Arhim. Elisei Simonopetritul despre Gheronda Emilianos și răspunsuri la întrebări despre singurătate, mărturisirea creștină în lume și taina credinței

Cel care, așa cum spunea Gheronda Emilianos, este singur cu Dumnezeu, de fapt, este cel mai sociabil om, îi îmbrățișează pe toți oamenii. În timp ce singurătatea pe care o avem în societate înseamnă a fi în dialog doar cu sine însuși, fără a se deschide celorlalți.

 

Fragment din Sinaxa Arhim. Elisei, 
Starețul Măn. Simonopetra, 
ținută la Mănăstirea Sfântul Antoine cel Mare 
din Franța, pe 3 septembrie 2023

[...] Și acum, ce-aș putea să vă spun despre Părintele Emilianos? Era un om cu trezvie continuă, postitor, om trecut prin toate încercările, și pe care l-am avut [ca Părinte] pentru a înființa comunitatea noastră pe Muntele Athos, pentru a fonda marea Mănăstire de la Ormylia, care are acum 130 de monahii, și pentru a ajunge la tot ceea ce este astăzi. Dar, în mijlocul a toate acestea, niciodată Părintele Emilianos n-a uitat rugăciunea ca primul lucru de făcut, și spunea : "Ceea ce faceți acum, toate aceste lucruri, sunt foarte frumoase, dar acestea n-au nicio valoare dacă nu sunt susținute pe rugăciune". Dacă am plecat de la Meteora spre Muntele Athos, este pentru a găsi o viață de rugăciune. N-ar fi servit la nimic să ne deplasăm, dacă n-am fi cultivat rugăciunea în Muntele Athos. Doar prin rugăciune putem să aducem roade.

Egoismul duhovnicesc ne duce spre un proces tehnologic de mântuire, nu în comuniune personală. Raţiunea vieţii este dragostea crucii

Luca 17, 12-19

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?  Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?  Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Arhim. Varnava Iankos:
Binecuvântarea neputinţei (2016)

Pericopa noastră evanghelică de astăzi pomeneşte evenimentul tămăduirii celor zece leproşi (v. Luca 17,12-19). Aici se menţionează că zece leproşi şi-au cerut în genunchi tămăduirea de la Domnul şi au primit-o. Însă numai unul dintre aceştia s-a întors ca să-i mulţumească Domnului şi ca să-şi exprime recunoştinţa pentru vindecarea sa. Atunci Domnul a pus întrebarea: „Ceilalţi nouă unde sunt? Pentru ce nu au venit?“. Continuând lectura pericopei evanghelice, Îl vedem pe Domnul nostru că-l îndreptăţeşte duhovniceşte pe acel unul, care mai era şi samarinean, spunând că credinţa lui l-a mântuit.

Avem prezente aici două elemente. Acela al binefacerii şi acela al recunoaşterii.

Întâi de toate, trebuie să analizăm faptul că din cei zece leproşi cel de neam mai de jos a primit acest privilegiu, adică acela de a-i fi recunoscută de Domnul credinţa lui şi posibilitatea mântuirii lui. Acela care nu era de neam ales, cel străin de neam, acela care nu se afla în cadrul poporului moştenirii lui Dumnezeu.

De cele mai multe ori problema se află în faptul că noi suntem atât de izolaţi în noi înşine, încât nu putem să vedem nimic mai departe. Fie că aceasta este o idee, fie că aceasta este o virtute, fie că este orice altceva. Fiecare dintre noi îşi confecţionează un sistem de gândire, de sentimente şi funcţiuni personale, care nu are nicio legătură cu celălalt, nu are nicio legătură cu Hristos. Dar aceasta este o închidere asfixiantă în noi înşine. Odată cu trecerea timpului sufletul se osifică într-o anumită stare, iar omul devine precum betonul şi astfel capătă o anumită formă. Are certitudini, are obsesii şi nu admite schimbări.

P. Galaction Dominte: "Să-i fi celuilalt odihnă, să-i fi celuilalt sărbătoare!"

Ce daruri să facem de Crăciun?

Indiferent ce daruri am face celui de lângă noi, fie că-i dăruim un zâmbet, fie că-i dăruim o îmbrățișare, fie că-i dăruim o vorbă bună, contează să fie din inimă. Pentru că ceea ce pleacă din inimă ajunge în inimă. Ceea ce pleacă doar din vârful buzelor sunt doar cuvinte goale și atât. Cuvintele ar trebui să fie, spune Sf. Ioan Gură de Aur, "cărările faptelor bune". Dacă cuvântul nu pleacă din taina inimii tale, nu ajunge în taina inimii celuilalt. Sunt doar cuvinte goale. Și, în același timp, ni se spune că un cuvânt trebuie să fie plin de Hristos. Și ca să intre Hristos înlăuntru, trebuie să ai smerenie. Smerenia spală picioarele cuvintelor și le sfințește. Și, atunci, ceea ce trimiți celuilalt, trimiți un dar bun și sfințit.

P. Varnava Iankos : cel mai cutremurător lucru e liniștirea lăuntrică

Cel mai cutremurător lucru e liniștirea lăuntrică

Când rămânem în liniște, ne cuprind stări de frământare, de temere. Acestea ne chinuie. Și considerăm legitim acest lucru, ceva normal. Însă, aceasta e risipă de energie duhovnicească. E un consum, o pierdere. Omul care e împresurat de aceste lucruri, și se lasă pradă acestor stări, și se gândește încontinuu la ele, își pierde puterea de a se ruga cu adevărat. A alunga gândul înseamnă a fi INDIFERENT față de el. Imaginația mea primește atacurile diavolului, ale ispitei, sau din trăiri pe care le-am avut, sau din neliniști pe care le avem și care se activează. Când vine așadar gândul, nu-l primesc, sunt indiferent față de el. Într-o clipită își pierde puterea! Dar, când începi să muști momeala și zici: „Ah, așa să fie oare?”, intri în dialog, și gândul prinde putere și te robește, pierzându-ți puterea lăuntrică. Îmi pierd bucuria, inima e condamnată, încurcată, robită își pierde libertatea. Alung gândul înseamnă că NU discut cu el ca să-l pot controla, să-l pot înțelege, analiza, și să trag o concluzie care să fie pozitivă pentru mine, și să susțin: „Iată, acum nu trebuie să-mi fac griji, pentru că m-am gândit, am înțeles că rezultatul nu este negativ". Acest lucru aduce o stare de epuizare. Puterile mele sufletești își pierd tăria și nu pot nici să mă rog, nici să mă bucur, nici să pricep ceva. 

Cei mai mulți dintre noi suntem sfârșiți din cauza gândurilor noastre, de aceea nu rezistăm nici în relațiile noastre reale. Omul e epuizat din cauza gândurilor sale, se chinuie lăuntric, suferă și nu are putere să gestioneze lucruri simple. Îl vezi că este obosit, se enervează ușor, este irascibil, pentru că în interior este deja terminat. De aceea, e foarte important când omul se roagă. 

La început, câteva minute trebuie să-și golească mintea, să se liniștească, să nu se gândească la nimic, să nu spună nimic. Să nu se îngrijoreze pentru ceva, să se golească complet, să nu aibă nici gânduri bune, nici gânduri rele, să fie golit de toate sensurile, liniștit. Când se creează după câteva minute acea stare de liniște, omul este gata să se roage. 

De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu este auzită și nu are putere pentru că se face cu o stare de neliniște, sub o stare de tensiune, de încleștare lăuntrică, care este pricinuită de grijile noastre. O rugăciune făcută cu un sentiment de neliniște dintr-un anumit motiv, nu este rugăciune. E o prosteală, timp pierdut, nu are niciun efect în inima noastră. Nu are putere lucrătoare în inima noastră. E o stare de încleștare și, concomitent, spunem mecanic și obsesiv: „Dar eu m-am rugat, însă Dumnezeu nu m-a ascultat!”, „Am privegheat toată noaptea în rugăciune!” Nu te-ai rugat concentrat la Hristos, ci asupra neliniștii pe care o aveai. Te-ai concentrat asupra cererii, nu asupra lui Hristos. Cererea ta era rezolvarea unei probleme, și nu ai înțeles că Hristos era căutarea. Și irosim fără rost toată noaptea. L-am căutat pe Hristos cu buzele, însă inima ne era în altă parte. De aceea, omul nu se poate ruga adevărat, nu poate rodi rugăciunea lui dacă e tulburat, stresat, neliniștit, dacă se simte presat de ceva. Să ne golim mintea de gânduri, să ne liniștim, să fim cu pace. 

Nu există o mai mare liniștire decât certitudinea unei relații vii! Relația, vorbirea cu Dumnezeu, comuniunea cu El, această relație vie îți va aduce o stare de împlinire sufletească, care e rodul plinătății unei relații iubitoare cu Dumnezeu. Așa cum într-o relație cu o anumită persoană importantă pentru tine, pe care o iubești și ești sigur de dragostea ei, ești fără cuvinte și te bucuri. Iar această bucurie îți aduce tăcere și liniștire. Te liniștești, ești liniștit. 

Omul care trăiește cu adevărat aceste lucruri nu se tulbură în munca pe care o face, nu e afectat că socializează, atâta timp cât știe să trăiască aceste lucruri. Poți să și muncești, să și socializezi, și să păstrezi în tine această comoară, această tăcere lăuntrică. Văzând, să te faci că nu vezi, auzind să nu auzi. Și când lucrezi acestea ziua și noaptea, fie și numai noaptea, atunci te obișnuiești, și devii calm, liniștit, te simți în largul tău. 

Și așa cum cineva se bucură și se desfătează de mare, tot așa și tu te desfătezi de oceanul rugăciunii minții. Aceasta înseamnă liniștirea autentică a celui care se roagă. E ca și cum s-ar lăsa pe sine să plutească în marea milostivirii dumnezeiești. Se predă pe sine, se odihnește, nu simte nici un fel de tulburare. Poate să fie sfârșitul lumii în jurul nostru! Pe noi nu ne atinge. Există ceva mult mai important înlăuntrul nostru. 

Cel mai cutremurător lucru care i se poate întâmpla unui om este liniștea lui lăuntrică. E cel mai exploziv eveniment, e lucrul desăvârșit pe care omul îl poate experia, pentru că atunci trăiești cu adevărat liniștirea lăuntrică. Nu e o stare de pasivitate, ci omul simte lucrarea unei energii atât de mari, devine atât de lucrător în relația cu Dumnezeu, încât depășește limitele tensiunii și ajunge la o pace și o liniște lăuntrică. Când cineva aude de liniște și de tăcere, zice: „Ah, adică nimic? Apatie, pasivitate, un om adormit?” Numai adormit nu ești atunci. Ești atât de treaz, încât te liniștești! Ești atât de energic, încât te bucuri de prezența lui Dumnezeu! Și atunci ți se deschid ochii și îmbrățișezi întreaga lume, totul! Și trăiești această pace ca și cum ai pluti pe o mare a dumnezeirii. 

Vine gândul și te tulbură: „Și dacă o să mori?”, „Viața e în mâna lui Dumnezeu!”; „Și dacă ajungi în iad?”, "Dacă vrea Dumnezeu, să merg și-n iad!”; „Dacă cei dragi se pierd?”, „Ai mei sunt oare? Ai Domnului sunt! Eu voi face doar ce-mi stă în putință, nimic mai mult!” 

Nu există o răstunare de situație și o provocare mai mare pentru diavol decât aceea de a nu te tulbura. Și nu există o reușită mai mare pentru diavol decât aceea de a te tulbura și a te neliniști. Crapă! Îți zice: „Da, ești prost? Hai să-ți explic că trebuie să te stresezi! Stai să-ți explic, copilul tău se află în pericol!” Cu asta se ocupă diavolul. Și scandalizăm rațiunea atunci când răsturnăm situația, dar nu prin gândul nostru, prin obiecție, adică prin împotrivire, ci prin totală INDIFERENȚĂ! Atunci vom scăpa și de psihanaliză, și de medicamente psihotrope. Și se va reduce astfel și munca duhovnicului.

De Crăciun nu stingeți lumina!

Despre pacea cu ceilalți

Omilie a Sfântul Grigorie Palama

Cu toții suntem frați, deoarece provenim de la un singur Tată și Ziditor. Numai noi am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De asemenea, avem cu toții obârșia de la un singur tată pământesc, Adam. Noi trăim și în același loc și avem împreună Biserica mamă. Conducătorul Bisericii și desăvârșitul este Hristos. Fiul adevărat al lui Dumnezeu, Care nu este numai Dumnezeul nostru, ci a dorit să devină și Fratele și Tatăl nostru. Când S-a arătat femeilor care veneau la mormânt, după Învierea cea de a treia zi din morți, a spus: "Mergeți și spuneți fraților Mei să meargă în Galileea și acolo Mă vor vedea"(Matei 28, 10).

Sfântul Apostol Pavel scrie: "Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel și El (Hristos) S-a împărtășit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul" (Evrei 2, 14). Noi toți, prin harul Sfântului Duh, ne-am botezat într-un trup. Avem o credință și o nădejde în același Dumnezeu, Care, prin iubirea Lui, ne strânge lângă El și ne face pe unul mădular al celuilalt și al Lui Însuși.

Prin înrâurirea celui viclean a intrat, din nefericire, printre noi indiferența și uneori ura, și s-a îndepărtat iubirea. Acum ne-am rupt din comuniunea noastră și am devenit dușmănoși unul față de celălalt. Tocmai din această cauză există războiul cel dintre noi, confuzii și tulburări. Locuim în același oraș și am devenit adversari, astfel încât să creadă cineva că orașul acesta este stăpânit de dușmani. Mulți se plimbă fără rost prin oraș și distrug case, apucă lucruri, care nu sunt ale lor, îi caută cu o mânie îngrozitoare pe proprietarii și se reped asupra lor cu sentimente ucigătoare și neomenești. Ce patimă! Cât este de mare dimensiunea nemerniciei noastre? Același oraș să se lupte cu sine însuși și să se dărâme cu propriile sale mâini! Cei mai mari au tăcut din cauza fricii, în timp ce au stăpânit cei grobieni și mârșavi.

Să nu vă necăjiți de cele ce auziți, deoarece sunt adevărate, și vi le spun pentru ca să recunoașteți neputința care ne stăpânește și să căutați pricina. Vă ajut ca să doriți tămăduirea și să faceți tot posibilul ca să o dobândiți și să o păstrați. Deoarece pentru care alt motiv ați pierdut iubirea între voi și cu Dumnezeu, decât datorită dispoziției sufletești și preferinței pentru păcat? Domnul spune în Evanghelie că: "Din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci"(Matei 24, 12 ). Însă, când o să se răcească complet iubirea este imposibil să rămână harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu între noi.

Vă voi înfățișa lucrurile cu o pildă. Sufletul fiecăruia dintre noi seamănă cu o candelă care are ca ulei lucrarea faptelor bune și ca fitil iubirea. Peste iubire se odihnește, în loc de lumină, harul Sfântului Duh. Când o să dispară acest ulei, adică lucrarea faptelor bune, fără îndoială iubirea, care există în suflet în loc de fitil, se răcește și lumina pleacă. Lumina purtării de grijă și a harului lui Dumnezeu pleacă în acest fel și se îndepărtează de la oameni, fiindcă au izgonit singuri iubirea de lângă ei. Tulburările dintre noi sunt provocate prin faptul că Dumnezeu Și-a întors fața Lui de la noi. Am preferat păcatul și între noi vin neînțelegeri și confuzie. Acolo lucrează conducătorul răului, care face pe oameni să devină ca fiarele și să dobândească caracterul demonilor, împotrivindu-se Dătătorului de viață Hristos.

Întorceți-vă, deci, din nou pe drumul Evangheliei lui Hristos ca să păstrați pentru totdeauna între voi buna înțelegere și să se întoarcă lângă voi Domnul. Numai atunci Acela Se odihnește asupra voastră împreună cu pacea și cu harul Sfântului Duh. Noi ne apropiem de voi ca mijlocitori ai lui Hristos, pentru că Acesta vă mângâie prin mijlocirea noastră. Împacați-vă cu Dumnezeu. Recunoașteți rudenia care există între voi, nu numai cea după suflet, ci și cea după trup. Nu vă gândiți numai la rău și să nu doriți niciodată să răsplătiți răul cu rău. Biruiți răul cu binele si îmbrățișați iubirea cea dintre voi, ca să dobândiți și iubirea lui Dumnezeu. Cei care nu iubesc pe frații lor nu pot să aibă iubirea către Dumnezeu și să se bucure de harul și de purtarea Sa de grijă.

Fraților, ascultați de cuvintele mele. Vă propovăduiesc pacea și vă rog să conlucrați pentru a o dobândi împreună cu mine. Iertați unul celuilalt vina care poate să o aibe și deveniți fii ai păcii. Hristos a zis ucenicilor Săi, și prin ei S-a adresat nouă, ca în orice oraș sau casă în care vom intra, să propovăduim pacea. Sfântul Apostol Pavel scrie: "Căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul"(Evrei 12, 14). Astfel să trăim cu toții împacați între noi și reuniți prin pace, iubire și bună înțelegere. Așa vom avea printre noi pe Domnul nostru Iisus Hristos și dulcea Lui făgăduință. Atunci Acela pentru noi o să înlăture orice dificultate a acestei vieți și o să ne dăruiască adevărata și veșnica viață.

Din "Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama - Fragmente din textele Sfântului care au fost prezentate în cadrul Centrului Spiritual al Bisericii Mitropolitane", Editată de Sfânta Biserică Mitropolitană "Sfântul Grigore Palama", Tesalonic 2023

Frați de Lumină

de Marius Iordăchioaia

Un brad de Crăciun este sufletul tău
un pom cu lumini de poveste
ce nu pot să fie de nimeni aprinse
decât de Copilul din iesle...

de-aceea, te rog, cheamă Numele Lui
ca Steaua în piept să se-aprindă
să-L aflu în tine, născut, pe Iisus
e cea mai frumoasă colindă...

strângându-te-n brațe la El să ajung
ca sufletul meu să se-nchine
să-I dau tămâie și aur și smirnă
stând de vorbă cu tine...

și-așa să ne afle iarna în zori
dormind lângă ieslea divină
și vite și îngeri și magi și păstori
o lume de frați de lumină...

Întrebări și răspunsuri la conferința „Ce este omul?” a Părintelui Rafail Noica

- Ortodoxia am văzut-o ca firea adevărată a omului, către care tânjește tot omul, sub diferite forme.

- Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare și prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului prin care ne găsim identitatea pe care ne-a arătat-o Hristos.

- Apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi și îl putem înțelege pe Dumnezeu cel adevărat. 

- Dacă egoist ne nevoim, în duh egoist, n-o să ajungem departe.

- Si dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă, peste întreaga lume.

- Cea mai înaltă cale pentru mântuire este calea pe care mi-o gândește Dumnezeu mie. 

- Suferințele care ne vin în viață, toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu o socoteală, pe care, dacă o înțelegem, toate vor fi spre mântuire.

- Sensul adevărat e acea orientare a privirii către cele veșnice. 

- Ascultarea este o stare a iubirii. 

- Duhul Sfânt este legat de persoană și de dragoste, dragostea Duhului Sfânt.

- În afară de persoană nu este nimic. 

- Dacă nu înțelegem ceva din viața noastră în termenii celor două porunci de care Hristos a zis că ele sunt cele mai mari și că de ele atârnă tot restul, înseamnă că n-am înțeles. 

- Rugăciunea este singurul fel de a nu judeca și de a nu fi judecați, este faptul de a nu lepăda pe aproapele, chiar dacă ne este vrăjmaș. 

- Rezumând tot ce am spus: Ce este omul? Este o călătorie din biologie la a deveni un duh de Dumnezeu văzător.

Părintele Rafail Noica - cuvântul conferinței "Ce este omul?"

Ce este omul?

- Smerenie este poartă deschisă iubirii.

- Un singur lucru gândește dragostea lui Dumnezeu: viața!

- Noi suntem o devenire întru a fi, devenire întru Ființă.

- Hristos este dragoste, de nimic micșorată, de nimic clintită, de nimic împuținată.

- Dragostea are nevoie să meargă până la capăt.

- Crucea este dragostea dusă „prea departe”, dragostea dusă „până la capăt”, dragostea adevărată.

- Omul caută crucea lui Hristos și nimic altceva.

***

Conferinta de la Alba Iulia, 23 octombirei 2006

Cuvânt bun, cuvânt mântuitor, cuvânt mângâietor cerem de la Domnul, cerem, Ție Doamne, cuvânt din tăcerile cele de Sus.

Nicolae Steinhardt despre Dumnezeul celor mai frumoase seri de Crăciun

"Dragul meu,

Creștinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul și absurdul. Învățăturile lui Hristos sunt surprinzătoare și neașteptate. Ceea ce se cere creștinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălțime amețitoare, fără plasă. Nu-i de mirare că mulți se prăbușesc ori, pur și simplu, refuză să urce. Oamenii, în general, sunt ostili creștinismului și tind - din toată inima - înspre Vechiul Testament.

Într-o recentă predică la biserica unde merg de obicei, preotul ne arăta de ce îndeobște creștinii se feresc de Evanghelie și se simt mai în siguranță, mai acasă în Vechiul Testament. Pentru că aici Dumnezeu este drept, necruțător, răzbunător, sever. Omul mijlociu, de ispravă, e și el drept, cinstit, aspru, neiertător, răzbunător, rece. Hristos, însă, e cu totul altfel și nu poate decât să-l uluiască pe omul mijlociu. Hristos e gata să ierte, să șteargă totul cu buretele pentru o vorbuliță rostită cu drag (și omul mijlociu - pentru care contabilitatea e culmea sfințeniei - tresare indignat în fața acestui fapt), iubește mai ales pe păcătoși (nu păcatul în sine, dar pe păcătoși da), e oricând dispus să înmulțească băutura și bucatele (ceea ce e un scandal pentru omul mijlociu, foarte lacom, dar pornit să confunde religia cu ascetismul sever) și toată vremea îi dă numai cu dragostea, în înțeles de charity, of course (caritate), dar care, nu-i mai puțin adevărat, rămâne un cuvânt suspect. "

București, 30 noiembrie 1970

Fragment dintr-o scrisoare către Virgil Ierunca 

Nicolae Steinhardt - Corespondență vol. 1, pag. 587-588, Polirom

***

"În primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi până la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează, Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. Începând din cerul al şaptelea se dezvăluie — celor ce le este dat — neaşteptate secrete finale. Numai că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este o „forţă” sau o „energie”, cât mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blând şi bun. Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliotheque."     

Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii

P. Varnava Iankos : Domnul răstoarnă sistemul religios, care te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră, pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele și cu Dumnezeu. Oamenii sunt curbați de sisteme religioase idolatre, legaliste, virtuale, care prin frică îi țin legati într-un anume confort. Dar, cel ce poate să relaționeze cu Persoana, cu Adevărul-Hristos, devine un om liber și autentic. Părintele Varnava Iankos ne revelează aceste lucruri în lumina cuvântului evanghelic.

***

 

Domnul învăța în zi de sâmbătă în sinagogă. Și era acolo o femeie bolnavă, o femeie gârbovă, care de 18 ani purta această boală, fiind legată de Satana. Și Domnul, în sinagogă, în zi de sâmbătă, cu îndrăzneală a vindecat-o. Și cei din sinagogă s-au mâniat, pentru că Domnul a vindecat-o pe acea femeie într-o zi de sâmbătă.

Atunci, într-un mod frumos dar și adevărat, le-a spus: „Au nu trebuie vindecat omul în zi de sâmbătă? Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle, și nu îl duce să îl adape?”. Așa îi învață Domnul, și intră în esența problemei lor dărâmându-le idolatrizarea normelor legii, în spatele cărora se baricadau, pentru că nu puteau să dezvolte o relație esențială, personală, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Să insistăm asupra a trei elemente.

Întâi de toate, vedem că Domnul îi învață în sinagogă. Pe de-o parte îi înfruntă liniștit și discret, dar îi și provoacă în același timp. De ce mergi, Doamne, în zi de sâmbătă în sinagogă și le răstorni sistemul religios - în ceea ce privește gândurile și felul lor de a fi -, n-ai fi putut să-i abordezi într-un mod plăcut, să discuți cu ei? Sau să o vindeci discret, altă dată, și în alt loc, pe acea femeie? Domnul, adevăratul doctor și pedagog, știe când să tacă și când să vorbească, când să fie discret și când să provoace. Atunci când omul se baricadează și dezvoltă un fariseism și un egocentrism religios are nevoie de această provocare. Domnul recurge la această provocare, ca să dea o altfel de educație și un alt drum în viața duhovnicească.

Al doilea element constă în ceea ce se întâmplă cu oamenii sinagogii. Se spune că s-au mâniat. Dar, ce vă deranjează? Persoana pe care a vindecat-o? Sau fortificațiile voastre, legile și canoanele voastre? Și, dacă chiar vă interesează legile voastre, de ce vă mâniați? Atunci când cineva se mânie, înseamnă că nu se află în adevăr. Se simte plin de complexe de inferioritate, simte că viața sa e plină de lipsuri, și încearcă să se dea mare și tare prin faptul că se mânie și își iese din fire. Însă, cineva poate spune: „eu mă mânii deoarece apăr adevărul!”

Există o cunoaștere obiectivă a adevărului, care e o descriere a faptelor reale, însă, există și un alt adevăr mai profund: adevărul duhovnicesc! Poate că descriau o răsturnare a legilor lor și a faptelor lui Hristos, și poate că descriau evenimente reale, însă, care erau scopurile lor? Care era rațiunea lor duhovnicească? Există, așadar, adevărul duhovnicesc!

În principiu, în viața și în relațiile noastre ne revoltăm și ne mâniem deoarece se întâmplă o greșeală, o nedreptate, pentru că suntem ofensați și trebuie să susținem adevărul. Însă, adevărul nu e doar un fenomen exterior! Dacă adevărul nu conține iubirea lui Dumnezeu dacă nu are în noi motivații sănătoase, dacă nu are iubirea de Dumnezeu și de aproapele, oricât de real este sau ar părea, nu este autentic!

Noi ne pierdem vremea și la spovedanii, să descriem evenimente din viața și din relațiile noastre: cât de mult ne-au nedreptățit, care e adevărul, să căutăm unde e adevărul.  Dar, ce este adevărul, în final? E un adevăr obiectiv sau o Persoană? Adevărul este, așadar, Persoană. Și cine poate să relaționeze cu Persoana este un om autentic! De multe ori, sub pretextul adevărului negăm Adevărul, pentru că ne îndepărtăm de Dumnezeu și de om! Pentru că nu putem să relaționăm!

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele. Cineva se baricadează în spatele adevărului. Altcineva în spatele unei moralități, altcineva în spatele unei religii. Alții în spatele unor legi, norme și canoane religioase. Însă, această fortificație te închide în sine și nu poți relaționa cu aproapele. 

Și Domnul vine să descopere un adevăr de temelie al vieții duhovnicești. Tipic, sau esență? Virtual, sau adevărat? Relație, sau litera legii? Asumarea responsabilității, sau siguranța prin lipsa mea de asumare a responsabilității vieții mele, deoarece sunt baricadat în spatele respectării unor legi? Vine, așadar, Domnul să facă această răsturnare de situație. 

Nouă ne e frică să ne întâlnim cu Dumnezeu, pentru că nu știm ce fel de Dumnezeu ni se va descoperi. Pentru că poate fi un Dumnezeu Care nu ne susține voile și imaginația noastră. Ne temem să ne întâlnim cu noi înșine deoarece nu știm care e adevărul nostru - și asta ne sperie cumplit! Nu vrem să ne întâlnim cu adevărat cu celălalt pentru că se poate să ne riscăm siguranța. Și, datorită acestei nesiguranțe, fiecare își găsește un zid de apărare. Și, cel mai bun zid de apărare, cea mai bună fortificație, poate că este ținerea literei legii din Biserică. Cea mai bună fortificație este tipicul și acest „ așa cum trebuie” social, ca să ne susținem puterea noastră. Însă, toate acestea ne îndepărtează de aproapele, pentru că simțim o profundă nesiguranță existențială, și nu știm unde ne va duce o relație adevărată. 

Și ce te interesează unde te va duce „Păi, voi pierde!”,„Dar câștigul înseamnă, în Biserică, să te pierzi pe sine însuți.” Credem sau nu acest lucru? „Câștig e pentru mine să nu [mă] pierd.” De aceea, observăm că cea mai mare înșelare la spovedanie este că fiecare își susține părerea individuală, nu vrea să piardă. Și toți cârtesc, că au fost nedreptățiți. Însă, Biserica spune că a câștiga înseamnă a pierde. Ce înseamnă, deci, pentru mine câștigul? Să pierd de dragul altuia, ca să pot relaționa cu el. Să-mi pierd drepturile și siguranța, de dragul altuia! Însă, acest lucru e înfricoșător, căci îmi pricinuiește o incertitudine! Unde voi ajunge? Dar poată să simtă așa ceva cineva care-L iubește pe Dumnezeu? Poate simți cineva nesiguranță, când crede în iubirea lui Dumnezeu? În sfârșit, să avem incertitudini, acestea sunt începutul relației!

Deci, vine Domnul să răstoarne acest sistem religios, care este o cangrenă imensă în Biserică, pentru că te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele.

Noi credem că relația înseamnă o legătură socială, să ne ținem companie. Relația înseamnă să pricep rațiunea adâncă existențială a fiecăruia, pentru ce trăiește fiecare cu adevărat, și să ne întâlnim în persoana și în cuvântul lui Hristos! 

Însă acest lucru necesită muncă. Și pentru că ni se pare înfricoșător, imposibil de realizat, vrem să ne simțim comozi și baricadați în spatele unui fenomen oarecare. Ținem cu acrivie litera legii, avem sistemul de norme social, avem drepturile noastre individuale. Și fiecare încearcă să se simtă cumva puternic. Cine vrea să facă acest lucru? Fricosul, complexatul. Omul liber se simte eliberat de fricile sale și de incertitudinile sale pentru că a gustat iubirea lui Hristos. Nu are nevoie de aceste formalități! Nu se teme să fie șifonat! Nu se teme să fie nedreptățit! Pentru că cea mai mare nedreptate este să fii închis în spatele zidurilor tale de apărare!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Rugăciuni ale Sfântul Isaac Sirul

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul,

 la întristare și deznădejde

Suntem pururea plini de plâns amar pentru noi; veselește, Doamne, întristarea noastră și dă răcorire inimii noastre aprinse. Neliniști și suferințe ne învăluie zi și noapte; răcorește, Doamne, în ascuns, flacăra inimilor noastre.

Niciunde nu este pentru noi nădejde în stare să mângâie durerea noastră; apropie degetul Tău, care răcorește toate, de plânsul care e în inima noastră.

Zi și noapte ducem lupte nesfârșite care să facă să slăbească nădejdea noastră în Tine. Tu să fi în luptă căpetenia oștirii noastre; îmbărbătează-ne, Doamne, cu glasul Tău ascuns care vine din tăcere și care ne învață prin Duhul scopul ascuns al luptei noastre.

Mintea noastră să nu fie lipsită de mângâierea Ta, Mântuitorule, ca să nu fie înghițită în oceanul valurilor deznădejdii.

Arată-ne, așadar, Doamne, adevărata noastră nădejde de departe, ca văzând-o să ne întărim și să putem disprețui toate nenorocirile noastre.

Nu știm să ne luptăm. De ce s-a pus în mișcare timpul luptelor? Înțelepțeste Tu Însuți copilăria noastră în cele duhovnicești. Legătura cu Tine să ne înțelepțească și de la Duhul Tău să primim ajutorul care ne călăuzește pe calea care ne urcă la ceruri.

Unge, Doamne, inima noastră cu Duhul Tău, ca să fim preoți tainici și să slujim Ție cu mișcările noastre în Sfânta Sfintelor a cunoașterii Tale.

Înțelepțeste-ne cu descoperirea Ta pe calea ce duce spre cetatea noastră; întărește călătoria noastră până la ea cu osteneala luptelor.

 

***

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul 

pentru cei ce rătăcesc de la credință 

Te rog din tot sufletul, Hristoase Dumnezeule, învrednicește-i cunoștinței celei adevărate pe toți cei ce rătăcesc de la ea, ca să cunoască slava Ta. Iar tuturor celor care au trecut din lumea aceasta fără credință și fără să aibe o viață virtuoasă, fii lor apărător pentru trupul pe care l-ai luat din ei; astfel ca, uniți fiind într-un singur trup al lumii întregi, să-Ți înălțăm slavă în Împărăția Cerurilor, Ție, Fiule Unule-Născut, Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântul și Bunului și de viață făcătorul Său Duh, acum și în vecii nesfârșiți. Amin !

***

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul,

Unde ne sunt Părinții?

Inima mă doare, pătimește sufletul meu și toate cele dinlăuntrul meu se frământă. De unde să iau lacrimi, de unde să iau umilință și suspine pentru a plânge sărăcia noastră și împuținarea sfințeniei între noi ?

Văd, Stăpâne, că pe Sfinții Tăi, ca pe aurul cel ales, Tu îi iei din lumea această deșartă, ca să-i odihnești întru viață.

Ca un grădinar prevăzător, ce se îngrijește să culeagă roada la vremea ei ca să nu fie ea stricată de ceva, așa și Tu, Mântuitorule, strângi pe aleșii Tăi care s-au trudit întru dreptate.

Iar noi, cei leneși, slăbiți cu voința, petrecem în înverșunarea noastră și rodul nostru rămâne crud totdeauna pentru că nu avem hotărâre de a ne trudi cu sârguincios și de a ne desăvârși în lucrarea faptelor bune, ca să fim și noi adunați în hambarele vieții.

Tânguieșre-te, suflete al meu și plângi, că atât de curând te-ai lipsit de părinții cei desăvârșiți !

Unde sunt astăzi Părinții? Unde-s iubitorii de săraci ? Unde-s Sfinții? Unde-s cei blânzi? Unde-s pustnicii și cei care iubesc cumpătarea? Unde-s cei înfrânți cu inima, care în rugăciune curată au stat înaintea Domnului ca îngerii? Toți s-au mutat de aici către Domnul, având aprinse candelele lor. Vai, nouă ! În ce vreme trăim? În ce beznă a răutății ne-am afundat?

Părinții noștri au intrat în limanul liniștit al vieții, ca să nu vadă întristările și ispitele care ne lovesc pentru păcatele noastre. Ei au primit cununile, iar noi dormităm și căutăm plăcerile acestei lumi.

Îndură-te de noi, Doamne! Deșteaptă mintea noastră cea amorțită în deșertăciune! Dă-ne umilință și lacrimi, ca ele, câtuși de puțin, să aprindă iubirea în inimile noastre și să putem vedea calea cea adevărată pe care au mers după Tine părinții noștri. Dă-ne voință și putere de a merge pe aceeași cale, ca împreună cu ei să primim și noi partea celor mântuiți spre slava numelui Tău.

P. Galaction Dominte : Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre. Ultimul cuvânt îl are dragostea.

Dumnezeu nu vrea un răspuns de complezență

Este adevărat că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Și ne iubește și buni, și răi, și drepți, și păcătoși... Ba, mai mult decât atât, Evanghelia lasă impresia că Dumnezeu ar iubi mai mult pe cei păcătoși, și Sf. Matei chiar așa spune, pe Mântuitorul Îl numește prietenul păcătoșilor. Și El i-a spus asta până și lui Iuda: "prietene, pentru ce ai venit?". I-a spus prieten și lui Lazăr: "prietenul nostru Lazăr a murit". Dar este la fel de adevărat că și nouă ne place să ni se spună, să ni se repete că Dumnezeu ne iubește. Nu pentru că am uitat, ci pentru că ne face bine să ni se spună tot timpul că este cineva care ne iubește și, cu atât mai mult, că Dumnezeu este Cel care ne iubește.

Dar, ce facem cu această dragoste? Nici măcar nu cuprindem noi cât ne iubește Dumnezeu, că dacă ne-am da seama câtă dragoste toarnă Dumnezeu în noi, și câtă dragoste are Dumnezeu pentru noi, spune că ni s-ar topi inima noastră. Nici nu putem cuprinde dragostea Lui. Dar, atunci când primești ceva, trebuie să dăruiești. Există în rugăciune, în anaforaua liturgică se spune că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său L-a dat", și despre Mântuitorul Hristos spune că "în noaptea în care a fost vândut sau, mai degrabă, când El S-a dat pe Sine". Vedeți? O dragoste care se dăruiește! Ceea ce ții pentru tine te sărăcește. Din dragoste trebuie să dăruiești. Și, ce dăruiești? Din comoditatea ta, din lenea ta, din autosuficiența ta? Ce dăruiești lui Dumnezeu? Automat este dragostea aceasta care te face să dai.

Pe Dumnezeu Îl vedem, dar pe Dumnezeu Îl vedem lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Dar nu o pocăință așa cum o înțeleg mulți dintre noi, ca o simplă lamentație : "vai, ce păcătos sunt! Vai ce neputincios sunt! Vai, cât am greșit, n-o să mă ierte Dumnezeu!". Asta este o simplă lamentație. Pocăința înseamnă inima lui Dumnezeu să o simțim în inima noastră, să ne dăm seama cât ne iubește Dumnezeu, să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos. Îl vedem pe Hristos în măsura în care noi ne curățim. Așa Îl vedem pe Dumnezeu. 

Nu este confortabil, să spun așa, că Dumnezeu ne iubește și noi nu facem nimic, nu-I putem răspunde. În felul acesta noi nu evoluăm cu nimic. Dragostea aceea adevărată, care te transformă de la un simplu individ la persoană, îți impune să răspunzi cumva, nu că Dumnezeu ar avea nevoie de iubirea noastră, nu că Dumnezeu ar cerși. Adevărata iubire înseamnă libertate. Dumnezeu nu vrea să-I spunem așa, dacă nu simțim. Spune Sf. Petru, atunci după Înviere, când îl întreabă Hristos: "Petre, mă iubești tu pe Mine?". Si spune : "Doamne, Tu ști toate, Tu ști că Te iubesc!" Nu vrea Dumnezeu un răspuns de complezență. Dumnezeu știe ce e în inima noastră. Iar, dacă ar fi să fim sinceri cu noi, cred că răspunsul nostru ar suna mai degrabă : "Doamne, Tu ști că vreau să te iubesc, dar mai sunt și alte iubiri în inima mea!" - dacă ar fi să fim sinceri cu noi.

Dar, așa ne face nouă bine uneori, să nu ne mișcăm, și să spunem că Dumnezeu este dragoste și atât, și că Dumnezeu ne acceptă așa cum suntem, și căutăm fel de fel de formule prin care să ne spunem, să ne împăcăm cu noi înșine. Adevărata cunoaștere a sinelui, care se tot propovăduieste atât, este când Îl vezi pe Dumnezeu din tine. Și Dumnezeu din tine iubește pe Dumnezeu din celălalt, și Dumnezeu din tine strigă către Dumnezeu Cel de Sus. Altfel ne amăgim. Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre, nu în toate bălțile clocite ale diferitelor filozofii ale lumii ăsteia.

Îl vedem pe Dumnezeu lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Si pocăința înseamnă - am spus, în primul rând - să-L cunoști pe Dumnezeu, să ști că ai existența împrumutată, o schimbare a minții, să ști că nu ești autonom, cum au scris gânditorii secolului nostru "omul autonom" sau "omul recent", care nu are o legătură atât de puternică cu Dumnezeu. Să știm că ne tragem existența din Dumnezeu.

Este la modă lucrul acesta și l-am întâlnit, în care ne spunem tot timpul că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem și că trebuie, în primul rând, să ne iubim noi pe noi înșine. Să știți că este o diferență! Este o iubire de sine care e bună, care e din ce a pus Dumnezeu acolo, că știm că suntem fii de Împărat, că știm că suntem fii ai lui Dumnezeu, că știm că suntem creați pentru veșnicie, nu ne complacem în lumea de aici; și este o iubire de sine rea, în care ne permitem orice, gândim orice, facem orice...

Mi-a plăcut o întâmplare povestită de o doamnă doctor stomatolog, care îmi arăta cum profită societatea de astăzi de iubirea aceasta de sine, și chiar caută lumea să ne adape eu-l acesta al nostru. Spunea că a văzut o cremă din aceasta, solară - că tot e soare acum -, și o firmă din asta, nu știu de care, care promitea fericirea fără tristețe și viață fără de moarte, scria acolo "pentru că meriți tot ce este mai bun". Si și-a luat acea cremă - și probabil n-a ținut-o cum trebuie, sau probabil era la promoție, sau probabil ieșise din valabilitate-, că acolo spunea : "pentru că meriți!". Si, după ce a cumpărat-o și a folosit-o, a început să îi apară niște probleme pe piele, o eczemă. Si soțul ei vine lângă dânsa și îi spune o dojană atât de blândă: "pentru că meriți!". Deci, uneori, noi merităm să fim amăgiți. Societatea și lumea de astăzi ne promite, dar nu știu dacă chiar ne vrea binele. Nu ne vrea binele decât Dumnezeu și nu ne iubește decât Dumnezeu, pentru că știe ce a pus acolo, în inima noastră. Nimeni nu știe fărâma aceea de dumnezeu, numai Dumnezeu o știe, și El o ține în visteriile Sale, cum spuneam, că știe că suntem scumpi, că știe că în cel mai mare criminal există licărul acesta de dumnezeire în care trebuie să se oglindească Dumnezeu. 

Iar pocăința asta este, limpezirea apei ființei noastre, ca să se poată oglindi Dumnezeu într-însa. Nu neapărat pentru o mărturisire, pentru că, altfel, alergăm la duhovnic doar pentru o binecuvântare, doar pentru un confort psihic, mergem la biserică doar așa, pentru o recreere de duminică, ținem un anumit regim. Dar, toate acestea, dacă nu-L au pe Dumnezeu nu au nicio valoare. Este o credință magică, așa, în care nu ne legăm toată nădejdea noastră de Dumnezeu. "Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa" - vis-a-vis de starea aceasta, de a intra în casa lui Dumnezeu cu hăinuțele primenite. Noi îi putem cere lui Dumnezeu : "Doamne, iubește-mă așa cum sunt!". Te iubește Dumnezeu, dar trebuie să ne schimbăm hainele, dacă vrem să ne ia în brațe.

Sf. Gheorghe Pelerinul, cel pe care Psaltirea l-a luminat și l-a călăuzit pe drumul spre Hristos și spre iubirea de oameni, evocat la Piatra Neamţ și Măn. Varatec

LEGATURI:

• Pelerin pe urmele Sfântului Gheorghe Pelerinul. Prima prăznuire a pelerinului român la Mănăstirea Văratec

• Marius Iordăchioaia: "Moș Gheorghe trebuie cunoscut, pentru că prin el poți să-L cunoști pe Dumnezeu"

Arhim. Emilianos Simonopetritul : "legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu"

Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).

Primul articol, prima făgăduință monahală se referă la iubire și amintește de începutul Asceticelor Marelui Vasile. Nu pare să existe nicio dependență. Toți Părinții care au lăsat canoane monahale încep de la aceste două porunci. Motivul este evident, pentru că, potrivit cu învățătura Domnului, a Apostolului Pavel, a Sfântului Iacov, fratele Domnului, și a tuturor Părinților, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele sunt una și aceeași, început și sfârșit al vieții duhovnicești. Este începutul lepădării de lume, calea și sfârșitul harismelor dumnezeiești și desfătărilor duhovnicești. Iubirea este premisa ca cineva să înceapă ceva. Este iubirea premergătoare pe care Dumnezeu o dăruiește sufletului, dar și iubirea pe care omul o câștigă cu trudă, îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu. Totodată, iubirea dăruiește cunoștința de Dumnezeu, iar cunoștința de Dumnezeu sporește iubirea și îi dăruiește omului iubirea adevărată și permanentă pentru Dumnezeu, nedespărțită de cea pentru oameni.

Acestea au fost primele porunci care ne-au fost date. Iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele sunt primele porunci. Se află în Vechiul Legământ. Mai întâi de toate, acolo se vede trebuința iubirii pentru Dumnezeu "din tot sufletul tău, din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată vârtutea ta", la fel ca pentru aproapele (cf. Deut. 6, 5; Lev. 19, 18). Se află și în Noul Legământ, unde, în plus, iubirea este înfățișată ca o "poruncă nouă" (In. 13, 34). Porunca mai veche apare ca una nouă, în Noul Legământ, și ca fiind una neîncetată, în viețuirea monahală. Sfântul nu face deosebire între iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Pur și simplu, accentuează faptul că iubirea se referă la Dumnezeu și la aproapele. Nu poate să despartă iubirea pentru Dumnezeu de iubirea pentru aproapele. Dacă cineva va vrea să spună că, de fapt, sunt două iubiri, va cădea cu siguranță în greșeli, atât în împlinirea lor, cât și în exprimarea înțelesurilor lor. Iubirea este una și se referă la Dumnezeu, Care umple întregul cosmos și, întâi de toate, firea omenească.

Dumnezeu Se vede pe chipul oamenilor. Niciun chip omenesc nu este lipsit de lucrarea harismatică a Sfântului Duh, mai cu seamă creștinul pecetluit de către Sfântul Duh. Prin urmare, nereușită exprimării sau a dovedirii iubirii noastre pentru Dumnezeu și pentru aproapele descoperă deplina noastră nereușită la capitolul iubirii.

Dumnezeu Se descoperă în ochii omului, în iubirea lui, în nervozitatea lui, în problemele lui, în sărăcia lui, în nefericirea lui, în tot ceea ce influențează viața omenească. Prin urmare, și atitudinea noastră față de cele care exprimă iconomia și planul lui Dumnezeu sau față de persoanele influențate sau răpuse de întâmplări naturale, sufletești sau duhovnicești, este semnificativă. Toate persoanele sunt niște ființe care Îl revelează pe Dumnezeu. Cel care mă rănește sau care este rănit, cel care este nefericit sau se bucură, care mă urăște sau mă iubește sunt cu toții semne care îmi vor descoperi dacă Îl iubesc pe Dumnezeu. Omul, chip limpede al lui Dumnezeu cel Sfânt, este cu neputință să treacă peste Dumnezeu, dar nici Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea chipul Său. Așa cum nu pot să spun că îți iubesc trupul, dar nu și sufletul, că îți iubesc ochii, dar nu și mâinile, tot așa este cu neputință să spun că iubesc pe cineva, și pe celălalt nu-l iubesc.

Se poate ca pentru Dumnezeu să fac metanii, să țin posturi, să mă rog, să îndur necazuri, dar, în realitate, acestea toate să fie o răbdare egoistă, o proptea a egoului meu, o jertfă idolească, o aducere de tămâie care răspândește mirosul îndumnezeirii sinelui meu, și nu slujirea adusă adevăratului Dumnezeu. Părinții nu vorbesc niciodată despre iubirea de Dumnezeu fără să subînțeleagă și iubirea pentru oameni. Prin urmare, și Pavel vorbește despre o singură iubire, fără să spună dacă ea se referă la Dumnezeu sau la om. Dacă comportamentul tău mă obosește, atunci e ridicol să spun că-L iubesc pe Dumnezeu. Omul care-L iubește pe Dumnezeu cât de puțin ajunge înflăcărat, pășește întru cele înalte, este inexistent pentru cele pământești, pentru țărână, și, prin urmare, este cu neputință să contrazică pe cineva sau să fie întristat de către chipul lui Dumnezeu pe care-L iubește. Nimeni nu poate să se despartă de Dumnezeul văzut, adică omul, și să-L iubească pe Dumnezeul cel nevăzut. Ceea ce se vede este întotdeauna mai palpabil. Dumnezeu l-a făcut pe om "după chipul Său" (Fc. 1, 26), ca să avem zi de zi lângă noi prezența Sa vie.

Prin urmare, o dovadă a iubirii noastre pentru Dumnezeu este iubirea noastră pentru aproapele. Iar aproapele este tot omul - și cel de aproape, și cel de departe. Iubirea noastă pentru Dumnezeu este o experiență mult dorită, o așteptare plină de nerăbdare a inimii noastre, un dor pe care ni-l împlinim prin sporirea cunoașterii lui Dumnezeu. Când cineva Îl cunoaște pe Dumnezeu, atunci poate și să-L iubească cu adevărat, dar această iubire are multe trepte, care nu trec de creștetul capului nostru dacă nu au legătură cu aproapele. Dacă au, atunci răsunetul lor ajunge până în cer.

Așadar, când cunoaștem omul sau, mai bine-zis, când cunoaștem firea omenească așa cum a făcut-o Dumnezeu și cum a ajuns din pricina păcatului, când recunoaștem în fiecare om creația mâinilor lui Dumnezeu și, atingându-ne de ea, parcă ne-am atinge de Dumnezeu Însuși și L-am sluji, atunci începem să cunoaștem inima care se mișcă lângă noi și care bate în același ritm cu a noastră. Înțelegem zvâcnirea dumnezeiescului dor din inima semenului nostru și îmbrățișăm întreaga fire omenească.

Omul este o miniatură a iconomiei lui Dumnezeu, a nădejdii pe care Și-a pus-o Dumnezeu în om, a dezamăgirii pe care a resimțit-o din partea omului, dar și a noilor nădejdi pe care Și le-a făcut. Toate acesta sunt răsădite în personalitatea omenească. După cum fiecare lucru poartă pecetea unui om, tot așa fiecare om are pecetea lui Dumnezeu.

Prin urmare, legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu. Lucrul acesta este fundamental. Răbdarea sau nerăbdarea mea, mânia sau smerenia mea, dacă cineva mă supără sau nu mă supără, dacă mă rănește sau nu îl rănesc - toate se raportează la Dumnezeu. Ne mințim pe noi înșine când spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă atitudinea noastră față de celălalt nu este pe deplin pozitivă și dacă nu lepădăm în toată clipa tot ceea ce este al nostru, ca să îmbrățișăm ceea ce este a lui Dumnezeu. Prin urmare, aceste porunci sunt cele dintâi și ne-au fost date nedespărțite una de alta.

Era deci firesc ca Sfântul să pună iubirea drept primă poruncă, pentru că din atitudinea omului, din privirea lui, din liniștea lui, din caracterul lui ne putem da seama dacă-L iubește pe Dumnezeu. Dar chiar dacă s-ar afla lângă tine omul cel mai dificil, cel mai păcătos, cel mai ușuratic, cel mai aspru, cel mai rău, cel mai mare dușman al lui Dumnezeu, chiar și acesta este oglinda care îți va arăta dacă Îl ai înlăuntrul tău pe Dumnezeu.

Din "Tâlcuire la canoanele monahale ale Sfinților Antonie, Augustin si Macarie" de Arhim. Emilianos Simonopetritul

Arhim. Emilianos : "Care este diferența între patimă și ispită?"

Am mai spus înainte că lupta noastră nu este "împotriva trupului și a sângelui", ci împotriva stăpânitorului lumii acesteia și a patimilor noastre. Dar care este diferența între patimă și ispită? 

Patima înseamnă că sunt șchiop și că nu pot să umblu. Ispită înseamnă că cineva are o bâtă, vine și-mi dă una, de nu mai pot să umblu. Patima este a firii noastre, este o rană, este un imbold lăuntric, care ne face să tindem spre păcat.

Dar oare patima poate să ne arunce în ispită? Da, însă ispita poate proveni nu din patimă, ci din altă ispită, care va încerca să miște ceva care se încuibă în noi. Dacă nu am înlăuntrul meu patima sau dorința și vrerea corespunzătoare, atunci ispita nu-mi poate face nimic. Cu toate acestea, este posibil să mă vatăme, chiar dacă nu am patima sau dorința corespunzătoare, în cazul în care nu am stare de priveghere. Domnul spune: "Privegheați și vă rugați, ca să nu întrați în ispită" (Mt. 26, 41; Mc. 14, 38). Când nu am stare de priveghere, fie că sunt treaz, fie că dorm, nu-mi dau seama de cursă. Atunci satana lovește egoul meu viu, care prinde imediat curaj, își revendică drepturile sale idolatre, și cad în ispită. Cădere aceasta este învierea egoului. De aceea este nevoie de priveghere cu rugăciune. Când am trezvie, lacrimi duhovnicești și simțirea că sunt un om izbăvit, atunci evit pericolul.

Din Arhim. Emilianos, Tâlcuiri la canoanele monahale