nerecunoștință, pe când firea Duhului care îl însuflă pe monah este smerenia și recunoștința. Să dobândești „înțelepciunea lui Dumnezeu” înseamnă să înțelegi că nu omul este centrul vieții și măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, și că tot ceea ce este și are omul este un simplu dar al Ziditorului și Binefăcătorului său.

Monahul știe, de asemenea, că Dumnezeu dăruiește cu îmbelșugare darurile Sale pe măsura recunoștinței și a mulțumitei cu care le primim, și că nu avem decât acele lucruri pentru care aducem mulțumită lui Dumnezeu. În acest fel, el este împins de dorința de a aduce neîncetat mulțumită lui Dumnezeu pentru toate. Ajunge până acolo încât aduce mulțumită fierbinte lui Dumnezeu pentru fiecare răsuflare de aer primită în dar de la El. Și se mâhnește numai că nu-I poate aduce îndeajuns mulțumită cu vrednicie. Această mulțumită naște pocăința care nu are sfârșit pe acest pământ.

Atunci când aflăm înțelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul viețuirii noastre pe pământ.
Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți. Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”, spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Efeseni (Ef. 5, 15-16). 
Pentru cultura zilelor noastre, „timpul înseamnă bani”, dar pentru noi, creștinii, timpul înseamnă răscumpărarea veșniciei.

În fiece zi noi încercăm să împuținăm păcatul din viața noastră și să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, și astfel să punem pe fiece zi a vieții noastre pecetea veșniciei. În fiece zi suntem chemați să facem o sfântă neguțătorie: să schimbăm viața noastră trecătoare cu viața cea veșnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului și, dacă din cele 24 de ore ale zilei punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieții noastre și în cele din urmă toată viața noastră va fi adumbrită de veșnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veșnic înaintea lui Dumnezeu și ele vor fi mântuirea noastră.

Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierzania întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, însuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și de cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadeaza piata este numai o exemplificare a acestui vicleșug. Diavolul știe că, dacă reușește să devoreze timpul vieții noastre, el pune capăt acestei sfinte neguțătorii, acestui schimb de vieți, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viață, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtășire cu Izvorul Vieții. Când ne rugăm, ne aflăm în prezența lui Dumnezeu și această prezență nimicește neîncetat moartea pe care o purtăm în noi și ne reînnoiește.

A răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu. Cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniți cu El în această viață și vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârșit și cu și mai multă tărie, în viața ce va să fie. Astfel, timpul nu mai este pentru noi un dușman, ci o aripă ce ne ridică Sus și ascunde viața noastră cu Hristos în Dumnezeu (cf. Col. 3, 3), iar moartea devine un prieten mult așteptat. Lumea modernă se teme de moarte. De aceea, moartea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii nu vorbesc, și toate eforturile medicinei moderne de a prelungi cât mai mult cu putință zilele noastre pe pământ și de a micșora suferința în această viață au ca scop să ne câștige încă un pic de timp pentru a ne bucura de plăcerile lumii acesteia.

Călugărul, pentru a-și păstra vie legătura cu Dumnezeu, cultivă în sine aducerea aminte de moarte, care îl desprinde de toată legătura cu cele pământești. Și, în loc să-și satisfacă simțurile cu plăcerile acestei lumi, el ia asupră-și lucrarea pocăinței. Pocăința este prețul pe noi, care invadează piața, este numai o exemplificare a [prețului] care trebuie să-l plătească pentru a-și răscumpăra din stricăciune viața sa. Dacă Hristos a plătit cu scumpul Său Sânge mântuirea noastră, pentru monah pocăința prin rugăciune înseamnă a vărsa sângele său, așa cum ne spune Sfântul Siluan. Și atunci când monahul ajunge la plinirea propriei sale pocăințe, el dobândește cunoștința tuturor stărilor de păcat și de moarte ale întregii omeniri și începe să se pocăiască pentru lumea întreagă; se pogoară în iadul pocăinței, în acel iad al dragostei în care S-a pogorât Hristos. Numai atunci când pocăința sa personală se preschimbă în rugăciune pentru mântuirea a toată lumea, monahul a dobândit mintea lui Hristos, Care Și-a dat sufletul răscumpărare pentru toți. Numai atunci când dobândește prin pocăință universalitatea, atotcuprinderea lui Hristos, s-a lepădat deplin de duhul acestei lumi, care este duhul lui antihrist, și poate spune cu adevărat că Cel ce este în el este mai mare decât cel ce este în lume. Și aceasta este adevărata plinire a chipului lui Dumnezeu în om.

Noi nu trebuie să facem nicio descoperire. Drumul a fost deja deschis de Hristos, Care i-a spus Sfântului Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu:
Eu sunt Cel ce sunt viu și am fost mort și, iată, sunt viu în vecii vecilor” (Apoc. 1, 18)9. 
Gustând zi de zi din moarte în această viață, de dragul poruncilor Lui, suntem cinstiți cu cununa vieții, a vieții din belșug, în vecii vecilor.


Sursa: Merinde pentru monahi, Arhimandrit Zaharia Zaharou


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu