Român Ortodox în Franța: Mitropolitul Athanasie de Limassol - Amintiri despre Părintele Dionisie Duhovnicul, românul, omul sfânt, vădit de Dumnezeu prin bună mireasmă

luni, 31 octombrie 2016

Mitropolitul Athanasie de Limassol - Amintiri despre Părintele Dionisie Duhovnicul, românul, omul sfânt, vădit de Dumnezeu prin bună mireasmă

Părintele Dionisie, cu siguranță este una dintre comorile ascunse ale Sfântului Munte, căci Maica Domnului l-a ținut în îmbrățișarea ei atâta vreme, după cum și el a ținut-o în inima lui atâta vreme cât s-a aflat în lumea aceasta.

Vorbind cu noi, însă, s-a întâmplat un lucru paradoxal: dinspre el a început să vină o mireasmă puternică, foarte intensă, nu doar o aromă, ci o mireasmă puternică.

VIDEO Mitropolitul Athanasie de Limassol - Amintiri despre Părintele Dionisie de la Colciu

(transcrierea de mai jos, după video)

L-am cunoscut pe Părintele Dionisie în 1987, atunci când, în urma invitației părinților din vechea obște a Mănăstirii Vatopedi, de la Nea Skiti, unde locuiam, am mers la Vatopedi, să repopulăm mănăstirea, construind obștea care există și astăzi. Eu eram unul dintre cei dintâi părinti care au plecat de la Nea Skiti la Mănăstirea Vatopedi. Părintele Dionisie era un monah dependent de Mănăstirea Vatopedi, și locuia la coliba Sfântului Gheorghe, la Colciu. Din acest motiv venea foarte des la mănăstirea noastră, fie pentru a lua provizii, fie pentru alte diferite treburi.

In anii pe care ii petrecusem în Sfântul Munte, auzisem deja de numele lui, de faptul că era un duhovnic faimos, foarte evlavios, dar, pentru că noi eram mai tineri și ne găseam de partea opusă a Sfântului Munte, la Nea Skiti, pe Părintele Dionisie de la Colciu nu s-a întâmplat să-l fi întâlnit. Doar auzeam despre el cuvinte foarte frumoase. Aceleași lucruri le auzisem și de la vechii Părinți, de la Vatopedi, înainte să ne fi întâlnit cu Gheron Dionisie. Părinții Mănăstirii Vatopedi ne-au spus: "Avem și noi aici un om sfânt, pe Părintele Dionisie Duhovnicul, românul" Așa, și noi, cu mare nerăbdare, așteptam ziua în care avea să se întâmple să-l întâlnim în mănăstirea noastră. Si nu după multe zile, pentru că, după cum am mai spus, depindea de Mănăstirea Vatopedi, Părintele Dionisie a venit la mănăstire să ia ceva provizii, binecuvântare de la mănăstire. Am alergat îndată și eu, l-am întâlnit, am luat binecuvântare și l-am rugat să se întâlnească cu noi, noii părinti, pentru că, firește, eram într-o situație dificilă. Plecaserăm de la un schit, veniserăm la o mănăstire idioritmică, de dimensiuni mari, și eram într-o situație cu adevărat dificilă. Starețul nostru, pururea pomenitul Părinte Iosif Vatopedinul lipsea (n.tr), nu era alături de noi. Simțeam o oarecare nesiguranță, ca să zic așa... Părintele Dionisie a zis la început: "Ce să va spun eu, nici nu știu grecește, ce să vă spun?". Dar l-am convins și a venit, s-a așezat într-un loc. Acolo unde era vechiul spital al mănăstirii, noii părinti, ne-am adunat zece, douăzeci, cați eram, și ne-a zis câteva cuvinte duhovnicești, și și-a exprimat bucuria pentru repopularea Mănăstirii Vatopedi. Ne-a invitat să avem răbdare, să avem credință în Hristos și în Maica Domnului, să ne rugam și să nu ne temem, pentru că Dumnezeu ne va ajuta. Vorbind cu noi, însă, s-a întâmplat un lucru paradoxal: dinspre el a început să vină o mireasmă puternică, foarte intensă, nu doar o aromă, ci o mireasmă puternică. La început credeam că numai eu o simțeam, dar i-am văzut pe ceilalți Părinți cum se uitau unul la altul, și mi-am dat seama că toți o simțeau. Tare mi se pare că o simțea și Părintele Dionisie pentru că, la un moment dat zice: "Acum va rog să mă iertați, trebuie să plec". Si s-a ridicat un pic brusc, întrerupându-și cuvântul, și a plecat. După ce am rămas singuri, ne întrebam ce fusese asta? Ieșise mireasma în tot locul, așa ca am tras concluzia că fusese un eveniment suprafiresc, legat de prezenta Bătrânului acolo. După acest eveniment, ne-am legat foarte mult, l-am avut și duhovnic, mergeam și mă mărturiseam lui, căci Bătrânul nostru nu era cu noi și aveam nevoie de un duhovnic. Așa că ne-am atașat foarte mult de Părintele Dionisie cu care discutam toate chestiunile mănăstirii, ca unul care făcea parte din vechea obște vatopedină și care-i știa foarte bine pe toți ceilalți vechi monahi, mentalitatea lor, știa tot lucrul, dacă trebuie să-l facem sau dacă nu trebuie, și ne-a ajutat foarte mult.

Era un om foarte cumpătat, cu mult discernământ și foarte nobil. Foarte nobil, nu a reproșat nimănui nimic niciodată, nici nu s-a sustras de la a avea de-a face cu noi, și cu problemele noastre. Se exprima cu multă noblețe și cu mult respect față de părinții cei vechi și fată de mănăstire. In același timp, înțelegea problemele pe care le aveam, așa că ne-a sprijinit.

Un eveniment de același fel s-a mai întâmplat o dată, după vreo trei ani, atunci când mănăstirea devenise deja chinovie, când m-am dus împreună cu un frate și cu un mirean, pe jos, de la Vatopedi până la Colciu, ca să-l vedem pe Părintele Dionisie. L-am întâlnit la chile, am vorbit cu el, ne-a cinstit cu kerasma, rămânând doua-trei ceasuri împreună cu el. Gătindu-ne de plecare, ne-a condus pe pridvorul chiliei, iar fratele ii zise: "Gheronda, spuneți-ne un ultim cuvânt". Ne zise: "Ce să vă spun, Părinților, smerenia, smerenia, ce mare lucru e smerenia... Atunci când omul e smerit, când monahul e smerit, Dumnezeu îl vădește". Pe dată, întreg locul a început să fie cuprins de mireasmă, din nou. Am simțit asta și eu, și celalalt monah, și mireanul care ne însoțea... Iarăși izvorâse mireasmă dinspre Gheronda, vădindu-ne încă odată harul și sfințenia acestui om.

De multe ori s-a întâmplat să fim împreună, să facem privegheri, praznice pe la chiliile de primprejur, în mănăstirea noastră, iar Gheronda era alături de noi, participa la privegherile noastre. Ceea ce mă impresiona totdeauna era atenția lui și limpezimea minții cu care urmarea întreaga priveghere, întreaga slujbă. Dar și cânta, și încă foarte frumos. Părintii îl puneau să cânte chiar și românește, dar știa și grecește să cânte frumos. Astfel prezența lui a devenit un aspect foarte mângâietor la toate praznicele mănăstirii.

Arsana Vatopedi

Odată, pe când ieșeam împreună din Munte, cu corabia, de la Vatopedi spre Ierissos, a pornit o furtuna mare. Atât de mare, încât unii mireni plângeau de frică. Ca să spun adevărul, și eu mă nelinișteam, deși cunoșteam marea în acea zonă și eram obișnuit cu furtunile. La un moment dat devenisem foarte neliniștit, deoarece marea era învolburată și noi eram încă departe de Ierissos, așa că mă găseam în dificultate. Gheronda, însă, era netulburat. Stătea într-un colț și, cu ochii închiși, se ruga. In stinghereala mea, m-am apropiat de el și i-am zis: "Gheronda, nu suntem prea bine, e furtuna mare". Îmi zice: "Nu te teme, dacă Dumnezeu vrea, poate să oprească furtuna îndată". In zece minute, încet-încet, furtuna s-a potolit și am intrat într-o zonă foarte liniștită. Trecuserăm, slava Domnului!

Alta dată, pe când avea mare nevoie să întâlnească niște medici, m-a rugat să-l însoțesc la Salonic. Gheronda nu ieșea des afară [din Sfântul Munte n.tr], iar când ieșea, o făcea doar pentru o anume chestiune, apoi intra imediat înapoi. Ieșind împreună, l-am dus în mai multe locuri să se închine. "Gheronda, să rămânem încă o zi, două, mai am și eu niște treburi, pentru care trebuie să așteptăm, hai să mergem în câteva locuri, să ne închinăm". S-a bucurat, și așa l-am dus pentru prima oară, la câteva mănăstiri de maici. El nu mai fusese, nici măcar nu mai văzuse monahii, și i s-a părut ciudat faptul că există maici, faptul că femeile pot fi monahii. Nu mai văzuse. Auzise, dar nu văzuse. Mai întâi l-am dus la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul de la Suroti. Încă nu murise Sfântul Paisie Aghioritul, dar mănăstirea exista, și eram în legătură cu ea. Si l-am văzut că era foarte contrariat de maici, cu un aer nedumerit. Apoi ne-am dus la Sipsa, la Mănăstirea Înălțării lângă Drama, iar acolo s-a entuziasmat foarte, era Stareță Achilina, și le-a vorbit un pic maicilor, după putere, și s-a rușinat foarte tare. Era un om foarte rușinos și foarte nobil. După ce a vorbit maicilor, am plecat la Ikosifinissa, aici iarăși maici. Gheronda s-a entuziasmat de Mănăstirea Maicii Domnului de acolo. Până seara târziu am tot călătorit. In cealaltă zi am mers să ne închinăm pe la diverse locuri din apropierea Salonicului, dar și din oraș, locuri unde nu ajunsese niciodată, deși era de atâția ani în Sfântul Munte, și vorbea încântat și cu multă recunoștință; mulțumea pentru faptul că l-a învrednicit Dumnezeu și a făcut aceste pelerinaje.

La spovedanie era foarte iertător, foarte iertător. Foarte uman, fără urme de exagerare, fără nici un fel de înverșunare, dar cu o mare acrivie. Era foarte exact în ceea ce privește poruncile lui Dumnezeu. Zicea "Nu, asta nu putem să o facem ori, nu, asta nu putem să o spunem", "Pe asta Evanghelia nu ne îngăduie să o zicem". Și-mi amintesc expresia asta "pa, pa, pa, pa, pa" pe care o făcea, atunci când era vorba de ceva care nu ar fi trebuit să se întâmple.

Despre viața lui am scris întrucâtva; ni s-au relatat foarte multe întâmplări din viața lui. A trecut prin multe necazuri. Sărăcie în obștea care a rămas alături de el, lupte mari... Era perioada marilor probleme din Sfântul Munte, Părinții erau nevoiți să lucreze de mână pentru a se putea întreține, iar Gheronda a rămas la chilia la care a sosit, fără să o schimbe. Cel mai uimitor lucru, care mie mi-a făcut o mare impresie, este faptul că atunci când sosise, găsise mulți alți monahi veniți înaintea lui, iar Bătrânul schitului i-a dat o chilie deasupra grajdului. Dedesubtul podelei lui erau animalele, iar Gheronda stătea deasupra lor. Înțelegeți că era acolo un loc improvizat și impropriu pentru a sta acolo un om. Animalele fac murdărie, miros urât, noaptea fac zgomot, iar duhovnicul i-a zis: "aici vei rămâne până vei muri". Si, deși Gheronda a renovat tot schitul, încet-încet, iar apoi au venit și părinți noi, el a rămas în chilia în care l-a pus Bătrânul lui. Si, îmi aduc aminte că-i ziceau: "Gheronda, de ce nu vii aici, în chiliile bune pe care le-ați făcut?". "Nu, zicea el, mie Bătrânul mi-a zis acolo să locuiesc".

Prezența lui era foarte frumoasă, mai ales atunci când slujea, atunci era chiar măreț. Când slujea era cu adevărat ca un profet. Expresia lui era, așa, foarte profetică, la fel și modul în care spunea ecfonisele Sfintei Liturghii: blând, smerit... Nu știu ca cineva să-l fi înregistrat, din nefericire. Noi n-am avut inspirația să-l înregistram, credeam că astfel de oameni trăiesc veșnic și, chiar trăiesc, desigur, veșnic...

Atunci când și-a pierdut lumina ochilor, Gheronda a rămas la fel. M-am dus să-l văd, chiar și când eram deja în Cipru, mergeam să-l vad, când ajungeam în Sfântul Munte, iar purtarea lui era întotdeauna o continuă doxologie lui Dumnezeu, și asta mă impresiona: "Slavă Domnului!", "cum va voi Dumnezeu!", "Slava Domnului, suntem foarte mulțumitori pentru dragostea Hristosului nostru și pentru filoxenia Maicii Domnului". Niciodată nu bombănea, niciodată nu zicea "ah, acum ce facem? Suntem bolnavi, suntem obosiți..." Nimic din toate astea. Totdeauna, atunci când mergeam, ne-a întâmpinat în cel mai cald mod cu putință, orice s-ar fi întâmplat. In toate necazurile pe care le-a înfruntat Sfântul Munte, sau Mănăstirea, Gheronda era netulburat, strict în conștiința lui, strict în ceea ce privește ținerea canoanelor Bisericii, dar cu un mare, mare discernământ și noblețe. Să avem parte de sfânta sa rugăciune!

Putem vorbi ore în sir despre Părintele Dionisie, cu siguranță este una dintre comorile ascunse ale Sfântului Munte, căci Maica Domnului l-a ținut în îmbrățișarea ei atâta vreme, după cum și el a ținut-o în inima lui atâta vreme cât s-a aflat în lumea aceasta. Să avem parte de rugăciunile lui!