Dumnezeu nu vrea un răspuns de complezență
Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).
Am mai spus înainte că lupta noastră nu este "împotriva trupului și a sângelui", ci împotriva stăpânitorului lumii acesteia și a patimilor noastre. Dar care este diferența între patimă și ispită?
Patima înseamnă că sunt șchiop și că nu pot să umblu. Ispită înseamnă că cineva are o bâtă, vine și-mi dă una, de nu mai pot să umblu. Patima este a firii noastre, este o rană, este un imbold lăuntric, care ne face să tindem spre păcat.
Dar oare patima poate să ne arunce în ispită? Da, însă ispita poate proveni nu din patimă, ci din altă ispită, care va încerca să miște ceva care se încuibă în noi. Dacă nu am înlăuntrul meu patima sau dorința și vrerea corespunzătoare, atunci ispita nu-mi poate face nimic. Cu toate acestea, este posibil să mă vatăme, chiar dacă nu am patima sau dorința corespunzătoare, în cazul în care nu am stare de priveghere. Domnul spune: "Privegheați și vă rugați, ca să nu întrați în ispită" (Mt. 26, 41; Mc. 14, 38). Când nu am stare de priveghere, fie că sunt treaz, fie că dorm, nu-mi dau seama de cursă. Atunci satana lovește egoul meu viu, care prinde imediat curaj, își revendică drepturile sale idolatre, și cad în ispită. Cădere aceasta este învierea egoului. De aceea este nevoie de priveghere cu rugăciune. Când am trezvie, lacrimi duhovnicești și simțirea că sunt un om izbăvit, atunci evit pericolul.
"Mintea noastră și făptura noastră căzută, indiferent cât s-ar înălța, ea, fără să aibă acces la revelație, care vine de dincolo de cer, este expusă patimilor, înșelărilor"
![]() |
"Existența celor trei termeni: duhovnicesc, psihologic și fizic, în terminologia ascetică, nu semnifică nicăieri că omul este declarat trihotomic. După învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii, omul e alcătuit dintr-un suflet și un trup. Acestea fiind spuse, din timpul Sfinților Apostoli sufletul omului a fost distins de duh (pnevma). Afirmăm, de fapt, că omul e compus din duh, suflet și trup."
"Hristos a venit să restaureze integritatea pierdută la cădere: unitatea duhului, a sufletului și a trupului. Viața veșnică aparține mai întâi de toate duhului, dar psihismul nostru și trupul nostru pot să devină templul lui Dumnezeu. Aspectul duhovnicesc - care se raportează la Dumnezeu și la sinele nostru veșnic - și aspectul nostru psihologic sunt distincte, dar în practică imposibil de separat. Însuflețirea noastră duhovnicească afectează psihologia noastră și se manifestă în starea noastră psihologică și, viceversa, starea noastră psihologică afectează relația noastră cu Dumnezeu, rugăciunea și credința noastră, sau lipsa noastră de rugăciune și credință."
Coliba lui – cum am văzut doar la pustnici din Sfântul Munte: un scaun, o sobă, o măsuță plină de cărți și icoane. Când nu doarme pe scaun, întinde o cuvertură pe jos, dar lungimea colibei e mai mică decât înălțimea lui. Citind despre viața Părintelui Jozef, ne consolăm zicând: „El oricum e un om ieșit din comun. Eu nu aș putea face asta!”. De fapt, puțini sunt oamenii cu adevărat ieșiți din comun. Ce îi diferențiază pe ei de noi, cei mediocri, cei „căldicei”, e hotărârea lor ieșită din comun: „De azi, vreau să trăiesc! Am așteptat destul! Gata cu amânarea, cu somnolența, cu amorțeala! Hristoase, ajuta-mă să încep să merg spre Tine!”.Doar așa, ca Părintele Jozef, Domnul ne poate ajuta să nu mai fim „actori ai lumii”, jucând după scenariile scrise de patimi și de propria noastră voie, ci să devenim „actori ai lui Dumnezeu”, adică oameni care să-și dorească un singur lucru: să afle voia lui Dumnezeu și să trăiască după ea. (Pr. Ciprian Grădinaru)
Viața în care omul se strămută când vine la mănăstire este viața de care își amintește firea omenească de când a făcut-o Dumnezeu. Atunci omul, deși la început era singur, iar apoi cu Eva, nu avea simțământul singurătății, ci trăia cu cunostința unei comuniuni universale. Viața lui era o altă viață, era cealaltă viață, cea deplină, desăvârșită.
Dumnezeu l-a plăsmuit pe Adam, și-a împlinit creația și a văzut că omul era desăvârșit. Era atât de desăvârșit încât, când a hotărât să o facă pe Eva, nu a mai făcut-o așa cum l-a făcut pe Adam, ci a luat-o pe Eva din plinătatea lui Adam (cf. Fc. 2, 21-22). A tăiat o bucată din trupul lui Adam și pe aceea a făcut-o deplină, desăvârșită și frumoasă, așa și cum Adam era deplin și desăvârșit, nu-i lipsea nimic.
Când Dumnezeu i-a dat-o lui Adam pe Eva ca tovarășă de viață, Adam a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, ci să fie împreună cu cineva asemenea lui. Adam nu simțea deloc singurătatea nici când era singur. Acum când vede că ceva se adaugă vieții sale, se minunează și spune: "Cum de am putut sta până acum fără femeie!" Înțelegeți că atunci când Dumnezeu a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Fc. 2, 18) nu a vrut să spună că bărbatul nu poate să fie fără femeie sau femeia fără bărbat. Pentru că, în acest caz, Adam nu ar fi simţit mai înainte această deplinătate, iar Biserica noastră nu ar fi restaurat starea originală desăvârșită prin monahism, în care se șterge oarecum diferența de gen, ci ar fi găsit un alt fel de viață feciorelnică pentru cele două genuri. Dumnezeu nu a făcut dualitatea de gen nici pentru îngeri, nici pentru viața dumnezeiască, nici pentru starea restaurată desăvârșită și dreaptă de la început.
Fără îndoială, Dumnezeu a făcut firea omenească cu cele două genuri ale ei, așa încât unul să îl împlinească într-un anumit fel, pe celălalt și ca să existe această atracție care amintește de atracția lui Dumnezeu. Un gen îl simbolizează pe Dumnezeu, pe Hristos, iar celalalt simbolizează sufletul, Biserica, trupul lui Hristos, pe care o încălzește Hristos, capul Bisericii.
Existența celor două genuri este expresia, simbolul, amintirea atragerii firii omenești de către Dumnezeu. Același lucru îl întâlnim în multe aspecte ale vieții noastre bisericești și, în general, ale iconomiei lui Dumnezeu. Prin urmare, Adam nu a simţit niciodată singurătatea, ci, îndată ce a văzut-o și s-a desfătat de bucuria Evei - fără să existe încă nicio cunoștință sau simțire a diferenței de gen, a stricăciunii sau a nestricăciunii pământești - a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, deoarece a trăit această comuniune și bucurie.
Din Arhim. Emilianos Simonopetritul "Casa lui Dumnezeu, poarta cerului. Despre monahism, stareț și ucenic"
De ceva timp a izbucnit un scandal legat de faptul că Mitropolitul Irineu, împreună cu acoliții lui au pus sub blestem pe cei care vor îndrăzni să slujească lui Dumnezeu - deci nu un blestem pentu cele care vor îndrăzni să calce un hotar ! - în biserica cu hramul "Nașterea Maicii Domnului", situată undeva mai jos de Mănăstirea Frăsinei:
"Hotărâm, în numele Sfintei Treimi, ca, de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, nimeni dintre monahi și cei hirotoniți, preoți sau diaconi, să nu mai coboare la această biserică și să nu mai săvârșească vreo slujbă bisericească, molitvă sau dezlegare, sau Sfântă Taină și nici vreo Sfântă Liturghie să nu se mai oficieze în această biserică sau în spațiile din jurul acesteia."
Aș fi putut bine-mersi să tac, dacă duhul Părintelui Ghorghe Calciu, care s-a opus dărâmării bisericii Enei din București, nu m-ar îndemna să scriu.
Cine oare poate să înțeleagă cum o "împărăție se dezbină în sine"? Adică cum "în numele Sfintei Treimi" să nu se mai facă nici o Liturghie într-o biserică? Motivul invocat de slujitorii blestemului ar fi că "monahii și clericii au produs mari sminteli". Care sunt acele sminteli nu știm, nu s-a auzit până acum cu toată presa noastră avidă de cancanuri. Ba, din contră, biserica aceea s-a construit în anii 1945-1946, în urma unei vindecări minunate care s-a întâmplat în acel loc.
Si dacă un loc se spurcă prin lucrarea vrăjmașului, mai abitir se dă cu agheasmă și se curăță. A se vedea cum Camera 4 spital din Închisoarea Pitești, unde s-a făcut o "liturghie neagră" în timpul celebrului experiment de reeducare, a ajuns chiar să fie loc în care se fac Sfinte Liturghii.
Dar, dacă presupunem că s-a luat aceasta hotărâre din râvna arzătoare de a respecta rânduiala statornicită de Sfântul Calinic de a păstra un loc în țara noastră ca în Athos, unde să nu intre picior de femeie - deși mutarea hotarului e o altă discuție! - de ce nu sunt lăsați preoții să facă slujbe în acea biserică, interzicând doar accesul femeilor, așa cum e la Frăsinei sau în Athos? Si nu numai că nu sunt lăsați, dar sunt legați cu blestem greu și aspru:
"Cei care vor încălca această hotărâre să cadă sub blestemul Sfântului Ierarh Calinic și sub blestemul nostru. De sunt clerici, să se caterisească, iar de sunt mireni, să se afurisească, iar de este vreun preot de mir și va încălca acest legământ, să fie în aceeași osândă."
"Curat-murdar, coane Fănică!" Se vede treaba că-i așa din însuși comunicatul Mitropoliei Olteniei, unde ni se prezintă lucrurile ca la alba-neagra: "uite blestemul, nu e", căci în prezentarea "Documentului unitar" se precizează că nu este "nicidecum un blestem la adresa vreunui cleric, monah sau mirean anume". Adică, ce să înțelegem, că nu blestemă pe X, Y sau Z, nu blestemă vre-o persoană anume, ci pe oricine până la sfârșitul veacurilor?
Si, ca totul să fie bine garnisit, în sfârșitul documentului se pune și bomboana pe colivă:
"Nimeni să nu îndrăznească să dezlege această legătură cu blestem pus de noi, nici arhiereu și nici altă față ierarhică, indiferent ce rang bisericesc ar avea".
Mai rămâne, atunci, speranța ca vreun înger din cer să ridice piatra pe care au aruncat-o acești slujitori asupra bisericii "de Jos".
Si, cum minciuna are picioare scurte, între timp au apărut și înregistrările din timpul semnării "documentului unitar", ca sa vedem și noi cum au fost "uniți într-un singur gând". Călcarea conștiinței monahilor din Consiliul Duhovnicesc al Mănăstirii Frasinei - conștiință, care în fiecare om este glasul lui Dumnezeu!-, nu a fost o problemă pentru reprezentantul Mitropoliei, uns cu toate alifiile pentru a exercita presiune, invocând o pudoare deosebită:
„Semnează acolo! (…) Părinte, haide, semnați, nu mă faceți aici să roșesc în fața oamenilor. De ce ești așa, vrei să mă faci de rușine? Eu te-am făcut preot, eu te-am făcut duhovnic, și matale…”.
Glas părintesc - ce să mai spui?! - : "eu te-am facut, eu te omor".
Si, cum lucrurile sunt sucite din ce în ce mai mult, domnul Răzvan Bucuroiu vine și el cu un articol, simțindu-se oripilat de faptul că au apărut aceste înregistrări în fața publicului larg:
"Este aiuritor ca de la înălțimea (sau smerenia) condiției monahale să premeditezi folosirea unei tehnici de ultimă speță la care recurg interlopii, pițipoancele, tabloidele în faliment sau politicienii venali", "Faptul de a recurge la cel mai securistic procedeu pentru a câștiga o dispută, mi se pare ofensator la adresa condiției de monah"
"Admitem că ierarhul greșește, te prigonește, face lucruri care ție ți se par abuzive. În regulă, dar care este arma monahului, sau a preotului? Nu rugăciunea (chiar și pentru vrăjmași, sau cu atât mai mult pentru ei!), nu smerenia, nu ascultarea și punerea nădejdii în mila și ajutorul Domnului?"
Carevasăzică, monahii de acolo au folosit "cel mai securistic procedeu pentru a câștiga o dispută", în timp ce domnul Bucuroiu umblă pe la mănăstiri cu elicopterul. Și, ca să nu ne smintim ca dumnealui, ne pune în față dilema: "care este arma monahului": tehnica "de ultimă speță la care recurg interlopii, pițipoancele" sau "rugăciunea,... "? Acuma "tu te-ntreabă și socoate"! Tare ne mai place smerenia, dar să fie la alții!
In continuare vom pune articolele din care am extras fragmentele de mai sus, întristându-ne pentru o asemenea măsură, care numai în duhul Bisericii lui Hristos nu pare a fi.
Dumnezeu sa ne miluiască și să ne înțelepțească pentru a sluji Lui cu dragoste și cutremur!
Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire
Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.
O, Cel ce ai eliberat firea noastră, dezleagă-mă de legăturile ascunse ale poftelor mele și de piedicile văzute care sunt înaintea simțurilor mele dinafară, ca să pot alerga și să intru în raiul tainelor Tale și să mănânc din Pomul Vieții din care nu i s-a îngăduit lui Adam să mănânce.
Mântuitorul meu, păzește-mă de amăgirea dracilor. Dumnezeul meu, izbăvește-mă de adormirea conștiinței. Nădejdea mea, revarsă, în inima mea beția de care au parte cei ce nădăjduiesc în Tine. Iisuse Hristoase, învierea și lumina tuturor marginilor pământului, pune cununa cunoașterii Tale pe creștetul sufletului meu. Deschide-mi dintr-o dată ușa milostivirii Tale; fă să strălucească în inima mea razele harului Tău; fii călăuza mersului gândurilor mele până ce voi ajunge în Sion - muntele cel sfânt al Tău. Fă-mă vrednic de cetatea sfântă în care sfinții au intrat la capătul drumului lor. Ziditorule și nădejdea mea, ancora mântuirii mele în furtuni. Cel ce ești toiag în neputințele mele și cinste în necinstea mea, ridică capul meu plecat la pământ, nu mă da poftei potrivnicului, nu da prilej nerușinării lui, pune o prăpastie adâncă înaintea lui ca să nu o poată trece până la mine ca să mă tulbure. Învrednicește-mă să-mi sfârșesc scurta și fugara mea viață în slujirea Ta, ca la sfârșitul zilelor mele, când soarele vieții mele va apune, să fiu aflat în via Ta; învrednicește-mă, înainte de ceasul trecerii mele dincolo, de dinarul făgăduit ca plată lucrătorilor Tăi, nu pentru faptele mele, ci prin harul Tău. Învrednicește-mă, Doamne, chiar și în ceasul al unsprezecelea al vieții mele să fiu aflat sârguincios în slujirea Ta. Fie ca lumea să nu mă robească cu îndeletnicirile ei vătămătoare și să nu mă țină închis în temnița grijilor ei.
Fiecare om trăiește cu ideologia sa, cu sinele său, cu conținutul sufletului şi al minţii sale. În acesta îşi găsește plăcerea, se ia pe sine însuși cu binişorul, cu acesta îşi flatează sinele, cu acesta încearcă să urce sus, în cer. Dar ideologia unui om este tocmai contrariul voii lui Dumnezeu. Este un idol care îl izolează şi, în cele din urmă, îi dăruieşte desăvârşita singurătate, pentru că îl desparte până şi de Dumnezeu Însuşi, aşa cum l-a despărţit de Stareţul său şi de întreaga familie.
***
Sarpele nu a înşelat-o pe Eva spunându-i vreo minciună grosolană sau târând-o în vreun păcat anume, ci făcându-i din cuvântul lui Dumnezeu o ideologie. Dumnezeu i-a spus că va deveni dumnezeu cultivând grădina, trăind cu Adam viaţa din rai, ţinându-se departe de pomul cunoştinţei. S-a apropiat atunci satana şi i-a zis: "De ce îţi pierzi timpul cultivând grădina? De ce hoinăreşti fără nici o ţintă? Dacă vei mânca din rodul pomului cunoştinţei, o să ajungi pe dată dumnezeu." Eva l-a ascultat, şi aşa s-a îndepărtat de predania pe care a primit-o, apoi şi Adam, şi i-a cuprins de atunci gândul îndumnezeirii. Gândul îndumnezeirii i-a dus la îndepărtarea de Dumnezeu, la pierderea lui Dumnezeu. Satana a reuşit de le-a strecurat înlăuntru un gând uimitor, dumnezeiesc am putea zice: să ajungă grabnic dumnezei (Fc. 1, 26; 2, 15-17; 3,1). Cei întâi-zidiţi au dat greş, şi a trebuit ca Dumnezeu să-Si verse sângele ca să-i aducă iarăşi în albia pe care El a deschis-o pentru ei.
Prin urmare, datorită căderii omului, în obştea unei mănăstiri nu e cu putinţă să se dărâme ideologiile, adică fortificaţiile care despart sufletul de Dumnezeu, dacă nu există cunoaşterea şi preluarea cugetului Stareţului, adică deplina jertfire din partea ucenicului a oricărui lucru sfânt şi desăvârşit, puternic şi frumos, spiritual şi sensibil, care vine în contradicţie cu acest cuget.
***
Prelungirea cugetului Stareţului este şi crează cadrul, locul şi modul în care ucenicul va încerca să dobândească pe Duhul Sfânt. Desigur, de vreme ce Duhul cel Sfânt, "unde vrea, suflă" (In. 3, 8), este cu putinţă să-L afle pretutindeni. Dar nu-L află decât în felul pe care Dumnezeu l-a scris mai dinainte pentru el. Adică Dumnezeu S-a plecat în mod special asupra fiecărui om şi a rânduit mai dinainte cum Îl va înţelege şi cum Îl va dobândi pe Sfântul Duh şi cum îşi va menţine fiinţa sa unită cu Sfânta Treime.