miercuri, 31 octombrie 2012

Ispita este o rascruce unde alegem sa mergem fie pe calea lumii, fie pe urmele Celui ce este Calea, Adevarul si Viata

Pentru a rezista cu eficacitate ademenirilor celui rau, trebuie mai intai sa cunoastem modul in care actioneaza ispita. Sfintii Parinti au pus in evidenta cinci etape principale ale caderii in ispita: sugestia, dialogul, consimtamantul, patima si captivitatea. Sugestia este simpa aparitie in constiinta noastra a unei atractii catre o actiune rea. (...) In momentul dialogului cugetam asupra ispitei si discutam oarecum cu ea. (...) Consimtamantul este o pozitie personala (...) prin care aderam la tendinta dereglata si ne identificam intrucatva cu ea in adancul fiintei. Daca acest consimtamant se repeta, el va produce mai intai patima, prin care tendinta rea devine o a doua natura, si apoi captivitatea, o adevarta obsesie care nu mai lasa niciun loc libertatii" (P. Placide Deseille - "Lupta impotriva ispitei in monahismul din trecut").

Ispita sub toate formele ei, este tendinta spiritului omenesc de a substitui propia sa vointa Vointei lui Dumnezeu. Caderea in ispita a lui Adam a rupt alianta initiala intre cugetul omenesc si Duhul lui Dumnezeu, astfel incat incalcarea Vointei lui Dumnezeu a deveint o tendinta generala a neamului omenesc, prin care cel viclean pune stapanire pe om si il duce acolo unde vrea el: 
"Daca renunti la vointa ta propie, ai biruit deja Vrajmasul si vei obtine drept rasplata pacea sufletului. Dar daca savarsesti propia ta vointa, tu vei fi cel invins de Vrajmas, si mahnirea iti va impovara sufletul" (Sf. Siluan -"Scrieri").

Vointa lui Dumnezeu fiind Adevarul absolut si Binele suprem, orice adevar si orice bine ce nu vin de la Dumnezeu nu sunt decat minciuna si amagire si nu pot avea existenta reala. Fara Dumnezeu, toate bunurile acestei lumi nu sunt decat "desertaciune si goana dupa vant" (Ecleziastul). Astfel, ispita cea dintai la care este supus duhul omenesc si din care isi trag obarsia toate celelalte ispite este credinta in realitatea acestei lumi si in bunurile pamantesti carora le consacram intreaga existenta. Prin urmare, "aceasta lume este pentru noi ceea ce a fost pentru Adam pomul oprit", dat fiind ca toate bunurile lumesti sunt tot atat de inselatoare si amagitoare ca si fagaduintele mincinoase ale sarpelui:
 "De ce te topesti dupa cele ce nu sunt? Ce te uimesti privind in jur la cele stricacioase? De ce te bucuri pentru cele desarte? De ce intarzii langa cele ce curg in timp? De ce te rapesti in imaginatii? De ce te veselesti de cele pe care le vei lasa cat de curand si de a caror vedere te vei lipsi pe veci? Pana cand te vor desparti pe tine de Varful doririlor amagirea ochilor, ispitirea dezmierdarilor, grijile zadarnice, intelegerile gresite, slavirile cele desarte?" (Sf. Nicodim Aghioritul - "Paza celor cinci simturi").

Ispita nu vine nicioda de la un lucru in sine sau de la o faptura reala, ci numai de la imaginea "publicitara" pe care cel viclean o zugraveste in inchipuirea noastra, atribuind acelui lucru sau acelei fiinte o valuare sau o importanta exagerata sau amagitoare, in asa fel incat sa satisfaca dorintele, poftele si ambitiile omului de carne, faptura tot atat de amagitoare si pieritoare ca si lucrurile la care ravneste sau de care se teme:
 "Considera ca sunt niste vise tot ce i se intampla, bun sau rau, fapturii de carne" (Sf. Isaac Sirul - "Cuvantari duhovnicesti").

Cu alte cuvinte, ispita este intotdeauna creatia imaginatiei noastre:

"Diavolul este ruda apropiata cu imaginatia, fiind mai aproape de ea decat toate puterile sufletului. Pe ea o are la indemana si o foloseste ca unealta pentru a amagi pe oameni si pentru a-si lucra patimile si rautatile sale". De aceea, "Sfintii Parinti numesc imaginatia pod al dracilor" (Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit.).

In ultima instanta, gandirea insasi este o forma de imaginatie, dat fiind ca gandul nu este decat o reprezentare mentala a realitatii - "Putem manca un iepure, dar nu si conceptul de iepure", observa filozoful rus Lev Sestov. Prin urmare, omul traieste intre doua lumi, cea exterioara si cea a cugetului si gandurilor lui, care determina intreaga sa existenta:
 "Viata noastra este alcatuita dupa chipul gandurilor care ne preocupa. (...) Totul, bine sau rau, vine din gandire" (Staretul Tadei - "Pace si bucurie in Duhul Sfant").

Evagrie Ponticul considera ca exista opt feluri de ganduri care poarta in ele samanta tuturor ispitelor: gandul lacomiei, al desfranarii, al iubirii de arginti, al intristarii, al maniei, al akediei, al slavei desarte si al mandriei. Lupta spirituala este deci, inainte de toate, o lupta impotriva gandurilor, care reprezinta fiinta noastra reala mult mai mult decat trupul de carne. Caci inainte de a lua forma in minte si de a se exprima prin grai, gandurile iau nastere in inima noastra:

 "Din inima ies gandurile rele, uciderile, preacurviile, furturile, marturiile mincinoase, hulele. Iata lucrurile care spurca pe om". (Mt. 15, 19).

Ispitele si incercarile de tot felul la care suntem supusi de-a lungul intregii noastre existente pot deveni un ajutor pretios pe calea mantuirii noastre, intrucat ele ne permit sa cunoastem mai bine neputintele si infirmitatile noastre spirituale si starea reala a sufletului nostru:

"Vezi cum ispita descopera ce se ascunde in inima noastra. De aici se vede cat de folositoare este ispita pentru cunoasterea starii launtrice. (...) Dupa cum cel neputincios cu trupul nu-si trece cu vederea neputinta, ci cheama medicul si-i cere vindecare, cu atat mai mult noi, crestinii, vazand inlauntrul sufletelor noastre multime de neputinte care ne slabesc sufletele si le conduc spre moartea vesnica, nu trebuie sa zabovim si sa ramanem nepasatori, ci sa chemam pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, si sa-I cerem vindecare!" (Sf. Tihon din Zadonsk - "Scrisori din chilie").

Cugetul omenesc fiind divizat intre vointa omului trupesc, legat de cele pamantesti, si cea a omului duhovnciesc, care cauta imparatia lui Dumnezeu, ispita se prezinta intotdeauna sub forma a doua tendinte opuse inte care trebuie sa alegem: una orientata catre aceasta lume muritoare, cealalta catre Imparatia Cerurilor si viata vesnica. Caderea in ispita, de orice fel ar fi ea, intareste legaturile ce ne tin lipiti de aceasta lume, unde totul este trecator si supus legii implacabile a mortii:

 "Caci tot ce se afla in lume este asemenea spumei care apare pe apa si dispare, asemenea visului sau umbrei. Un singur lucru este sigur, netrecator, neclintit si care nu ne paraseste niciodata: vesnicia. Pe aceasta trebuie sa o cautam cu staruinta si neobositi, iar tot ce este trecator sa nu valoreze nimic pentru noi" (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Cu alte cuvinte, toate dorintele, sperantele, placerile, satisfactiile, grijile noastre care vin din aceasta lume sunt tot atatea ispite, in masura in care ele tind sa ocupe centrul fiintei si existentei noastre si sa se substitue lui Dumnezeu. Respingand ultima ispita la care a fost supus in pustie, Iisus ne-a aratat modul de a invinge orice fel de ispita, punand mai presus de toate nu vointa omului, nici slava lumii, ci vointa si slava lui Dumnezeu:
 "Caci este scris: Domnului, Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti" (Mt. 4, 10).

A alege imparatia acestei lumi inseamna a alege amagirea, minciuna si moartea, cazand in puterea celui "ce poate face sa piara si sufletul si trupul in ghena" (Mt. 10, 28):
 "Ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? (Mt. 16, 26) (...) Ce-ti mai foloseste lumea intreaga daca sufletul tau moare? Mantuirea sufletului tau trebuie sa-ti fie mai scumpa decat toate comorile lumii acesteia, mai scumpa decat painea si pamantul si decat toata slava lumii intregi, adunata la un loc. Sufletul va pleca fara toate acestea in lumea cealalta si nu va lua nimic cu sine, cum nici cand a venit pe lume, nimic n-a adus cu el; iar de aici ia la plecare sau mantuirea, sau moartea" (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Ispita este o rascruce de drumuri care ne obliga sa alergam intre doua directii opuse: fie calea acestei lumi si a omului pamantesc, care ne indeparteaza de Dumnezeu si ne duce la moarte, fie sa mergem pe urmele Celui ce a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (In. 14, 6):
 "Ceea ce va semana omul, aceea va si secera. Cel ce seamana in carnea sa, de la carne va secera putreziciune; iar cel ce seamana in Duh, de la Duh va secera viata vesnica" (Gal. 6, 7-8).

Viorel Stefaneanu, Paris

Sursa: Apostolia, Nr. 54, Sept. 2012


marți, 30 octombrie 2012

Marius Iordachioaia - iarna de pe urma

Sursa foto - Cornel Pufan

iarna de pe urmă

fărădelegile se înmulţesc
dragostea se răceşte. cuvintele cad
ca fulgii de zăpadă. apoi îngheaţă în guri
transformându-se în colţi ascuţiţi. chiar spunându-ţi adevărul
te sfâşie...

e tot mai multă promoroacă pe icoane. lăsată
de buzele noastre uscate şi reci.
numai numele lui Iisus mai încălzeşte suflarea.
doar trupul şi sângele Lui mai au
căldura iubirii...

aceasta e iarna din care vor ieşi
doar cei îmbrăţişaţi pe Cruce. cei care tac
ca să nu risipească
din căldura trupului dăruit celuilalt.
numai cei ce respiră beau mănâncă lucrează şi
vorbesc doar
pentru a încălzi dragostea.

căci a venit iarna
din care
numai dragostea
poate ieşi...



luni, 29 octombrie 2012

Parintele Placide Deseille despre Taina Pocaintei - Conferinta din septembrie 2012, Elvetia (Exclusiv. Text in Ro., Fr.)

Crestinul care a fost botezat, care moare vechiului om si invie cu Hristos, care este insufletit, in care salasluieste si este cuprins, precum fierul rosu este cuprins de foc, de energia necreata a Duhului Sfant, ce ii infuzeaza gustul pentru bine si ii inspira chemarea interioara necesara pentru a trai dupa Evanghelie, - cu siguranta, un astfel de crestin nu ar trebui sa mai pacatuiasca. Si totusi, slabiciunea umana este astfel incat nu este crestin de care sa nu putem spune: "Dreptul pacatuieste de sapte ori pe zi". Si de la inceputul crestinismului, intrebarea care se pune este: "Ce se intampla cu crestinul care pacatuieste dupa botezul sau?"

Ghidata de Duhul Sfant in citirea Scrierilor Sfinte, Biserica nu a ramas fara raspuns in fata acestei intrebari. Ea a inteles ca dupa harul primit la botez, un nou har a fost oferit omului: pocainta.

Totusi, intre harul botezului si acest al doilea har exista o diferenta importanta: harul botezului este un har pe de-a intregul gratuit, actionand ex opere operato, dupa expresia teologlor latini din Evul Mediu. Cei care il primeau nu aveau decat sa-l intampine cu credinta, si lucrarea harului avea loc imediat. Niciun alt efort nu ii era cerut pentru aceasta. Cu totul altfel se petrece pentru harul din Taina Pocaintei: crestinul, care recurge la aceasta, trebuie mai intai sa se caiasca de gresala sa, cu lacrimi si sfasiere launtrica; mai apoi trebuie sa se spovedeasca, sa se marturiseasca in fata lui Dumnezeu si a oamenilor, dupa care sa implineasca aceasta epitimie prin post, rugaciune si toate eforturile sustinute prin har, este adevarat necesare pentru a-si schimba viata si a nu mai cadea in pacat. Altfel spus, pocainta este ostenitoare si costisitoare; trei conditii fiind cerute din partea celui care a pacatuit: cainta (penthos), marturisirea (exomologesis), implinirea canonului (epitimie). Doar cand aceste trei conditii sunt indeplinite "puterea cheii" data de Biserica prin Hristos poate sa actioneze si iertarea in numele Sau poate fi acordata (impacarea, dezlegarea de pacate).

Trebuie precizat fara intarziere ca Biserica, cu discernamant, a distins ca toate pacatele nu pot fi considerate egale. Astfel, distingem destul de repede pacatele grave, mortale, care semnifica o ruptura cu Dumnezeu si cu Biserica, pierderea darului Sfantului Duh - si pacatele cotidiene ale crestinului, pacatele usoare. Estimam ca gravitatea pacatelor consta mai putin in gravitatea lor obiectiva decat in rautatea de care autorul lor a facut dovada; pacate grave in ele insele dar comise din slabiciune sau ignoranta pot fi considerate ca fiind usoare si nesupuse in mod obligatoriu penitentei canonice. Asemenea se intapla si cu pacatele comise in ganduri. In mod concret, principalele pacate considerate ca fiind grave sunt: idolatria, omorul (aici intrand si avorturile), adulterul, si alte forme de desfrau, cat si furtul, frauda, avaritia, betia, certurile, marturia falsa... Nicio lista oficiala nu a fost facuta: episcopul, caruia penitentul ii facea marturisirea aprecia gravitatea pacatelor acuzate, si judeca ispasirea canonica care trebuia sa fie urmata.  

De fapt pentru pacatele grave a fost instituita in Biserica penitenta canonica sau penitenta publica. Dar nu trebuie ca acest termen de "penitenta publica" sa fie inteles in sensul de spovedanie publica a pacatelor, ci, din contra, marturisirea pacatelor se facea in mod secret la episcop, in epoca unde acesta era savarsitorul tainei; el era tiitorul in secret absolut asupra naturii greselii caruia a fost confident, ca, de altfel, si mai tarziu preotii, carora episcopii le incredintau savarsirea taina spovedaniei. Aceasta spovedanie nu era "publica" decat in sensul ca cei care erau admisi figurau de aici inainte, pentru un timp mai mult sau mai putin lung, in numarul penitentilor, fiind exclusi din adunarea crestinilor si de la impartasirea euharistica si trebuiau sa stea in pridvorul bisericii, cerandu-le celor credinciosi sa se roage pentru ei, pentru ca Dumnezeu sa ii ierte.

Penitnenta canonica imbraca astfel un aspect liturgic. Intrarea in penitenta avea loc, in genral, miercuri inainte de prima duminica din Postul Mare, si comporta o slujba particulara, corespunzatoare celei care are loc in liturghiile latine in miercurea cenusii (la epoca respectiva, punerea cenusii, remiterea ciliciului, rugaciuni de circumstanta). In cursul Liturghiei, dupa iesirea catehumenilor, rugaciuni speciale erau spuse pentru penitenti. Pe timpul perioadei lor de penitenta, care, pentru greseli particulare grave putea sa dureze mai multi ani, o slujba de impacare avea loc in Joia Mare. Penitentii "convertiti" trebuiau chiar, odata reconciliaiti, sa duca in lume o viata aproape monahica, dedicandu-se rugaciunii, postind mult mai des decat crestinii de rand, facand multa milostenie, abtinandu-se chiar de la relatiile conjugale. Nu le mai era posibil sa faca parte dintre clerici, sa exerseze functii oficiale, si nici macar o activitate de comert.

Penitenta canonica nu era acordata decat o data in viata. Era de la sine inteles ca un crestin bun nu cadea de doua ori intr-un pacat grav. Daca, din pacate, aceasta totusi i se intampla, nu ii era posibil sa primeasca a doua oara dezlegarea si sa fie din nou impacat canonic cu Dumnezeu si cu Biserica; era abandonat lui insusi si milostivirii divine, privat pe viata de impartasanie si daca vroia  sa fie mantuit, traia in pocainta si in lacrimi pana la sfarsitul vietii sale.

Aceasta se intampla in primele secole din istoria Bisericii, cand persecutiile erau endemice si a primi botezeul echivala cu a accepta de la bun inceput martirul. Din aceasta cauza toti crestinii erau de o ravna exceptionala, si acest climat de eroism explica rigoarea conditiilor puse penitentei ecleziastice.

Situatia se modifica in cursul secolului al treilea. Biserica a cunoscut atunci numeroase perioade de pace. Aceasta a favorizat convertirea la crestinism a numerosi pagani. Acesti noi crestini credeau ca nu vor mai afronta martiriul si nu aveau eroismul genratiilor precedente. Cand persecutiile s-au reluat, si notam aici sub Decius (250-251), au avut loc numeroase derapaje; crestinii acceptau sa se invoiasca cu paganismul si sa sacrifice idolilor sau sa predea Scrierile Sfinte paganilor. Odata persecutia terminata multi dintre ei doreau sa fie admisi la penitenta canonica, sa se impace cu Dumnezeu si sa fie reintegrati in Biserica.

Ce era de facut cu acesti crestini care au cazut, acesti "lapsi"? In timp ce Autoritatile legitime ale Bisericii intelegeau sa se arate indulgente si sa ii admita la penitenta, parti zelotiste s-au format si s-au opus oricarei impacari cu cei care au esuat in fata persecutiilor. N-au ezitat sa formeze schisme, care s-au prelungit chiar si dupa persecutiile si pacea din Biserica (313): Novatieinii la Roma, Melicienii in Egipt, si Donatienii in Africa...

Dar ce se intampla atunci, cu greselile mai usoare, "cotidiene" chiar? Ele nu erau in mod obligatoriu supuse penitentei canonice precum greselile grave. Nu exista nicio procedura penitentiala particulara, nicio forma de dezlegare consfintita in ceea ce le priveste. Nici nu s-a pus aceasta problema, asa cum vedem din literatura patristica anterioara secolului al VI-lea [Diversi autori catolici s-au fortat sa arate ca penintenta particulara a existat de la origini, pe langa penitenta publica. N-au reusit decat fortand sensul textelor, si astazi niciun autor serios nu mai apara acasta pozitie]. Acesti pacatosi - toti crestini de fapt - obtineau de la Dumnezeu iertarea lor prin rugaciuni imediate, cainta, lacrimi, post; ei beneficiau de ajutorul indreptarii fratesti si de rugaciunile celorlati crestini. In manastiri si la laicii ravnitori s-a raspandit, din al IV-lea secol, practica "manifestarii[marturisirii] gandurilor" fata de un Parinte duhovnicesc, avva unei manastiri sau eremit cunoscut si venerat, dar nu era vorba de o spovedanie consfintita: Parintele duhovnicesc ghida fii sai duhovnicesti prin sfaturi si se ruga cu ravna pentru a le obtine iertarea divina, dar nu le dadea dezlegarea consfintita precum in Taina Spovedaniei.

Oare era vorba ca nu exista nicio modalitate consfintita pentru a obtine de la Dumnezeu iertarea pacatelor minore si cotidiene? Nu, cu siguranta. Pozitia comuna a Parintilor Bisericii, era urmatoarea: pacatele grave constituiau o ruptura cu Biserica si cu Dumnezeu; ele interziceau celor care le-au comis accesul la impartasanie si trebuiau sa fie supuse penitentei canonice. In schimb, pacatele din neputinta si slabiciune nu inchideau accesul la sfanta masa. Din contra ele trebuiau sa incite crestinii sa vina mai des si "cu o imensa incredere" sa gaseasca prin aceasta iertarea si forta de a nu le mai face [Cf. J. M. Tillard, Euharistia, Pastele Bisericii, Paris, 1964, p. 134-135]. Cuvintele utilizate de preot pentru a da Sfanta Impartasanie nu sunt oare inca si astazi, in Biserica ortodoxa: "Trupul si Sangele lui Hristos pentru iertarea pacatelor si viata vesnica"?!  Cu siguranta, trebuie sa ne apropiem de Euharistie cu o profunda simtirea a pocaintei pentru greselile cotidiene care, desi nu-l exclud pe pacatos din Biserica si nu il priveaza de darul Sfantului Duh, nu sunt deloc neglijabile. Acumulate, fara pocainta, ele pot conduce la o insensibilitate spirituala care constitue ea insasi un pacat mare. Dupa expresia Sfantului Simeon Noul Teolog, "nu trebuie sa ne impartasim fara lacrimi". Aceste sentimente de pocainta si de smerenie sunt de altfel perfect exprimate in "rugaciunile de dinaite de impartasanie", care sunt si astazi recomandate crestinului ortodox de a fi citite pentru a se pregati pentru fiecare impartasanie. Dar, inca odata, este normal ca un cresin ortodox, daca este botezat si astfel pregatit, sa se imprtaseasca la fiecare liturghie la care participa, sa fie astfel curatat de Trupul si Sangele Domnului, si sa se sileasca sa traiasca dupa aceea intr-un mod sfant atat cat poate, in acord cu darul pe care l-a primit. Astfel el va putea sa progreseze in viata crestina, si nu privandu-se in mod arbitrar de aceasta Taina.

In secolul al VI-lea, regulile cu privire la penitenta canonica erau mereu in vigoare. Dar pentru ca aceasta penitenta nu putea fi acordata decat o singura data, si pentru ca cei care erau supusi acesteia trebuiau sa duca o viata aproape monahica in lume chiar dupa reconcilierea lor, se tindea adeseori a ii intarzia cat mai mult posibil, pana la a o reduce la rolul de simpla pregatire pentru moarte. In alta parte s-au introdus "obiceiuri proaste" denuntate de sinoade precum cel din Toledo in 589, de a da de mai multe ori dezlegarea pacatosilor care recadeau in greselile lor.

Exista totusi in lumea crestina o regiune unde penitenta canonica nu a fost niciodata practicata, si anume Bretania insulara si Irlanda. Penitenta avea acolo un caracter privat: ea constituia in spovedirea pacatelor preotului, acompaniata de indeplinirea canonului de pocainta impus de el, dupa regulile fixate de cartile penitentiale pentru tipul de pacate comise, si in cele din urma dezlegarea. Nicio obligatie particulara, in afara de a trai ca un bun crestin in lume, nu era impusa pentru timpul dupa ce se dadea dezlegarea. "Penitentele" prescriau diferite canoane de pocainta, proportionale cu gravitatea pacatelor acuzate si care erau adaptate pentru fiecare caz de catre parintele duhovnic: rugaciuni cu ravna, metanii, post mai mult sau mai putin strict (de exemplu, fara consumarea vinului, carnii, hranei gatite, post cu paine si apa), indepartarea de sfanta impartasanie, etc., pentru o durata care putea sa fie de la cateva zile la zece sau cincisprezece ani. In secolul al VII-lea, numerosi calugari irlandezi sau bretoni au venit pe continent si au importat acest obicei care s-a raspandit in mod larg. Acesta se diferentia in mod notabil de penitenta canonica veche prin faptul ca putea fi reiterabila: dupa fiecare pacat grav, era posibil spovedania la un preot, implinirea canonul si de a primi dezlegarea de pacate, de atatea ori cat se recurgea la acest mod de penitenta.

In epoca carolingiana, reformatori si mai multe sinoade locale au incercat sa restabileasca, pentru pacatele grave, vechiul obicei dar fara un succes durabil.

Inte secolul al IX-la si al XI-lea s-a stabilit regruparea procedurii penitentiale intr-un singur act reiterabil dupa dorinta: spovedania, primirea unei penitente de indeplinit ulterior, si dezlegarea de pacate. O tendinta se creiona chiar considerandu-se spovedania ca fiind o marturisire penibila si umilitoare a pacatelor comise, fiind astfel o satisfacere suficienta [a pocaintei] iar iertarea pacatelor aparand ca un fruct al acestei marturisiri.

De mult timp, fideli ravnitori luasera obiceiul de a se supune prin devotare procedurii penitentiale, chiar publice, in timp ce aveau de marturisit pacate usoare. Dar, invers, crestini vinovati de pacate grave nu ezitau sa primeasca impartasania fara sa se fi spovedit in prealabil. Pentru a remedia acest abuz, in Biserica latina, intre secolele VII si XIII, episcopi si sinoade locale pronuntau obligatia pentru toti fidelii, independent de gravitatea pacatelor comise, de a se spovedi in momente determinate ale anului. In 1215, al patrulea Sinod din Latran determina ca lege universala pentru aceasta Biserica spovedirea a cel putin o data pe an, chiar in absenta oricarui pacat grav.

Este dificil de a sti cand, in Biserica greaca, vechea penitenta se stergea in fata penitentei particulare reiterabile. Este adevarat ca aceasta a fost dupa un proces analog celui care s-a petrecut in Occidentul latin. Sigur, penitenta tarifara celtica nu a putut penetra pana in lumea bizantina, dar acesta poseda, in mod notabil la Studion din Constantinopol, un monahism in sanul caruia au fost edictate canoane penitentiale, in mod scrupulos catalogate, care aminteau in mod straniu Penitentele irlandeze. Ele au putut juca un rol analog asupra evolutiei ritualului penitential. In Biserica ortodoxa vechiul ritual al penitentei publice a fost inlocuit de un ritual al penitentei private unde elementele esentiale: cainta, spovedaniea, implinira canonului, dezlegarea de pacare sunt regrupate intr-un singur act, reiterabil dupa dorinta. Ea difera de practica catolia in ceea ce priveste dezlegarea care a conservat forma sa deprecativa veche ("Dumnezeu sa te ierte..."), in timp ce aceasta a fost inlocuita, incepand cu secolul al XIII-lea,de o formula indicativa: "Te dezleg..." spusa de preot, vorbind in "Persoana lui Hristos".

Schita istorica rapida pe care am trasat-o acum nu are doar un interes arheologic. Ea ne aduce invataminte importante, si mereu actuale. Modul in care Taina Spovedaniei a variat de-a lungul secolelor, este pentru ca mai mult decat oricare alta [Taina], este legata de contingente ale vietii umane, carora Biserica, in grija sa pastorala, trebuie sa se adapteze. Dar nu este dificil de a discerne, sub aceste variatii ca sunt constante foarte ferme.

Totusi, remarcam mai intai ca o data cu abandonarea vechii practici a penitentei publice, un element important a fost pierdut: mijlocirea adunarii de credinciosi pentru penitentul care a pacatuit, ce marca destul de bine caracterul eclezial al tainei, caracter redus acum la prezenta si la dezlegarea data de preot. Ar trebui cu totii sa avem la inima de a ne ruga in mod ravnitor, cel putin in mod particular, pentru intoarcerea pacatosilor si pentru ca Dumnezeu sa le trimita harul pocaintei. O astfel de rugaciune era foarte prezenta in Biserica veche, si explica fara indoiala dinamismul sau prodigios.

Un lucru constant, pe care il regasim de-a lungul tuturor formelor pe care le-a capatat Taina Spovedaniei de-a lungul timpului este ca actele celui care se pocaieste: cainta, marturisirea pacatelor, indeplinirea canonului fac in mod intrinsec parte din aceasta, ca de altfel si dezlegarea pe care o da preotul. Anumiti fideli cer cateodata preotului sa li se dea dezlegare de pacate, fara sa marturiseasca niciun pacat in mod particular. O astfel de dezlegare nu poate fi decat nula si de nedorit, si de asemeni nerespectuase cu privire la Taina precum comportamentul unui preot care ar vrea sa slujeasca Taina Euharistica fara paine si fara vin, ci doar in mod simplu pronuntand cuvintele liturgice!

O alta invatatura a istoriei este ca Taina pocaintei a fost instituita in mod esential pentru a remedia pacatele grave. Cu siguranta, este de sfatuit de a recurge la aceasta Taina pentru a obitine iertarea pacatelor care sunt mai putin grave. O regina a Frantei, Maria Leckzinska, sotia lui Ludovic al XV-lea, se plangea intr-o zi ca a comis intr-o zi un pacat usor. O femeie din anturajul sau incerca sa o consoleze astfel: "Dar, nu este decat un pacat nesemnificativ". Regina, foarte smerita, i-a raspuns atunci: "Poate, dar este mortal pentru inima mea!". Orice pacat, chiar foarte mic este o ofensa facuta lui Dumnezeu si trebuie luat in serios. Marturisirea lui preotului poate sa ne aduca sfaturi utile pentru a nu mai cadea din nou in el. Dar nu trebuie neglijate nici cele despre care am vorbit mai inainte. Sunt si alte modalitati pentru a obtine de la Dumnezeu iertarea acestor pacate minore. Si mai ales, Sfanta Impartasanie a fost instituita nu doar pentru a ne indumnezei, ci, de asemenea, pentru a ne purifica de aceste pacate mai putin grave, care nu constituie o ruptura cu Dumnezeu si nu antreneaza o excludere din sanul Bisericii. Citez, din nou, din cauza importantei lor, aceste cuvinte ale Parintelui Tillard: "Pacatele din neputinta si din slabiciune, ele, nu inchid accesul la masa sfanta. Din contra, ar trebui sa incite crestinii sa vina mai des si cu o mare incredere ca vor gasi iertarea in acelasi timp cu forta de a nu le mai face."

Despre aceasta, acelasi autor aminteste cu putere ca activitatea mantuitoare a lui Iisus asupra Bisericii Sale este fara incetare actuala si se exercita chiar in sanul slujirii euharistice. Fiecare fidel beneficiaza, din moment ce este membru al Bisericii, membru al Trupului lui Hristos.

In final, as vrea sa insisit asupra importantei pocaintei pentru ca spovedaniile noastre sa fie roditoare. Pocainta este cheia vietii spirituale. Pe buna dreptate trebuie sa fie sufletul spovedaniilor noastre. Ea presupune ca noi am inteles ceea ce este pacatului.

Pacatul nu este o slabiciune, o lipsire ce priveste imaginea ideala pe care noi am vrea sa o realizam, sau pe care am vrea sa o infatisam altuia despre noi. In acest caz, cainta n-ar fi decat un sentiment de vina distructiv. Pacatul este o infidelitate fata de Dumnezeu, Care ne iubeste si Care este unica noastra sursa de viata. El se situeaza in inima relatiei noaste cu Dumnezeu, si pocainta este intoarcerea fiului risipitor la Tatal: "Tata, am gresit inaintea ta, iarta-ma".

Cum a scris foarte bine Parintele Michel Rondet: "A se simti vinovat de o greseala, si a se recunoaste pacatos sunt doua atitudini diferite. Greseala poate fi scuzata, rascumparata, ispasita; pacatul nu poate fi decat iertat."

Sensul de pacat si pocainta sunt in mod intim legate, in sens, de Dumnezeu, de un Dumnezeu infinit sfant, dar, de asemeni, infinit iubitor, "Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate" (Iesirea 34, 6). De aceea, pe de o parte, asa cum spun Parintii: "Cu cat omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat mai mult se vede pacatos". Astfel, Profetul Isaia cand vede pe Dumnezeu se vede spurcat si necurat (cf. Isaia 6, 5). Dar, pe de alta parte, cu cat omul devine mai desavarsit, cu atat devine mai constient de dragostea milostiva care il invaluie si cu atat are constiinta ca este iertat.

Sfantul Efrem Sirul, cunoscator prin excelenta al strapungerii inimii, insista foarte mult asupra credintei in iubirea milostiva care este inseparabila de adevarata pocainta: "Vrasmasul triumfa cand ma vede deznadajduind de mantuirea mea; isi pune toata bucuria si placerea sa ma retina in lanturile sale si in captivitatea sa prin sentimentele de neincredere cu care ma inspira. Umileste-l sfantul meu Mantuitor! Da-mi simtamantul milostivirii Tale, si vei da afara toate nadejdile Satanei [...]. De aceea, frati dragi, toti cei ce va simtit impovarati de remuscarile pacatelor voastre si de nelinistile voastre, va conjur sa va paziti de deznadejde; nu lasati vrasmasului aceata bucurie. Dar apropiati-va de Dumnezeu cu deplina incredere in milositvirea Lui. Plangeti in fata Lui si nu deznadajduiti niciodata. Pocainta pacatosului face mare bucurie in cer [...]. Nimeni sa nu deznadajduiasca, oricare ar fi marile pacate pe care le-a facut, caci Domnul este mereu gata sa primeasca cu bunatate, si chiar sa le ofere daruri celor care se intorc in mod sincer la El."

De aceste cuvine ale Sfantului Efrem, putem sa alaturam si pe cele ale Sfantului Teofan Zavoratul: "Recunoasterea starii de pacatosenie atrage Sfantul Duh in om. Pacatul pe care omul il vede in el insusi si de care se scarbeste, pe care il recunoaste si il regreta, este acela care Il atrage. Cu cat omul vede pacatul sau si se tanguieste din cauza lui, cu atat ii este mai placut si accesibil Sfantului Duh Care, precum un medic, vine doar spre cel care se recunoate a fi bolnav."

O intrebare apare. Pocainta este un sentiment? Multi spun de fapt: "nu simt in mine nicio pocainta; nu ajung sa am "sentimente de pocainta". Trebuie sa se evite aici orice echivoc asupra termenului de "sentiment". Exista in noi o sensibilitate fireasca, care ne face, de exemplu, sa plangem cand pierdem o fiinta draga, sau cand trecem prin incercari dureroase. Dar, aceasta sensibilitate pur fireasca nu se exercita decat cu privire la ceea ce cade sub incidenta simturilor noastre; ea nu are nicio priza asupra realtiatilor spirituale, care sunt de ordinul invizibilului si nu sunt accesibile decat prin credinta. Daca ele se amesteca, ele risca sa ne antreneze in iluzii periculoase, care nu sunt decat proiectii ale imaginatiei napadite de patimile noastre. De aceea autorii spirituali ortodocsi insista mult asupra ceea ce numesc "sobrietate spirituala". Bineinteles, sensibilitatea noastra poate sa fie transfigurata prin darul Sfantului Duh si se transforma intr-o autentica sensibilitate spirituala, care ne face sa percepem realtiatile imateriale redandu-le "sensibile inimii". Dar aceasta nu poate sa fie decat efectul unui dar gratuit a lui Dumnezeu, care nu este in mod ordinar acordat decat celor care au dus o lupta dura prin asceza, cu ajutorul harului divin, dar in obscuritatea luminoasa a credintei. Atata timp cat harul dumnezeiesc nu atinge astfel inima noastra, este necesar - si suficient - sa ne ostenim prin pocainta printr-o decizie ferma a vointei noastre, fara ca sa "simtim" actiunea harului care ne sustine.

Totusi, asa cum ne spune Sfantul Ioan Sararul: "Cand sufletul nostru, fara niciun efort din partea noastra, simte ca izbucneste in lacrimi si se vede inblanzit si linistit, sa alergam! Caci Domnul a venit nechemat, si ne da buretele intristarii care ii este drag si apa invioratoare a lacrimilor placuta Domnului pentru a sterge catastiful pacatelor noastre. Pazeste aceste lacrimi precum lumina ochilor tai, pana ce se retrag. Mare este de fapt puterea acestei strapungeri a inimii, cu mult mai mare decat cea care se naste din eforturile noastre si din cugetarea noastre".[Scara Sf. Ioan Scararul, Cuvantul 7, 28] [Cand sufletul, chiar daca nu ne sarguim sau nu intreprindem ceva, lacrameaza si se umezeste, si se imblanzeste, sa alergam. Caci Domnul a venit nechemat, aducandu-ne buretele intristarii de Dumnezeu-iubitoare si apa de improspatare a lacrimilor de Dumnezeu-cinstitoare, spre stergerea gresalelor scrise in suflet ca pe o hartie. Pazeste-o pe aceasta ca pe lumina ochilor, pana ce se va retrage. Caci mare este puterea strapungerii acesteia, mai mare decat puterea celei ce vine din sarguinta si cugetarea noastra" dupa traducerea P. Dumitru Staniloae Filocalia, vol. 9, Scara Sf. Ioan Scararul, Cuvantul 7, 27(pag 159) ]

Dupa o remarca a Sfantului Ioan Scararul, intarita de experienta a numerosi mistici, astfel de lacrimi marchiaza adeseori prima trezire a sensibilitatii noastre spirituale, fara sa lase loc iluziilor:

"Lacrimie cauzate de frica poarta in ele propia paza. Dar lacrimile cauzate de dragsote, cand este inca nedesavarsita, precum aceasta poate sa se intample unora, pot in mod usor sa se transforme in iluzie [...]. Este de remarcat sa constatam ca cel mai smerit este cel mai sigur in vremea lucrari lui" [Scara Sf. Ioan Scararul, Cuvantul 7, 73]["Lacrimile din frica au paza in ele insele. Cele ale iubirii, inainte de dragostea desavarsita, poate sunt usor de furat de unii, daca focul amintirii neincetate a pacatelor nu aprinde, in vremea lucrarii, inima cu tarie. Si e de mirare cum cel mai smerit e cel mai sigur in vremea lucrarii lui".Dupa traducerea P. Dumitru Staniloae Filocalia, vol. 9, Scara Sf. Ioan Scararul,Cuvantul 7, 67 ]

"Cand ma gandesc la taina strapungerii [inimii], sunt cuprins de mirare: cum ceea ce numim mahnire si intristare poate sa contina, ascunse in sanul lor, atata bucurie asemenea fagurelui ce tine mierea? ... O astfel de strapungere trebuie recunoscuta, intr-un mod special, ca un dar a lui Dumnezeu... Dumnezeu mangaie intr-un mod tainic inima zdrobita". [Scara Sf. Ioan Scararul, Cuvantul 7, 54]

Nenumarate sunt textele Sfintilor Parinti care invata ca marturisirea smerita si incredintarea pacatelor constituie elementul fundamental al vietii spirituale, adevarata cheie a vietii in Hristos. Sa citam, pentru a termina, acest fragment de apoftegma:

"Acum cand te consideri ca nefacand absolut nimic bun, aceasta iti ajunge frate, pentru manturiea ta, caci este smerenie. Astfel a fost ridicat vamesul, care nu a facut nimica bun. Caci un om pacatos ce are cainta inimii si smerenia, este placut Domnului decat cel care face mult bine si care se considera ca facand vre-un bine oarecare".

Traducere dupa cuvantul tinut de Parintele Placide Deseille la Crêt-Bérard, Elvetia in data de 15 sept. 2012



PAGINI WEB:

# Crestin Ortodox: Sfanta Taina a Marturisirii

***


Père Placide Deseille
Crêt-Bérard. le 15/09/2012

LE MYSTÈRE DE LA PÉNITENCE

Le chrétien qui a été baptisé, qui est mort au vieil homme et ressuscité avec le Christ, qui est animé, habité, pénétré, comme le fer rouge est pénétré par le feu, par l'énergie incréée du Saint-Esprit, lequel lui infuse le goût du bien et lui inspire le souffle intérieur nécessaire pour vivre selon l'Evangile, – certes, un tel chrétien ne devrait plus pécher. Et pourtant, la faiblesse humaine est telle qu'il n'est pas de chrétien dont on ne puisse dire « Le juste pèche sept fois le jour. » Et dès les débuts du christianisme, la question s'est posée : « Qu'en est-il du chrétien à qui il arrive de pécher après son baptême ? »

Guidée par l'Esprit-Saint dans sa lecture des Écritures, l'Église n'est pas restée sans réponse devant cette question. Elle a compris qu'après la grâce du baptême, une nouvelle grâce était offerte à l'homme : le repentir, la pénitence.

Pourtant, entre la grâce du baptême et cette seconde grâce, une différence importante existait : la grâce du baptême était une grâce toute gratuite, agissant ex opere operato, selon la formule des théologiens latins du Moyen-Âge. Le fidèle qui la recevait n'avait qu'à l'accueillir avec foi, et elle produisait aussitôt en lui son effet. Aucun autre effort ne lui était demandé pour cela. Il en allait tout autrement pour la seconde grâce : le chrétien qui y recourait devait d'abord se repentir de sa faute, avec larmes et déchirement intérieur ; puis il devait la confesser, l'avouer à Dieu et aux hommes, puis l'expier par le jeûne, la prière, et tous les efforts – soutenus par la grâce, il est vrai – nécessaires pour changer de vie et ne plus retomber dans le péché. Autrement dit, la pénitence était pénible et onéreuse ; trois conditions étaient requises de la part du pécheur : le repentir (penthos), la confession (exomologèsis), la satisfaction ou pénitence (épitimie). C'est seulement quand ces trois conditions étaient remplies que le « pouvoir des clefs » accordé à l'Église par le Christ pouvait agir et que le pardon en son nom pouvait être accordé (réconciliation, absolution).

Il faut préciser tout de suite que l'Église avait bien discerné que tous les péchés ne pouvaient pas être considérés comme égaux. On distingua très vite les péchés graves, mortels, qui signifiaient une rupture avec Dieu et avec l'Église, la perte du don du Saint-Esprit – et les péchés quotidiens du chrétien, les péchés légers. On estimait que la gravité des péchés consistait moins dans leur gravité objective que dans la malice dont leurs auteurs avaient fait preuve ; des péchés graves en eux-mêmes mais commis par faiblesse ou par ignorance pouvaient être considérés comme légers et n'être pas soumis obligatoirement à la pénitence canonique. Il en était de même pour les péchés commis seulement en pensée. Concrètement, les principaux péchés considérés comme graves étaient l'idolâtrie, le meurtre (y compris l'avortement), l'adultère et les autres formes de fornication, ainsi que le vol, la fraude, l'avarice, l’ivrognerie, les querelles, le faux témoignage... Aucune liste « officielle » n’en avait été dressée : c'était à l'évêque, auquel le pénitent faisait son aveu, d'apprécier la gravité des péchés accusés, et de juger si la pénitence canonique devait lui être imposée.

C'est en effet pour les péchés graves que fut instituée dans l'Église la pénitence canonique ou pénitence publique. Mais il ne faut pas que ce terme de « pénitence publique » soit compris au sens de confession publique des péchés ; au contraire, l'aveu des péchés se faisait secrètement à l'évêque, à l'époque où celui-ci était le ministre ordinaire du sacrement ; il était tenu au secret le plus absolu sur la nature des fautes dont il avait été le confident, comme plus tard les prêtres auxquels les évêques confieront l'office de confesseurs. Cette pénitence n'était « publique» » qu'en ce sens que ceux qui y étaient admis figuraient désormais, pour un temps plus ou moins long, au nombre des pénitents, étaient exclus de l'assemblée des fidèles et de la communion eucharistique et devaient se tenir à la porte de l'église, suppliant les fidèles de prier pour eux, afin que Dieu leur accorde son pardon.

La pénitence canonique revêtait ainsi un aspect liturgique. L'entrée en pénitence avait lieu, en général, le mercredi avant le premier dimanche de carême, et comportait un office particulier, correspondant à celui qui a lieu encore dans la liturgie latine le mercredi des cendres (à l'époque, imposition des cendres, remise du cilice, prières de circonstance). Au cours de la Liturgie, après le renvoi des catéchumènes, des prières spéciales étaient dites pour les pénitents. Au terme de leur période de pénitence, qui, pour des fautes particulièrement graves, pouvait durer plusieurs années, une cérémonie de réconciliation avait lieu le jeudi saint. Les pénitents « convertis » devaient même, une fois réconciliés, mener dans le monde une vie quasi monastique, s'adonnant à la prière, jeûnant plus fréquemment que les chrétiens ordinaires, faisant abondamment l'aumône, s'abstenant même de relations conjugales. Il ne leur était plus possible d'entrer dans le clergé, ni d'exercer des fonctions officielles, ni même un commerce.

La pénitence canonique n'était accordée qu'une seule fois dans la vie. Il allait de soi qu'un bon chrétien ne retombait pas deux fois dans un péché grave. Si, par malheur, cela lui arrivait cependant, il ne lui était pas possible de recevoir une seconde fois l'absolution et d'être à nouveau réconcilié canoniquement avec Dieu et avec l'Église ; il était abandonné à lui-même et à la miséricorde divine, privé à vie des sacrements et, s'il voulait être sauvé, vivre dans le repentir et les larmes jusqu'à la fin de sa vie.

On était alors dans les tout premiers siècles de l'histoire de l'Église; la persécution était endémique, et recevoir le baptême équivalait à accepter d'avance le martyre. De ce fait, l'ensemble des chrétiens était d'une ferveur exceptionnelle, et ce climat d'héroïsme explique la rigueur des conditions mises à la pénitence ecclésiastique.

La situation se modifia au cours du troisième siècle. L'Église connut alors d'assez longues périodes de paix. Cela favorisa la conversion au christianisme de nombreux païens. Ces nouveaux chrétiens croyaient ne plus avoir à affronter le martyre et n'avaient pas l'héroïsme des générations précédentes. Quand la persécution reprit, notamment sous Dèce (250-251), il y eut de nombreuses défections ; des chrétiens acceptèrent de transiger avec le paganisme, de sacrifier aux idoles ou de livrer les Livres saints aux païens. La persécution terminée, beaucoup d'entre eux désirèrent être admis à la pénitence canonique et être réconciliés avec Dieu et réintégrés dans l'Église.

Que faire de ces chrétiens «tombés« , de ces lapsi ?Alors que les Autorités légitimes de l'Église entendaient se montrer indulgentes et les admettre à la pénitence, des partis rigoristes se formèrent et s'opposèrent à toute réconciliation avec ceux qui avaient failli dans la persécution. Ils n'hésitèrent pas à former des schismes, qui se prolongèrent parfois bien au-delà des dernières persécutions et de la paix de l'Église (313) : Novatiens à Rome, Méliciens en Egypte, Donatiens en Afrique...

Qu'en était-il des fautes plus légères, « quotidiennes » même ? Elles n'étaient pas soumises obligatoirement à la pénitence canonique comme les fautes graves. Il n'existait aucune procédure pénitentielle privée, aucune forme d'absolution sacramentelle les concernant. Il n'en est jamais question dans la littérature patristique antérieure au Vlème siècle1. Ces pécheurs – tous les chrétiens en fait – obtenaient de Dieu leur pardon par la prière instante, le repentir, les larmes, le jeûne ; ils bénéficiaient du secours de la correction fraternelle et des prières des autres chrétiens. Dans les monastères, et chez les laïcs fervents, s'était répandue dès le IVème siècle la pratique de la « manifestation des pensées » à un Père spirituel, abbé d'un monastère ou ermite connu et vénéré, mais il ne s'agissait pas là d'une confession sacramentelle : le Père spirituel guidait ses enfants spirituels de ses conseils, et priait avec ferveur pour leur obtenir le pardon divin. Mais il ne leur conférait pas d'absolution sacramentelle.

Est-ce à dire qu'il n'existait aucun moyen d'ordre sacramentel pour obtenir de Dieu le pardon des fautes mineures et quotidiennes ? Non, certes. La position commune des Pères de l'Église, était la suivante: les péchés graves constituent une rupture avec l'Église et avec Dieu; ils interdisent à ceux qui les commettent l'accès à l'eucharistie et doivent être soumis à la pénitence canonique. En revanche, les péchés de fragilité et de faiblesse, eux, ne ferment pas l'accès à la table sainte. Au contraire, ils devraient inciter les chrétiens à venir souvent et avec une immense confiance y trouver la rémission en même temps que la force pour ne plus les commettre2. La formule usitée par le prêtre pour donner la sainte communion n'est-elle pas encore aujourd'hui, dans l'Église orthodoxe: «Le corps et le sang du Christ pour la rémission des péchés et la vie éternelle»? Certes, on doit toujours s'approcher de l'Eucharistie avec des sentiments de profond repentir pour ces fautes quotidiennes qui, bien qu'elles ne retranchent pas le pécheur de l'Église et ne le privent pas du don du Saint-Esprit, ne sont nullement négligeables. Accumulées, sans repentir, elles peuvent conduire à une insensibilité spirituelle qui constituerait elle-même une faute grave. Selon l'expression de saint Syméon le Nouveau Théologien, «on ne devrait jamais communier sans larmes». Ces sentiments de repentir et d'humilité sont d'ailleurs parfaitement exprimées dans les «prières avant la communion» qu'il est aujourd'hui encore recommandé au chrétien orthodoxe de réciter pour se préparer à chaque communion. Mais, encore une fois, il est normal que le chrétien orthodoxe, s'il est baptisé et ainsi préparé, communie à chaque liturgie à laquelle il participe, soit ainsi purifié par le corps et le sang du Seigneur, et s'efforce de vivre ensuite aussi saintement qu'il le peut, en accord avec le don qu'il a reçu. C'est ainsi qu'il pourra progresser dans la vie chrétienne, et non en se privant arbitrairement du sacrement.

Au VIème siècle, les règles concernant la pénitence canonique étaient toujours en vigueur. Mais parce que cette pénitence ne pouvait être accordée qu'une seule fois, et parce que ceux qui y avaient été soumis devaient mener une vie quasi monastique dans le monde même après leur réconciliation, on tendait souvent à la retarder le plus possible, jusqu'à la réduire au rôle de simple préparation à la mort. Ailleurs s'était introduite la « mauvaise habitude », dénoncée par des conciles comme celui de Tolède en 589, de conférer plusieurs fois l'absolution aux pécheurs qui retombaient dans leurs fautes.

Il existait cependant dans le monde chrétien une région où la pénitence canonique n'avait jamais été pratiquée, la Bretagne insulaire et l’Irlande. La pénitence y avait toujours eu un caractère privé : elle consistait en la confession des fautes au prêtre, en l'accomplissement de la satisfaction imposée par lui, selon le tarif fixé par les livres pénitentiels pour le genre de fautes commises, et enfin l'absolution. Aucune obligation particulière, sinon celle de vivre en bon chrétien dans le monde, n'était imposée pour le temps qui suivait l'absolution. Les Pénitentiels prescrivaient des satisfactions diverses, proportionnées à la gravité des péchés accusés et qui étaient adaptées à chaque cas par le confesseur : prières ferventes, métanies, jeûnes plus ou moins stricts (par exemple, privation de vin, de viande, de nourriture cuite, jeûne au pain et à l'eau), privation de la sainte communion, etc., pendant une durée qui pouvait aller de quelques jours à dix ou quinze ans. Au VIIème siècle, de très nombreux moines irlandais ou bretons vinrent sur le continent et y importèrent cette coutume, qui se répandit largement. Elle se différenciait notablement de la pénitence canonique ancienne par sa réitérabilité : après chaque péché grave, il devenait possible de se confesser à un prêtre, puis d'accomplir la satisfaction imposée, et de recevoir l'absolution, autant de fois que l'on recourait à ce mode de pénitence.

À l'époque carolingienne, des réformateurs et plusieurs conciles locaux s'efforcèrent de rétablir, pour les fautes graves, l'usage antique, mais sans succès durable.

Entre le IXème siècle et le XIème se mit en place le regroupement de la procédure pénitentielle en un seul acte réitérable à volonté : confession, imposition d'une pénitence à accomplir ultérieurement, absolution. Une tendance se dessina même à considérer la confession, l'aveu pénible et humiliant des fautes commises, comme une satisfaction suffisante ; la rémission des péchés apparaissait alors comme le fruit de cet aveu.

Depuis longtemps, des fidèles fervents avaient pris l'habitude de se soumettre par dévotion à la procédure pénitentielle, même publique, alors qu'ils n'avaient à confesser que des péchés légers. Mais inversement, des chrétiens coupables de péchés graves n'hésitaient pas à recevoir la communion eucharistique sans s'être préalablement confessés. Pour parer à cet abus, dans l'Église latine, entre le VIIème et le XIIIème siècle, des évêques et des conciles locaux rendirent obligatoire pour tous les fidèles, indépendamment de la gravité des péchés, la confession privée à des moments déterminés de l'année. En 1215, le quatrième Concile de Latran érigea en loi universelle pour cette Église la confession au moins une fois par an, même en l'absence de tout péché grave.

Il est difficile de savoir quand, dans l'Église grecque, la pénitence ancienne s'effaça devant la pénitence privée réitérable. Il est vraisemblable que ce fut selon un processus analogue à celui qu'avait suivi l'Occident latin. Certes, la pénitence tarifée celtique ne dut pas pénétrer jusque dans le monde byzantin, mais celui-ci possédait, notamment au Studion de Constantinople, un monachisme au sein duquel avaient été édictés des canons pénitentiels, scrupuleusement catalogués, qui rappelaient étrangement les Pénitentiels irlandais. Ils ont pu jouer un rôle analogue sur l'évolution des rites pénitentiels. Toujours est-il que dans l'Eglise orthodoxe, le rituel ancien de la pénitence publique a été remplacé par un rituel de la pénitence privée où les éléments essentiels: repentir, confession, satisfaction, absolution, sont regroupés en un seul acte, réitérable à volonté. Elle diffère de la pratique catholique en ce que l'absolution a conservé sa forme déprécative ancienne (« Que Dieu te pardonne... »), alors que celle-ci a été remplacée, depuis le XIIIeme siècle, par une formule indicative: « Moi, je t'absous... » dit le prêtre, parlant « en la personne du Christ ».

La rapide esquisse historique que je viens de tracer n'a pas seulement un intérêt archéologique. Elle nous livre des enseignements importants, et toujours actuels. Si la manière dont le sacrement de la pénitence a varié au cours des siècles, c'est parce que, plus qu'aucun autre, il est lié aux contingences de la vie humaine, auxquelles l'Église, dans son souci pastoral, doit sans cesse s'adapter. Mais il n'est pas difficile de discerner, sous ces variations, de très fermes constantes.

Pourtant, remarquons d'abord qu'avec l'abandon du rituel ancien de la pénitence publique, un élément important a été perdu : l'intercession de l'assemblée des fidèles pour les pécheurs pénitents, qui marquait bien le caractère ecclésial du sacrement, caractère réduit maintenant à la présence et à l'absolution du prêtre. Nous devrions tous avoir à cœur de prier ardemment, au moins en privé, pour la conversion des pécheurs et pour que Dieu leur accorde la grâce du repentir. Une telle prière était très présente dans l'Église ancienne, et explique sans doute son prodigieux dynamisme.

Une donnée constante, que l'on retrouve à travers toutes les formes qu'a prises ce sacrement à travers le temps, est que les actes du pénitent, repentir, aveu du péché, satisfaction, en font intrinsèquement partie, tout autant que l'absolution du prêtre. Certains fidèles demandent parfois au prêtre de leur donner seulement l'absolution, sans confesser aucun péché en particulier. Une telle absolution ne peut être que nulle et non avenue, et est aussi irrespectueuse à l'égard du sacrement que le comportement d'un prêtre qui voudrait célébrer le sacrifice eucharistique sans pain ni vin, mais simplement en prononçant les paroles liturgiques !

Un autre enseignement de l'histoire est que le sacrement de la pénitence a été institué essentiellement pour remédier au péché grave. Assurément, il est conseillé de recourir aussi à ce sacrement pour obtenir le pardon des péchés moindres. Une reine de France, Marie Leckzinska, femme de Louis XV, se désolait un jour d'avoir commis une faute cependant légère. Une femme de son entourage essayait de la consoler en lui disant : « Mais ce n'est qu'un péché véniel ! » La reine, très pieuse, lui répondit : « Peut-être ; mais il est mortel pour mon cœur ! » Tout péché, même véniel, est une offense faite à Dieu et doit être pris au sérieux. Le confesser à un prêtre peut nous valoir d'utiles conseils pour ne plus y retomber. Mais il ne faut pas négliger non plus ce que je disais tout à l'heure. Il existe bien d'autres moyens d'obtenir de Dieu le pardon de ces péchés mineurs. Et surtout, l'Eucharistie a été instituée non seulement pour nous diviniser, mais aussi pour nous purifier de ces péchés moins graves, qui ne constituent pas une rupture avec Dieu ni n'entraînent une exclusion de l'Église. Je cite à nouveau, à cause de leur importance, ces mots du Père Tillard :

Les péchés de fragilité et de faiblesse, eux, ne ferment pas l'accès à la table sainte. Au contraire, ils devraient inciter les chrétiens à venir souvent et avec une immense confiance y trouver la rémission en même temps que la force pour ne plus les commettre3.

À ce propos, le même auteur rappelle avec force que l'activité rédemptrice de Jésus sur son Église est sans cesse actuelle et s'exerce au sein même de la célébration de l'Eucharistie. Chaque fidèle en bénéficie, dès lors qu'il est membre de l'Église, membre du Corps du Christ4.

Enfin, je voudrais insister sur l'importance du repentir pour que nos confessions soient fructueuses. Le repentir est la clef de la vie spirituelle. À plus forte raison doit-il être comme l'âme de nos confessions. Il présuppose que nous ayons le sens du péché.

Le péché n'est pas une défaillance, un manquement à l'égard de l'image idéale que nous voudrions réaliser, ou que nous voudrions donner de nous-même à autrui. Dans ce cas, le repentir ne serait qu'un sentiment de culpabilité destructeur. Le péché est une infidélité à l'égard d'un Dieu qui nous aime et qui est notre unique source de vie. Il se situe au cœur de notre relation avec Dieu, et le repentir est le retour de l'enfant prodigue vers son Père : « Père, j'ai péché contre toi, pardonne-moi. »

Comme l'a écrit très justement le Père Michel Rondet,

Se sentir coupable d'une faute, et se reconnaître pécheur sont donc bien deux attitudes différentes. La faute peut être excusée, rachetée, expiée ; le péché, lui, ne peut être que pardonné5.

Le sens du péché et le repentir sont intimement liés au sens de Dieu, d'un Dieu infiniment saint, mais aussi infiniment aimant, « Dieu de tendresse et de pitié, lent à la colère, riche en grâce et fidélité » (Ex., 34, 6). C'est pourquoi, d'une part, comme le disait l'abbé Matoès, « Plus l'homme approche de Dieu, plus il se voit pécheur. En effet, le prophète Isaïe, quand il vit Dieu, se déclara misérable et impur6. » Mais d'autre part, plus l'homme progresse, plus il prend conscience de l'amour miséricordieux qui l'enveloppe, plus il prend conscience d'être pardonné.

Saint Éphrem le Syrien, docteur par excellence de la componction du cœur, insiste fortement sur cette foi en l'amour miséricordieux, inséparable du vrai repentir :

Mon ennemi triomphe lorsqu'il me voit désespérer de mon salut ; il met toute sa joie et son plaisir à me retenir dans ses fers et dans sa captivité par les sentiments de défiance qu'il m'inspire. Confonds-le, mon divin Sauveur ! Ouvre-moi les entrailles de ta miséricorde, et tu ôteras à Satan toutes ses espérances [...]. C'est pourquoi, frères bien-aimés, vous tous qui vous sentez pressés du remords de vos péchés et de vos iniquités, je vous en conjure, gardez-vous de vous laisser aller au désespoir ; ne donnez pas cette joie à votre ennemi. Mais approchez-vous de Dieu avec une pleine et entière confiance dans sa miséricorde. Pleurez devant lui et ne désespérez jamais. Le repentir du pécheur fait la joie et l'allégresse du ciel [...]. Que personne donc ne désespère, quelques grands péchés qu'il ait commis, car le Seigneur est toujours prêt à recevoir avec bonté, et même à récompenser, ceux qui retournent sincèrement à Lui7.

De ces paroles de saint Éphrem, on peut rapprocher ces lignes de saint Théophane le Reclus :

C'est le péché qui attire l'Esprit-Saint vers l'homme. Le péché que l'homme voit en lui-même et désavoue, qu'il reconnaît et regrette, c'est cette sorte de péché qui l'attire. Plus l'homme voit son péché et se lamente sur lui-même, plus il est agréable et accessible à l'Esprit-Saint qui, comme un médecin, vient vers ceux là seulement qui se reconnaissent malades8.

Une question demeure. Le repentir est-il un sentiment ? Beaucoup disent en effet : je ne sens en moi aucun repentir ; je ne parviens pas à éprouver des « sentiments de repentir ». Il faut éviter ici toute équivoque sur le terme de « sentiment ». II existe en nous une sensibilité naturelle, qui nous fait par exemple pleurer quand nous perdons un être cher, ou lorsqu'une épreuve douloureuse nous atteint. Mais cette sensibilité purement naturelle ne s'exerce qu'à l'égard de ce qui tombe sous nos sens ; elle n'a aucune prise sur les réalités spirituelles, qui sont de l'ordre de l'invisible et ne sont accessibles qu'à la foi. Si elle s'y immisce, elle risque de nous entraîner dans de dangereuses illusions, qui ne sont que des projections de notre imagination mue par nos passions. C'est pourquoi les auteurs spirituels orthodoxes insistent tant sur ce qu'ils appellent la « sobriété spirituelle ». Assurément, notre sensibilité peut être transfigurée par le don de l'Esprit-Saint et se transformer en une authentique sensibilité spirituelle, qui nous fait percevoir les réalités immatérielles en nous les rendant « sensibles au cœur ». Mais ceci ne peut être que l'effet d'un don gratuit de Dieu, qui n'est ordinairement accordé qu'à ceux qui ont longuement mené les durs combats de l'ascèse, avec l'aide de la grâce divine, mais dans l'obscurité lumineuse de la foi. Tant que la grâce divine ne touche pas ainsi notre cœur, il est nécessaire – et suffisant – de nous appliquer à nous repentir par une ferme décision de notre volonté, sans que nous « sentions » l'action de la grâce qui nous soutient.

Cependant, comme nous le confie saint Jean Climaque,

Lorsque notre âme, sans aucun effort délibéré de notre part, se sent fondre en larmes et se voit toute attendrie et apaisée, courons ! Car le Seigneur est venu sans y être invité, et il nous présente l'éponge de la tristesse qui lui est chère et l'eau rafraîchissante des larmes agréables à Dieu pour effacer la cédule de nos fautes. Garde ces larmes comme la prunelle de ton oeil, jusqu'à ce qu'elles se retirent. Grande est en effet la puissance de cette componction, bien supérieure à celle qui naît de nos efforts et de notre réflexion9.

Selon une remarque du même saint Jean Climaque, corroborée par l'expérience de nombreux spirituels, de telles larmes marquent souvent le premier éveil de notre sensibilité spirituelle, sans donner prise à l'illusion :

Les larmes causées par la crainte portent en elles leur propre sécurité. Mais les larmes causées par l'amour, quand il est encore imparfait, comme cela peut arriver chez certains, peuvent facilement tourner à l'illusion […]. Il est remarquable de constater combien, en son temps, le plus humble est aussi le plus sûr10.

Quand je considère la nature de la componction, je suis frappé d'étonnement : comment ce qu'on nomme affliction et tristesse peut-il contenir, caché dans son sein, tant de joie et d'allégresse, comme la cire renferme le miel ?... Une telle componction doit être reconnue, d'une façon très spéciale, comme un don du Seigneur... Dieu console, d'une manière secrète, le cœur brisé11.

Innombrables sont les textes des saints Pères qui enseignent que la confession humble et confiante de son péché constitue l'élément le plus fondamental de la vie spirituelle, la vraie clef de la vie en Christ. Citons seulement, pour terminer, ce fragment d'apophtegme :

Maintenant que tu te considères comme ne faisant absolument rien de bien, cela te suffit, Frère, pour ton salut, car c'est de l'humilité. C'est ainsi que fut justifié le publicain, qui n'avait rien fait de bien. Car un homme pécheur et négligent, à condition qu'il ait la contrition du cœur et l'humilité, plaît davantage à Dieu que celui qui fait beaucoup de bien et qui se considère comme faisant vraiment un bien quelconque12.

1 Divers auteurs catholiques se sont efforcés de montrer que la pénitence privée avait existé dès l'origine, à côté de la pénitence publique. Ils n'y sont parvenus qu'en forçant le sens des textes, et aujourd'hui, aucun auteur sérieux ne défend plus cette position.
2 Cf J.M. TILLARD, L'Eucharistie, Pâque de l'Église (« Unam Sanctam », 44), Paris, 1964, p.134-135.
3 Cf. J.M. TILLARD, Op. Cit., p.134-135.
4 Ibid.
5 M. RONDET, dans Le péché,c'est à dire ? p. 10.
6 Matoès, 2, Les Sentences des Pères du Désert. Série alphabétique, p. 195. 
7 S. ÉPHREM LE SYRIEN, Sur la Componction, Disc. 4.
8 S. THÉOPHANE LE RECLUS, cité dans Higoumène CHARITON, op. cit. p. 310.
9 S. JEAN CLIMAQUE, L 'Échelle sainte, Degré 7, 28; SO 24 ; p. 148.
10 Op. cit. ; Degré 7, 73, p.156.
11 Op. Cit. ; Degré 7, 54, p. 152.
12 Les Sentences des Pères du Désert, Nouveau recueil, Solesmes 1970, p.101.