P. Ciprian Mega: "Arvunirea Duhului este șansa noastră". Cum a ajuns omenirea să plătească factura binecunoscutului Iosif...

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, amin !

Prea Cucernici Părinți, iubiți credincioși, un cuvânt teribil spune Sfântul Ap. Pavel în fragmentul pe care l-ați ascultat astăzi în cea de-a II-a Epistolă către Corinteni: "Dumnezeu a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 22). Iar, în Pericopa Evanghelică de la Matei, Mântuitorul spune că Împărăția Cerurilor s-a asemănat nunții, "pe care omul împărat a făcut-o fiului său" (Matei, 22, 2) . Arvuna Duhului pe de-o parte, și Împărăția Cerurilor, a lui Dumnezeu, ca o nuntă. Adică Dumnezeu ni se oferă în chipul nunții. Nu ni se oferă ca morală, ca descoperire, ca sistem de gândire, nici ca religie sau ca putere [pământească], ci se dăruiește ca bucurie, ca generozitate. Dumnezeu coboară în dar. Deși nemărginit, Dumnezeu ni se oferă ca întreg, iar taina aceasta n-o putem pătrunde, n-o putem înțelege, ci doar rămânem copleșiți înaintea ei - curajul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de-a nu se opune tainei. Acesta este răspunsul creației, prin dumnezeiasca simetrie: răspunsul oferit voinței lui Dumnezeu de a birui firea creată de El, și o biruiește întrupându-Se. Noi nu înțelegem lucrurile acestea decât cât luminează Duhul în grădina inimilor noastre.

Arvuna duhului, înțelegem în parte, pentru că Duhul Sfânt Care ne-a fost dat este doar un avans, o promisiune și o garanție pentru plenitudinea darurilor dumnezeiești ce ne vor copleși Dincolo. De altfel, termenul acesta, arvunire, este de origine grecească și este legat de Taina nunții. În trecut logodirea mirilor nu se făcea odată cu slujirea Cununiei, și tinerii din familiile creștine, băiat și fată, se făgăduiau unul altuia în momentul îndrăgostirii, iar semnul acestui legământ erau inelele, pe care preotul le așeza pe degetul lor, făcându-le o slujbă de promisiune  - înaintea lui Dumnezeu, înaintea părinților, desigur, și înaintea celor apropiați-, că, la vremea cuvenită, când vor ajunge la vârsta potrivită - pentru că lucrul acesta se întâmpla adesea în adolescență -, cei doi se vor căsători, dar până atunci se vor păstra în feciorie unul pentru celălalt. De aceea logodna, în cărțile de cult grecești se numește: "Ακολουθία του Αραβόνος" adică rânduiala arvunirii. Si spune preotul : "Ἀρραβωνίζεται ὁ δοῦλος τοῦ Θεοῦ (ὁ τάδε) τή δούλη τοῦ Θεοῦ (τήν τάδε) [στό ὄνομα τοῦ Πατέρα, καί τοῦ Υἱοῦ, καί τοῦ Ἁγίου Πνεύματος. Ἀμήν"] - "se arvunește roaba lui Dumnezeu, robului lui Dumnezeu".

La fel și noi, prin arvunirea Duhului, despre care vorbește Sf. Ap. Pavel, ni se logodește Împărăția lui Dumnezeu. Acum doar intuim, cu puterea îndrăgostirii și aceasta ni se dăruiește prin harul lui Dumnezeu, intuind bucuria nunții din Veșnicia Împăratului. Cu toată arvunirea aceasta, există și alt aspect, care s-a strecurat în inima lucrurilor : împotrivirea, revolta omului înaintea lui Dumnezeu, omul care rupe logodna cu Împărăția. Spune Sf. Evanghelie : "Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină " (Matei 22, 3). Sunt multe forme sub care omul rupe legătura cu Împărăția lui Dumnezeu, dar astăzi aș vrea să vorbim despre disprețul față de Evanghelie, denaturarea ei pentru a justifica propriile neajunsuri sufletești, schimonosirea mesajului mântuitor.

Arhim. Elie, de la Mănăstirea "Schimbarea la Față", despre tiraniile moderne

În lumina în care Părintele Placide explică Cartea Apocalipsei, vedem în mod clar cum aceasta revelează sensul profund al Istoriei oamenilor. Cele șapte peceți care închid Cartea nu pot fi deschise decât de Mielul Însuși, adică de Hristos, a Cărui vocație Cartea o explică, revelându-ne planul de mântuire pe care Dumnezeu îl urmărește prin jertfa Fiului Său. El, și doar El singur schimbă cursul Istoriei! În aceasta stă toată nădejdea noastră și toată bucuria noastră pe pământ; în aceasta se găsește unica sursă a puterii care ne însuflețește în încercările și persecuțiile acestei lumi. Căci, persecuții - precum cele ale lui Nero, din timpul Sfântului Ioan Teologul, și toate cele au urmat până astăzi-, au fost și încă probabil vor fi mai multe. Cu siguranță, este providențial că Părintele Placide a prezentat Cartea Apocalipsei a Sf. Ioan în acest sfârșit de secol XX, care a fost atât de sângeros și de tragic - între alții pentru creștini -, și în această trecere spre secolul XXI, al cărui prim sfert deja s-a scurs și care nu se arată a fi mai puțin costisitor. Dacă nu uităm masacrele evreilor de care au fost responsabili naziștii în cel de-al Doilea Război Mondial, cu atât mai mult nu putem să uităm milioanele de morți ai revoluției bolșevice și maoiste, nici genocidul de la Vendée din 1793, sau masacrele de la Lyon și Montbrison din aceeași epocă, nici tiraniile contemporane ale "supra-guvernanților" ai Marii Finanțe, ale lobby-urilor internaționale, și ale altor "Forumuri", fie că sunt de la Davos sau din altă parte, care se manifestă prin tiranii deghizate sub pretexte sanitare, ecologice sau economice, și al căror resort stă mereu în pervertirea inimilor și în împotrivirea față de Dumnezeu, "cancel culture" [altfel spus "cultura anihilării"].

Arhim. Elie, de la Mănăstirea "Schimbarea la Față" : Gheronda Emilianos a fost cu adevărat un "martor" și un "profet" al Apocalipsei

Mărturisitorii timpurilor moderne abundă. În toate țările. În unele, ei sunt canonizați. În altele rămân anonimi : ateism legal, anticlericalism afișat, traumă de "ce-o să se zică", dezinteres al autorităților ecleziale pentru "regiunile barbare", concurență inter-eclezială, suspiciune de complezență politică.... și mulți factori, care sunt cauza, se adaugă acestora. Dar, în afara înfloririi [numărului] adevăraților martiri și  acum recunoscuți în Rusia sovietică, Martorii Mielului sunt pletoră. Alții se adaugă lor datorită forțelor musulmane - în care nu putem să nu vedem un avatar al plăgilor care s-au abătut asupra creștinilor contemporani Sfântului Ioan -  surse contemporane ale valurilor de martiri și, în special, de martiri creștini. Conform unor statistici serioase, creștinismul, în toate formele lui, este astăzi religia cea mai persecutată din lume - în Egipt, Siria, Libia, Irak, Armenia, Georgia, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Indonezia, Coreea, China, Nigeria, Afganistan, Europa (dar, șiit!, nu trebuie să spunem!). Nu pot cita toate locurile și nici nu le cunosc pe toate, dar lista nu încetează să crească. Însă, încă și mai lungă este lista mărturisitorilor care sunt în mod oficial canonizați în țările în care creștinii beneficiază de o semi-libertate. În Grecia foarte mulți au fost recunoscuți în secolul al XX-lea, și mulți și la începutul secolului XXI. Mulți și-au vărsat sângele trupului lor, și mulți s-au oferit ca "martiri albi", fără vărsare de sânge, prin dăruirea vieții lor într-o asceză riguroasă, o părăsire eroică a lumii. Acum mijlocesc pentru noi și ne pregătesc pentru încercările care vor veni. Sunt demni de a fi înfățișați în Registrele [iconice ale] Apocalipsei, în rândul Părinților.

Printre ei, dacă îmi este permis, aș vrea să evoc unul, care îmi pare că reprezintă, ceea ce îndrăznesc să numesc "un profet al Apocalipsei". 

Părintele Spiridon Bailey : "Creștinii trebuie să se pregătească pentru martiriu"

În capitolul al 12-lea al Evangheliei după Sfântul Luca, avem o făgăduință și o încredințare de la Hristos că oricine Îl mărturisește înaintea oamenilor din această lume, și El va mărturisi [pentru el] înaintea Îngerilor lui Dumnezeu (cf. Luca 12, 8). Aceasta este o făgăduință și o încredințare [adeverită] de-a lungul veacurilor. De-a lungul istoriei au fost mulți sfinți care au găsit mântuirea mărturisindu-L pe Hristos chiar până la martiriu. Mărturisindu-L pe Hristos înaintea oamenilor, și-au  găsit astfel mântuirea. Și astfel, în aceste cuvinte ale lui Iisus, ni se oferă încurajare și încredințarea că, pe măsură ce lumea din jurul nostru se întunecă, pe măsură ce mulți dintre noi vom fi provocați cu privire la credința noastră, mulți dintre noi vor fi chemați înaintea despoților, ateilor și conducătorilor împărați, și în sinagogi, puterile întunericului din această lume vor lucra în favoarea noastră, deoarece Hristos ne va da ocazia să găsim mântuirea, fiind dispuși să-L mărturisim în fața acestor puteri pământești. Și Biserica ne asigură că până la sfârșitul veacurilor vor exista asemenea mărturisitori, asemenea martiri, încât credință nu va fi complet înlăturată în această lume, indiferent cât de mult crește răul și pare să domnească.

Dar noi suntem mai slabi decât mulți dintre creștinii care au fost înaintea noastră, decât sfinții veacurilor de dinainte. Suntem afectați de lume, [de secularism], mult mai mult decât cei care au fost înaintea noastră. Suntem mai slabi, căutăm mai mult confort, mai multă ușurință, facem compromisuri în atât de multe feluri. Deșerturile nu mai sunt pline de pustnici, și mănăstirile nu mai dau numărul mare de sfinți care obișnuiau. Mai sunt Sfinți, dar acum mai rar, este mai rar să găsești Sfinți. Nu trebuie să fim descurajați de nimic din toate astea. 

Lumea se îndepărtează de Dumnezeu și, pe măsură ce se întoarce, va exista mereu ocazia de a mărturisi și de a rămâne credincioși. Credincioși, chiar și în fața cerințelor lumii pe care le refuzăm. Dar haideți să fim conștienți de starea spirituală în care ne aflăm. 

În unele epoci minunile lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu a fost din belșug. Minunile erau mult mai frecvente, dar au fost experimentate mai des decât în ​​ epoca noastră. Era mai obișnuit să întâlnim sfințenie, și mari sfinți, și femei sfinte, în epocile anterioare. Mulți oameni, oameni obișnuiți s-au luptat, s-au luptat să fie virtuoși, și s-au luptat într-o viață ascetică. Dar astăzi, putem spune că o astfel de luptă este o excepție. Nu mai este atât de obișnuit în lumea noastră de azi. Astăzi toți putem auzi [tot felul de] plângeri, și ne plângem, iar uneori chiar auzim plângeri despre Dumnezeu. Se face puțin efort în viața spirituală. Scuzele vin atât de ușor în comparație cu oamenii din trecut. Iar întunericul nu va face decât să crească. Să nu ne păcălim, întunericul doar va crește în această lume, pentru că este rodul înșelăciunii. Întunericul este rodul înșelăciunii. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșit, oricând ar fi acest moment, necredința și imoralitatea se vor înmulți peste tot în jurul nostru. Și, în mijlocul acestuia, fiecare mărturisitor al lui Hristos, oricine va reuși să agonisească puțină luptă, va fi prețios pentru Dumnezeu. Să păstrăm [neclintită] această încredințare. Dacă ținem chiar și la o minimă, o mică agonisire de luptă pentru Hristos, dacă suntem dispuși să-L mărturisim în fața a ceea ce cere lumea, vom rămâne atât de prețioși pentru Dumnezeul nostru. 

Diavolul este un înșelător. El ne înșeală să ne gândim și să vorbim despre tot felul de banalități,  ne înșeală ca să fim consumați de politică și, mai rău, ne face să gândim și să vorbim despre lucruri păcătoase și trupești. El ne înșală să ignorăm unul altul durerea celuilalt, să nu reușim să vedem mizeria și durerea celuilalt, care degradează omul. Diavolul înjosește omul într-o stare de nebunie. Iar asta vedem în mass-media noastră, desigur. Diavolul a înșelat cu adevărat mulți oameni pentru a-L respinge complet pe Dumnezeu, deoarece resping ideile false despre Dumnezeu, ideile false pe care grupurile eretice și chiar însăși  lumea le-au evocat, și le-au prezentat ca și cum ar fi adevărul lui Dumnezeu. Și oamenii resping asta pe bună dreptate. Dar, crezând că este adevăratul Dumnezeu, ei resping noțiunea și posibilitatea lui Dumnezeu Însuși. 

Deci, trebuie să fim pregătiți, trebuie să încercăm să trăim altfel decât lumea, pentru că suntem chemați să fim sare. Da! Și, pentru a fi sare, trebuie să trăim diferit de felul în care trăiește lumea. Trebuie să încercăm să ne curățim pe noi înșine, pentru a rezista la ceea ce lumea ar vrea sa ne transforme. 

Să fim clari. Stricăciunea care vine în lume este atât trupească cât și sufletească, și trebuie să luptăm împotriva ei. Nici unul, nimeni nu-L va mărturisi pe Hristos cu puterea lui. Nu trebuie să ne închipuim că suntem martiri când trăim vieți atât de păcătoase. Dacă trăim și ne dăruim patimilor pe care le avem, nu vom fi mărturisitori ai lui Hristos. 

Duhul Sfânt este Cel care convinge sufletul lui Hristos, și Duhul Sfânt intră doar în acele locuri care sunt curățite și pregătite pentru El. In fața amenințărilor lumești, și fața puterii lumești numai cei care sunt uniți cu Hristos Îl vor mărturisi ca Dumnezeu. Numai aceia care sunt uniți cu Hristos vor avea puterea Duhului Sfânt, Care le va da puterea de a-L mărturisi pe Hristos ca Dumnezeu. Să nu ne păcălim pe noi înșine! Dacă ne dăm pe noi înșine patimilor mâniei, urii, poftei, mândriei, dacă ne agățăm de lucrurile acestei vieți și din această lume, atunci nu Îl vom mărturisi pe Hristos, Duhul Sfânt nu va fi în noi. Dar să ne încurajăm, să privim înapoi la martirii și mărturisitorii veacurilor trecute. Duhul Sfânt i-a întărit și le-a dat cuvintele. Nu vă îngrijiți pentru cuvintele pe care le veți rosti, a spus Iisus, căci Duhul Sfânt le va da (cf. Marcu 13, 11). Și Duhul Sfânt a făcut-o. El a făcut-o și continuă să o facă, pentru că Dumnezeu este același ieri, azi și mâine. Așa că haideți să ne punem nădejdea și încrederea în Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Care ne va da puterea indiferent de slăbiciunile noastre. 

Compasiunea lui Dumnezeu este așa încât El va da putere celor care-L iubesc și Îl strigă. Nu trebuie să ne temem. Dumnezeu ne dă puterea de a îndura toate lucrurile. Dar trebuie să ne pregătim. Trebuie să ne uităm la sufletul nostru și să respingem ispitele, să  respingem păcatele, să strigăm către Dumnezeu pentru iertare, pentru ceea ce vedem în noi. Și trebuie să trăim în fiecare zi pregătindu-ne pentru acest scop. 

Părinții trebuie să-și crească copiii să fie martiri, să fie mărturisitori. Noi trebuie să ne încurajăm copiii în credința lor, să-i protejăm de întunericul și infecția lumii din jurul lor, de lumescul care îi va afecta. Părinții, și nașii trebuie să joace rolul nostru, să-i aducă la biserică, să-i hrănească, să le dea o temelie puternică de credință pe care să poată crește. Lăsați-i să crească în credință, lăsați-i să fie acea generație viitoare care marturisește, dacă Dumnezeu îi cheamă.

Cu siguranță am intrat în etapa finală a lumii. Oportunitatea de a-L mărturisi pe Hristos, chiar până la moarte, vine pentru mulți, în această generație, în generația următoare, noi nu știm, dar vine. Dar această oportunitate - și știm că este o oportunitate, pentru că ne-a făgăduit Hristos că este o oportunitate de a-L mărturisi-, va veni pentru mulți. Trebuie să ne punem speranța și credința în lumea de Dincolo de această lume, dar mai ales să credem în această făgăduință. Prindeți nădejde, luați-vă curaj din această făgăduință a Domnului nostru că, dacă Îl mărturisim înaintea oamenilor, El va mărturisi pentru noi înaintea îngerilor lui Dumnezeu.

"Chiar dacă ne vom găsi cu diavolul sau cu fiara [apocaliptică], Dumnezeu este prezent. Nici diavolul, nici fiara nu vor putea să ne facă rău, dacă nu are îngăduință de la Dumnezeu să o facă". (Sf. Efrem din Arizona)

LEGATURI:

• O Chilie Athonita: P. Spiridon Bailey

Poeme de Ioan Alexandru. "Rămane-va lumina din văpaie, Rămane-va uitarea din cuvânt, Rămane-va iubirea iubitoare, Din sărăciile ce sunt..."

Lumină lină, leac divin,

Încununându-l pe străin,

Deasupra stinsului pământ,

Lumină lină, Logos sfânt...

P. Varnava Iankos: " Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul"

* Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simțire și bucurie.

*  Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este o stare izolată, un proces, individualist, unde se înfățișează fiecare el însuși și îl gustă pe Dumnezeu și se desfătează de darurile și de răsplățile ostenelilor și ale faptelor sale, ci Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul.

* Unul care se hrănește din harul și din Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu aibă nevoie de a se hrăni și din prezența celuilalt, dar în același timp să hrănească și el prezența celuilalt.

* Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci de stăpâni peste patimile sale prin relația cu Hristos și cu celălalt.

* Toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină a Împărăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu.

Arhim. Elisei Simonopetritul despre Gheronda Emilianos și răspunsuri la întrebări despre singurătate, mărturisirea creștină în lume și taina credinței

Cel care, așa cum spunea Gheronda Emilianos, este singur cu Dumnezeu, de fapt, este cel mai sociabil om, îi îmbrățișează pe toți oamenii. În timp ce singurătatea pe care o avem în societate înseamnă a fi în dialog doar cu sine însuși, fără a se deschide celorlalți.

 

Fragment din Sinaxa Arhim. Elisei, 
Starețul Măn. Simonopetra, 
ținută la Mănăstirea Sfântul Antoine cel Mare 
din Franța, pe 3 septembrie 2023

[...] Și acum, ce-aș putea să vă spun despre Părintele Emilianos? Era un om cu trezvie continuă, postitor, om trecut prin toate încercările, și pe care l-am avut [ca Părinte] pentru a înființa comunitatea noastră pe Muntele Athos, pentru a fonda marea Mănăstire de la Ormylia, care are acum 130 de monahii, și pentru a ajunge la tot ceea ce este astăzi. Dar, în mijlocul a toate acestea, niciodată Părintele Emilianos n-a uitat rugăciunea ca primul lucru de făcut, și spunea : "Ceea ce faceți acum, toate aceste lucruri, sunt foarte frumoase, dar acestea n-au nicio valoare dacă nu sunt susținute pe rugăciune". Dacă am plecat de la Meteora spre Muntele Athos, este pentru a găsi o viață de rugăciune. N-ar fi servit la nimic să ne deplasăm, dacă n-am fi cultivat rugăciunea în Muntele Athos. Doar prin rugăciune putem să aducem roade.

Egoismul duhovnicesc ne duce spre un proces tehnologic de mântuire, nu în comuniune personală. Raţiunea vieţii este dragostea crucii

Luca 17, 12-19

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?  Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?  Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Arhim. Varnava Iankos:
Binecuvântarea neputinţei (2016)

Pericopa noastră evanghelică de astăzi pomeneşte evenimentul tămăduirii celor zece leproşi (v. Luca 17,12-19). Aici se menţionează că zece leproşi şi-au cerut în genunchi tămăduirea de la Domnul şi au primit-o. Însă numai unul dintre aceştia s-a întors ca să-i mulţumească Domnului şi ca să-şi exprime recunoştinţa pentru vindecarea sa. Atunci Domnul a pus întrebarea: „Ceilalţi nouă unde sunt? Pentru ce nu au venit?“. Continuând lectura pericopei evanghelice, Îl vedem pe Domnul nostru că-l îndreptăţeşte duhovniceşte pe acel unul, care mai era şi samarinean, spunând că credinţa lui l-a mântuit.

Avem prezente aici două elemente. Acela al binefacerii şi acela al recunoaşterii.

Întâi de toate, trebuie să analizăm faptul că din cei zece leproşi cel de neam mai de jos a primit acest privilegiu, adică acela de a-i fi recunoscută de Domnul credinţa lui şi posibilitatea mântuirii lui. Acela care nu era de neam ales, cel străin de neam, acela care nu se afla în cadrul poporului moştenirii lui Dumnezeu.

De cele mai multe ori problema se află în faptul că noi suntem atât de izolaţi în noi înşine, încât nu putem să vedem nimic mai departe. Fie că aceasta este o idee, fie că aceasta este o virtute, fie că este orice altceva. Fiecare dintre noi îşi confecţionează un sistem de gândire, de sentimente şi funcţiuni personale, care nu are nicio legătură cu celălalt, nu are nicio legătură cu Hristos. Dar aceasta este o închidere asfixiantă în noi înşine. Odată cu trecerea timpului sufletul se osifică într-o anumită stare, iar omul devine precum betonul şi astfel capătă o anumită formă. Are certitudini, are obsesii şi nu admite schimbări.

P. Galaction Dominte: "Să-i fi celuilalt odihnă, să-i fi celuilalt sărbătoare!"

Ce daruri să facem de Crăciun?

Indiferent ce daruri am face celui de lângă noi, fie că-i dăruim un zâmbet, fie că-i dăruim o îmbrățișare, fie că-i dăruim o vorbă bună, contează să fie din inimă. Pentru că ceea ce pleacă din inimă ajunge în inimă. Ceea ce pleacă doar din vârful buzelor sunt doar cuvinte goale și atât. Cuvintele ar trebui să fie, spune Sf. Ioan Gură de Aur, "cărările faptelor bune". Dacă cuvântul nu pleacă din taina inimii tale, nu ajunge în taina inimii celuilalt. Sunt doar cuvinte goale. Și, în același timp, ni se spune că un cuvânt trebuie să fie plin de Hristos. Și ca să intre Hristos înlăuntru, trebuie să ai smerenie. Smerenia spală picioarele cuvintelor și le sfințește. Și, atunci, ceea ce trimiți celuilalt, trimiți un dar bun și sfințit.

P. Varnava Iankos : cel mai cutremurător lucru e liniștirea lăuntrică

Cel mai cutremurător lucru e liniștirea lăuntrică

Când rămânem în liniște, ne cuprind stări de frământare, de temere. Acestea ne chinuie. Și considerăm legitim acest lucru, ceva normal. Însă, aceasta e risipă de energie duhovnicească. E un consum, o pierdere. Omul care e împresurat de aceste lucruri, și se lasă pradă acestor stări, și se gândește încontinuu la ele, își pierde puterea de a se ruga cu adevărat. A alunga gândul înseamnă a fi INDIFERENT față de el. Imaginația mea primește atacurile diavolului, ale ispitei, sau din trăiri pe care le-am avut, sau din neliniști pe care le avem și care se activează. Când vine așadar gândul, nu-l primesc, sunt indiferent față de el. Într-o clipită își pierde puterea! Dar, când începi să muști momeala și zici: „Ah, așa să fie oare?”, intri în dialog, și gândul prinde putere și te robește, pierzându-ți puterea lăuntrică. Îmi pierd bucuria, inima e condamnată, încurcată, robită își pierde libertatea. Alung gândul înseamnă că NU discut cu el ca să-l pot controla, să-l pot înțelege, analiza, și să trag o concluzie care să fie pozitivă pentru mine, și să susțin: „Iată, acum nu trebuie să-mi fac griji, pentru că m-am gândit, am înțeles că rezultatul nu este negativ". Acest lucru aduce o stare de epuizare. Puterile mele sufletești își pierd tăria și nu pot nici să mă rog, nici să mă bucur, nici să pricep ceva. 

Cei mai mulți dintre noi suntem sfârșiți din cauza gândurilor noastre, de aceea nu rezistăm nici în relațiile noastre reale. Omul e epuizat din cauza gândurilor sale, se chinuie lăuntric, suferă și nu are putere să gestioneze lucruri simple. Îl vezi că este obosit, se enervează ușor, este irascibil, pentru că în interior este deja terminat. De aceea, e foarte important când omul se roagă. 

La început, câteva minute trebuie să-și golească mintea, să se liniștească, să nu se gândească la nimic, să nu spună nimic. Să nu se îngrijoreze pentru ceva, să se golească complet, să nu aibă nici gânduri bune, nici gânduri rele, să fie golit de toate sensurile, liniștit. Când se creează după câteva minute acea stare de liniște, omul este gata să se roage. 

De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu este auzită și nu are putere pentru că se face cu o stare de neliniște, sub o stare de tensiune, de încleștare lăuntrică, care este pricinuită de grijile noastre. O rugăciune făcută cu un sentiment de neliniște dintr-un anumit motiv, nu este rugăciune. E o prosteală, timp pierdut, nu are niciun efect în inima noastră. Nu are putere lucrătoare în inima noastră. E o stare de încleștare și, concomitent, spunem mecanic și obsesiv: „Dar eu m-am rugat, însă Dumnezeu nu m-a ascultat!”, „Am privegheat toată noaptea în rugăciune!” Nu te-ai rugat concentrat la Hristos, ci asupra neliniștii pe care o aveai. Te-ai concentrat asupra cererii, nu asupra lui Hristos. Cererea ta era rezolvarea unei probleme, și nu ai înțeles că Hristos era căutarea. Și irosim fără rost toată noaptea. L-am căutat pe Hristos cu buzele, însă inima ne era în altă parte. De aceea, omul nu se poate ruga adevărat, nu poate rodi rugăciunea lui dacă e tulburat, stresat, neliniștit, dacă se simte presat de ceva. Să ne golim mintea de gânduri, să ne liniștim, să fim cu pace. 

Nu există o mai mare liniștire decât certitudinea unei relații vii! Relația, vorbirea cu Dumnezeu, comuniunea cu El, această relație vie îți va aduce o stare de împlinire sufletească, care e rodul plinătății unei relații iubitoare cu Dumnezeu. Așa cum într-o relație cu o anumită persoană importantă pentru tine, pe care o iubești și ești sigur de dragostea ei, ești fără cuvinte și te bucuri. Iar această bucurie îți aduce tăcere și liniștire. Te liniștești, ești liniștit. 

Omul care trăiește cu adevărat aceste lucruri nu se tulbură în munca pe care o face, nu e afectat că socializează, atâta timp cât știe să trăiască aceste lucruri. Poți să și muncești, să și socializezi, și să păstrezi în tine această comoară, această tăcere lăuntrică. Văzând, să te faci că nu vezi, auzind să nu auzi. Și când lucrezi acestea ziua și noaptea, fie și numai noaptea, atunci te obișnuiești, și devii calm, liniștit, te simți în largul tău. 

Și așa cum cineva se bucură și se desfătează de mare, tot așa și tu te desfătezi de oceanul rugăciunii minții. Aceasta înseamnă liniștirea autentică a celui care se roagă. E ca și cum s-ar lăsa pe sine să plutească în marea milostivirii dumnezeiești. Se predă pe sine, se odihnește, nu simte nici un fel de tulburare. Poate să fie sfârșitul lumii în jurul nostru! Pe noi nu ne atinge. Există ceva mult mai important înlăuntrul nostru. 

Cel mai cutremurător lucru care i se poate întâmpla unui om este liniștea lui lăuntrică. E cel mai exploziv eveniment, e lucrul desăvârșit pe care omul îl poate experia, pentru că atunci trăiești cu adevărat liniștirea lăuntrică. Nu e o stare de pasivitate, ci omul simte lucrarea unei energii atât de mari, devine atât de lucrător în relația cu Dumnezeu, încât depășește limitele tensiunii și ajunge la o pace și o liniște lăuntrică. Când cineva aude de liniște și de tăcere, zice: „Ah, adică nimic? Apatie, pasivitate, un om adormit?” Numai adormit nu ești atunci. Ești atât de treaz, încât te liniștești! Ești atât de energic, încât te bucuri de prezența lui Dumnezeu! Și atunci ți se deschid ochii și îmbrățișezi întreaga lume, totul! Și trăiești această pace ca și cum ai pluti pe o mare a dumnezeirii. 

Vine gândul și te tulbură: „Și dacă o să mori?”, „Viața e în mâna lui Dumnezeu!”; „Și dacă ajungi în iad?”, "Dacă vrea Dumnezeu, să merg și-n iad!”; „Dacă cei dragi se pierd?”, „Ai mei sunt oare? Ai Domnului sunt! Eu voi face doar ce-mi stă în putință, nimic mai mult!” 

Nu există o răstunare de situație și o provocare mai mare pentru diavol decât aceea de a nu te tulbura. Și nu există o reușită mai mare pentru diavol decât aceea de a te tulbura și a te neliniști. Crapă! Îți zice: „Da, ești prost? Hai să-ți explic că trebuie să te stresezi! Stai să-ți explic, copilul tău se află în pericol!” Cu asta se ocupă diavolul. Și scandalizăm rațiunea atunci când răsturnăm situația, dar nu prin gândul nostru, prin obiecție, adică prin împotrivire, ci prin totală INDIFERENȚĂ! Atunci vom scăpa și de psihanaliză, și de medicamente psihotrope. Și se va reduce astfel și munca duhovnicului.

De Crăciun nu stingeți lumina!

Despre pacea cu ceilalți

Omilie a Sfântul Grigorie Palama

Cu toții suntem frați, deoarece provenim de la un singur Tată și Ziditor. Numai noi am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De asemenea, avem cu toții obârșia de la un singur tată pământesc, Adam. Noi trăim și în același loc și avem împreună Biserica mamă. Conducătorul Bisericii și desăvârșitul este Hristos. Fiul adevărat al lui Dumnezeu, Care nu este numai Dumnezeul nostru, ci a dorit să devină și Fratele și Tatăl nostru. Când S-a arătat femeilor care veneau la mormânt, după Învierea cea de a treia zi din morți, a spus: "Mergeți și spuneți fraților Mei să meargă în Galileea și acolo Mă vor vedea"(Matei 28, 10).

Sfântul Apostol Pavel scrie: "Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel și El (Hristos) S-a împărtășit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul" (Evrei 2, 14). Noi toți, prin harul Sfântului Duh, ne-am botezat într-un trup. Avem o credință și o nădejde în același Dumnezeu, Care, prin iubirea Lui, ne strânge lângă El și ne face pe unul mădular al celuilalt și al Lui Însuși.

Prin înrâurirea celui viclean a intrat, din nefericire, printre noi indiferența și uneori ura, și s-a îndepărtat iubirea. Acum ne-am rupt din comuniunea noastră și am devenit dușmănoși unul față de celălalt. Tocmai din această cauză există războiul cel dintre noi, confuzii și tulburări. Locuim în același oraș și am devenit adversari, astfel încât să creadă cineva că orașul acesta este stăpânit de dușmani. Mulți se plimbă fără rost prin oraș și distrug case, apucă lucruri, care nu sunt ale lor, îi caută cu o mânie îngrozitoare pe proprietarii și se reped asupra lor cu sentimente ucigătoare și neomenești. Ce patimă! Cât este de mare dimensiunea nemerniciei noastre? Același oraș să se lupte cu sine însuși și să se dărâme cu propriile sale mâini! Cei mai mari au tăcut din cauza fricii, în timp ce au stăpânit cei grobieni și mârșavi.

Să nu vă necăjiți de cele ce auziți, deoarece sunt adevărate, și vi le spun pentru ca să recunoașteți neputința care ne stăpânește și să căutați pricina. Vă ajut ca să doriți tămăduirea și să faceți tot posibilul ca să o dobândiți și să o păstrați. Deoarece pentru care alt motiv ați pierdut iubirea între voi și cu Dumnezeu, decât datorită dispoziției sufletești și preferinței pentru păcat? Domnul spune în Evanghelie că: "Din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci"(Matei 24, 12 ). Însă, când o să se răcească complet iubirea este imposibil să rămână harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu între noi.

Vă voi înfățișa lucrurile cu o pildă. Sufletul fiecăruia dintre noi seamănă cu o candelă care are ca ulei lucrarea faptelor bune și ca fitil iubirea. Peste iubire se odihnește, în loc de lumină, harul Sfântului Duh. Când o să dispară acest ulei, adică lucrarea faptelor bune, fără îndoială iubirea, care există în suflet în loc de fitil, se răcește și lumina pleacă. Lumina purtării de grijă și a harului lui Dumnezeu pleacă în acest fel și se îndepărtează de la oameni, fiindcă au izgonit singuri iubirea de lângă ei. Tulburările dintre noi sunt provocate prin faptul că Dumnezeu Și-a întors fața Lui de la noi. Am preferat păcatul și între noi vin neînțelegeri și confuzie. Acolo lucrează conducătorul răului, care face pe oameni să devină ca fiarele și să dobândească caracterul demonilor, împotrivindu-se Dătătorului de viață Hristos.

Întorceți-vă, deci, din nou pe drumul Evangheliei lui Hristos ca să păstrați pentru totdeauna între voi buna înțelegere și să se întoarcă lângă voi Domnul. Numai atunci Acela Se odihnește asupra voastră împreună cu pacea și cu harul Sfântului Duh. Noi ne apropiem de voi ca mijlocitori ai lui Hristos, pentru că Acesta vă mângâie prin mijlocirea noastră. Împacați-vă cu Dumnezeu. Recunoașteți rudenia care există între voi, nu numai cea după suflet, ci și cea după trup. Nu vă gândiți numai la rău și să nu doriți niciodată să răsplătiți răul cu rău. Biruiți răul cu binele si îmbrățișați iubirea cea dintre voi, ca să dobândiți și iubirea lui Dumnezeu. Cei care nu iubesc pe frații lor nu pot să aibă iubirea către Dumnezeu și să se bucure de harul și de purtarea Sa de grijă.

Fraților, ascultați de cuvintele mele. Vă propovăduiesc pacea și vă rog să conlucrați pentru a o dobândi împreună cu mine. Iertați unul celuilalt vina care poate să o aibe și deveniți fii ai păcii. Hristos a zis ucenicilor Săi, și prin ei S-a adresat nouă, ca în orice oraș sau casă în care vom intra, să propovăduim pacea. Sfântul Apostol Pavel scrie: "Căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul"(Evrei 12, 14). Astfel să trăim cu toții împacați între noi și reuniți prin pace, iubire și bună înțelegere. Așa vom avea printre noi pe Domnul nostru Iisus Hristos și dulcea Lui făgăduință. Atunci Acela pentru noi o să înlăture orice dificultate a acestei vieți și o să ne dăruiască adevărata și veșnica viață.

Din "Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama - Fragmente din textele Sfântului care au fost prezentate în cadrul Centrului Spiritual al Bisericii Mitropolitane", Editată de Sfânta Biserică Mitropolitană "Sfântul Grigore Palama", Tesalonic 2023

Frați de Lumină

de Marius Iordăchioaia

Un brad de Crăciun este sufletul tău
un pom cu lumini de poveste
ce nu pot să fie de nimeni aprinse
decât de Copilul din iesle...

de-aceea, te rog, cheamă Numele Lui
ca Steaua în piept să se-aprindă
să-L aflu în tine, născut, pe Iisus
e cea mai frumoasă colindă...

strângându-te-n brațe la El să ajung
ca sufletul meu să se-nchine
să-I dau tămâie și aur și smirnă
stând de vorbă cu tine...

și-așa să ne afle iarna în zori
dormind lângă ieslea divină
și vite și îngeri și magi și păstori
o lume de frați de lumină...

Întrebări și răspunsuri la conferința „Ce este omul?” a Părintelui Rafail Noica

- Ortodoxia am văzut-o ca firea adevărată a omului, către care tânjește tot omul, sub diferite forme.

- Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare și prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului prin care ne găsim identitatea pe care ne-a arătat-o Hristos.

- Apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi și îl putem înțelege pe Dumnezeu cel adevărat. 

- Dacă egoist ne nevoim, în duh egoist, n-o să ajungem departe.

- Si dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă, peste întreaga lume.

- Cea mai înaltă cale pentru mântuire este calea pe care mi-o gândește Dumnezeu mie. 

- Suferințele care ne vin în viață, toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu o socoteală, pe care, dacă o înțelegem, toate vor fi spre mântuire.

- Sensul adevărat e acea orientare a privirii către cele veșnice. 

- Ascultarea este o stare a iubirii. 

- Duhul Sfânt este legat de persoană și de dragoste, dragostea Duhului Sfânt.

- În afară de persoană nu este nimic. 

- Dacă nu înțelegem ceva din viața noastră în termenii celor două porunci de care Hristos a zis că ele sunt cele mai mari și că de ele atârnă tot restul, înseamnă că n-am înțeles. 

- Rugăciunea este singurul fel de a nu judeca și de a nu fi judecați, este faptul de a nu lepăda pe aproapele, chiar dacă ne este vrăjmaș. 

- Rezumând tot ce am spus: Ce este omul? Este o călătorie din biologie la a deveni un duh de Dumnezeu văzător.

Părintele Rafail Noica - cuvântul conferinței "Ce este omul?"

Ce este omul?

- Smerenie este poartă deschisă iubirii.

- Un singur lucru gândește dragostea lui Dumnezeu: viața!

- Noi suntem o devenire întru a fi, devenire întru Ființă.

- Hristos este dragoste, de nimic micșorată, de nimic clintită, de nimic împuținată.

- Dragostea are nevoie să meargă până la capăt.

- Crucea este dragostea dusă „prea departe”, dragostea dusă „până la capăt”, dragostea adevărată.

- Omul caută crucea lui Hristos și nimic altceva.

***

Conferinta de la Alba Iulia, 23 octombirei 2006

Cuvânt bun, cuvânt mântuitor, cuvânt mângâietor cerem de la Domnul, cerem, Ție Doamne, cuvânt din tăcerile cele de Sus.

Nicolae Steinhardt despre Dumnezeul celor mai frumoase seri de Crăciun

"Dragul meu,

Creștinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul și absurdul. Învățăturile lui Hristos sunt surprinzătoare și neașteptate. Ceea ce se cere creștinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălțime amețitoare, fără plasă. Nu-i de mirare că mulți se prăbușesc ori, pur și simplu, refuză să urce. Oamenii, în general, sunt ostili creștinismului și tind - din toată inima - înspre Vechiul Testament.

Într-o recentă predică la biserica unde merg de obicei, preotul ne arăta de ce îndeobște creștinii se feresc de Evanghelie și se simt mai în siguranță, mai acasă în Vechiul Testament. Pentru că aici Dumnezeu este drept, necruțător, răzbunător, sever. Omul mijlociu, de ispravă, e și el drept, cinstit, aspru, neiertător, răzbunător, rece. Hristos, însă, e cu totul altfel și nu poate decât să-l uluiască pe omul mijlociu. Hristos e gata să ierte, să șteargă totul cu buretele pentru o vorbuliță rostită cu drag (și omul mijlociu - pentru care contabilitatea e culmea sfințeniei - tresare indignat în fața acestui fapt), iubește mai ales pe păcătoși (nu păcatul în sine, dar pe păcătoși da), e oricând dispus să înmulțească băutura și bucatele (ceea ce e un scandal pentru omul mijlociu, foarte lacom, dar pornit să confunde religia cu ascetismul sever) și toată vremea îi dă numai cu dragostea, în înțeles de charity, of course (caritate), dar care, nu-i mai puțin adevărat, rămâne un cuvânt suspect. "

București, 30 noiembrie 1970

Fragment dintr-o scrisoare către Virgil Ierunca 

Nicolae Steinhardt - Corespondență vol. 1, pag. 587-588, Polirom

***

"În primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi până la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează, Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. Începând din cerul al şaptelea se dezvăluie — celor ce le este dat — neaşteptate secrete finale. Numai că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este o „forţă” sau o „energie”, cât mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blând şi bun. Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliotheque."     

Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii

P. Varnava Iankos : Domnul răstoarnă sistemul religios, care te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră, pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele și cu Dumnezeu. Oamenii sunt curbați de sisteme religioase idolatre, legaliste, virtuale, care prin frică îi țin legati într-un anume confort. Dar, cel ce poate să relaționeze cu Persoana, cu Adevărul-Hristos, devine un om liber și autentic. Părintele Varnava Iankos ne revelează aceste lucruri în lumina cuvântului evanghelic.

***

 

Domnul învăța în zi de sâmbătă în sinagogă. Și era acolo o femeie bolnavă, o femeie gârbovă, care de 18 ani purta această boală, fiind legată de Satana. Și Domnul, în sinagogă, în zi de sâmbătă, cu îndrăzneală a vindecat-o. Și cei din sinagogă s-au mâniat, pentru că Domnul a vindecat-o pe acea femeie într-o zi de sâmbătă.

Atunci, într-un mod frumos dar și adevărat, le-a spus: „Au nu trebuie vindecat omul în zi de sâmbătă? Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle, și nu îl duce să îl adape?”. Așa îi învață Domnul, și intră în esența problemei lor dărâmându-le idolatrizarea normelor legii, în spatele cărora se baricadau, pentru că nu puteau să dezvolte o relație esențială, personală, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Să insistăm asupra a trei elemente.

Întâi de toate, vedem că Domnul îi învață în sinagogă. Pe de-o parte îi înfruntă liniștit și discret, dar îi și provoacă în același timp. De ce mergi, Doamne, în zi de sâmbătă în sinagogă și le răstorni sistemul religios - în ceea ce privește gândurile și felul lor de a fi -, n-ai fi putut să-i abordezi într-un mod plăcut, să discuți cu ei? Sau să o vindeci discret, altă dată, și în alt loc, pe acea femeie? Domnul, adevăratul doctor și pedagog, știe când să tacă și când să vorbească, când să fie discret și când să provoace. Atunci când omul se baricadează și dezvoltă un fariseism și un egocentrism religios are nevoie de această provocare. Domnul recurge la această provocare, ca să dea o altfel de educație și un alt drum în viața duhovnicească.

Al doilea element constă în ceea ce se întâmplă cu oamenii sinagogii. Se spune că s-au mâniat. Dar, ce vă deranjează? Persoana pe care a vindecat-o? Sau fortificațiile voastre, legile și canoanele voastre? Și, dacă chiar vă interesează legile voastre, de ce vă mâniați? Atunci când cineva se mânie, înseamnă că nu se află în adevăr. Se simte plin de complexe de inferioritate, simte că viața sa e plină de lipsuri, și încearcă să se dea mare și tare prin faptul că se mânie și își iese din fire. Însă, cineva poate spune: „eu mă mânii deoarece apăr adevărul!”

Există o cunoaștere obiectivă a adevărului, care e o descriere a faptelor reale, însă, există și un alt adevăr mai profund: adevărul duhovnicesc! Poate că descriau o răsturnare a legilor lor și a faptelor lui Hristos, și poate că descriau evenimente reale, însă, care erau scopurile lor? Care era rațiunea lor duhovnicească? Există, așadar, adevărul duhovnicesc!

În principiu, în viața și în relațiile noastre ne revoltăm și ne mâniem deoarece se întâmplă o greșeală, o nedreptate, pentru că suntem ofensați și trebuie să susținem adevărul. Însă, adevărul nu e doar un fenomen exterior! Dacă adevărul nu conține iubirea lui Dumnezeu dacă nu are în noi motivații sănătoase, dacă nu are iubirea de Dumnezeu și de aproapele, oricât de real este sau ar părea, nu este autentic!

Noi ne pierdem vremea și la spovedanii, să descriem evenimente din viața și din relațiile noastre: cât de mult ne-au nedreptățit, care e adevărul, să căutăm unde e adevărul.  Dar, ce este adevărul, în final? E un adevăr obiectiv sau o Persoană? Adevărul este, așadar, Persoană. Și cine poate să relaționeze cu Persoana este un om autentic! De multe ori, sub pretextul adevărului negăm Adevărul, pentru că ne îndepărtăm de Dumnezeu și de om! Pentru că nu putem să relaționăm!

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele. Cineva se baricadează în spatele adevărului. Altcineva în spatele unei moralități, altcineva în spatele unei religii. Alții în spatele unor legi, norme și canoane religioase. Însă, această fortificație te închide în sine și nu poți relaționa cu aproapele. 

Și Domnul vine să descopere un adevăr de temelie al vieții duhovnicești. Tipic, sau esență? Virtual, sau adevărat? Relație, sau litera legii? Asumarea responsabilității, sau siguranța prin lipsa mea de asumare a responsabilității vieții mele, deoarece sunt baricadat în spatele respectării unor legi? Vine, așadar, Domnul să facă această răsturnare de situație. 

Nouă ne e frică să ne întâlnim cu Dumnezeu, pentru că nu știm ce fel de Dumnezeu ni se va descoperi. Pentru că poate fi un Dumnezeu Care nu ne susține voile și imaginația noastră. Ne temem să ne întâlnim cu noi înșine deoarece nu știm care e adevărul nostru - și asta ne sperie cumplit! Nu vrem să ne întâlnim cu adevărat cu celălalt pentru că se poate să ne riscăm siguranța. Și, datorită acestei nesiguranțe, fiecare își găsește un zid de apărare. Și, cel mai bun zid de apărare, cea mai bună fortificație, poate că este ținerea literei legii din Biserică. Cea mai bună fortificație este tipicul și acest „ așa cum trebuie” social, ca să ne susținem puterea noastră. Însă, toate acestea ne îndepărtează de aproapele, pentru că simțim o profundă nesiguranță existențială, și nu știm unde ne va duce o relație adevărată. 

Și ce te interesează unde te va duce „Păi, voi pierde!”,„Dar câștigul înseamnă, în Biserică, să te pierzi pe sine însuți.” Credem sau nu acest lucru? „Câștig e pentru mine să nu [mă] pierd.” De aceea, observăm că cea mai mare înșelare la spovedanie este că fiecare își susține părerea individuală, nu vrea să piardă. Și toți cârtesc, că au fost nedreptățiți. Însă, Biserica spune că a câștiga înseamnă a pierde. Ce înseamnă, deci, pentru mine câștigul? Să pierd de dragul altuia, ca să pot relaționa cu el. Să-mi pierd drepturile și siguranța, de dragul altuia! Însă, acest lucru e înfricoșător, căci îmi pricinuiește o incertitudine! Unde voi ajunge? Dar poată să simtă așa ceva cineva care-L iubește pe Dumnezeu? Poate simți cineva nesiguranță, când crede în iubirea lui Dumnezeu? În sfârșit, să avem incertitudini, acestea sunt începutul relației!

Deci, vine Domnul să răstoarne acest sistem religios, care este o cangrenă imensă în Biserică, pentru că te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele.

Noi credem că relația înseamnă o legătură socială, să ne ținem companie. Relația înseamnă să pricep rațiunea adâncă existențială a fiecăruia, pentru ce trăiește fiecare cu adevărat, și să ne întâlnim în persoana și în cuvântul lui Hristos! 

Însă acest lucru necesită muncă. Și pentru că ni se pare înfricoșător, imposibil de realizat, vrem să ne simțim comozi și baricadați în spatele unui fenomen oarecare. Ținem cu acrivie litera legii, avem sistemul de norme social, avem drepturile noastre individuale. Și fiecare încearcă să se simtă cumva puternic. Cine vrea să facă acest lucru? Fricosul, complexatul. Omul liber se simte eliberat de fricile sale și de incertitudinile sale pentru că a gustat iubirea lui Hristos. Nu are nevoie de aceste formalități! Nu se teme să fie șifonat! Nu se teme să fie nedreptățit! Pentru că cea mai mare nedreptate este să fii închis în spatele zidurilor tale de apărare!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Rugăciuni ale Sfântul Isaac Sirul

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul,

 la întristare și deznădejde

Suntem pururea plini de plâns amar pentru noi; veselește, Doamne, întristarea noastră și dă răcorire inimii noastre aprinse. Neliniști și suferințe ne învăluie zi și noapte; răcorește, Doamne, în ascuns, flacăra inimilor noastre.

Niciunde nu este pentru noi nădejde în stare să mângâie durerea noastră; apropie degetul Tău, care răcorește toate, de plânsul care e în inima noastră.

Zi și noapte ducem lupte nesfârșite care să facă să slăbească nădejdea noastră în Tine. Tu să fi în luptă căpetenia oștirii noastre; îmbărbătează-ne, Doamne, cu glasul Tău ascuns care vine din tăcere și care ne învață prin Duhul scopul ascuns al luptei noastre.

Mintea noastră să nu fie lipsită de mângâierea Ta, Mântuitorule, ca să nu fie înghițită în oceanul valurilor deznădejdii.

Arată-ne, așadar, Doamne, adevărata noastră nădejde de departe, ca văzând-o să ne întărim și să putem disprețui toate nenorocirile noastre.

Nu știm să ne luptăm. De ce s-a pus în mișcare timpul luptelor? Înțelepțeste Tu Însuți copilăria noastră în cele duhovnicești. Legătura cu Tine să ne înțelepțească și de la Duhul Tău să primim ajutorul care ne călăuzește pe calea care ne urcă la ceruri.

Unge, Doamne, inima noastră cu Duhul Tău, ca să fim preoți tainici și să slujim Ție cu mișcările noastre în Sfânta Sfintelor a cunoașterii Tale.

Înțelepțeste-ne cu descoperirea Ta pe calea ce duce spre cetatea noastră; întărește călătoria noastră până la ea cu osteneala luptelor.

 

***

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul 

pentru cei ce rătăcesc de la credință 

Te rog din tot sufletul, Hristoase Dumnezeule, învrednicește-i cunoștinței celei adevărate pe toți cei ce rătăcesc de la ea, ca să cunoască slava Ta. Iar tuturor celor care au trecut din lumea aceasta fără credință și fără să aibe o viață virtuoasă, fii lor apărător pentru trupul pe care l-ai luat din ei; astfel ca, uniți fiind într-un singur trup al lumii întregi, să-Ți înălțăm slavă în Împărăția Cerurilor, Ție, Fiule Unule-Născut, Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântul și Bunului și de viață făcătorul Său Duh, acum și în vecii nesfârșiți. Amin !

***

Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul,

Unde ne sunt Părinții?

Inima mă doare, pătimește sufletul meu și toate cele dinlăuntrul meu se frământă. De unde să iau lacrimi, de unde să iau umilință și suspine pentru a plânge sărăcia noastră și împuținarea sfințeniei între noi ?

Văd, Stăpâne, că pe Sfinții Tăi, ca pe aurul cel ales, Tu îi iei din lumea această deșartă, ca să-i odihnești întru viață.

Ca un grădinar prevăzător, ce se îngrijește să culeagă roada la vremea ei ca să nu fie ea stricată de ceva, așa și Tu, Mântuitorule, strângi pe aleșii Tăi care s-au trudit întru dreptate.

Iar noi, cei leneși, slăbiți cu voința, petrecem în înverșunarea noastră și rodul nostru rămâne crud totdeauna pentru că nu avem hotărâre de a ne trudi cu sârguincios și de a ne desăvârși în lucrarea faptelor bune, ca să fim și noi adunați în hambarele vieții.

Tânguieșre-te, suflete al meu și plângi, că atât de curând te-ai lipsit de părinții cei desăvârșiți !

Unde sunt astăzi Părinții? Unde-s iubitorii de săraci ? Unde-s Sfinții? Unde-s cei blânzi? Unde-s pustnicii și cei care iubesc cumpătarea? Unde-s cei înfrânți cu inima, care în rugăciune curată au stat înaintea Domnului ca îngerii? Toți s-au mutat de aici către Domnul, având aprinse candelele lor. Vai, nouă ! În ce vreme trăim? În ce beznă a răutății ne-am afundat?

Părinții noștri au intrat în limanul liniștit al vieții, ca să nu vadă întristările și ispitele care ne lovesc pentru păcatele noastre. Ei au primit cununile, iar noi dormităm și căutăm plăcerile acestei lumi.

Îndură-te de noi, Doamne! Deșteaptă mintea noastră cea amorțită în deșertăciune! Dă-ne umilință și lacrimi, ca ele, câtuși de puțin, să aprindă iubirea în inimile noastre și să putem vedea calea cea adevărată pe care au mers după Tine părinții noștri. Dă-ne voință și putere de a merge pe aceeași cale, ca împreună cu ei să primim și noi partea celor mântuiți spre slava numelui Tău.