luni, 25 ianuarie 2016

"Un om fara Biserica, fara neam si fara familie este orb" - Predica IPS Teofan la Duminica vindecarii orbului din Ierihon


Şi când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.  (Luca 18, 35-43)

***

IPS Teofan: "Doamne, să văd!" - 

să vedem propriile noastre păcate, 

să vedem chipul lui Dumnezeu din fratele nostru, 

să vedem prezenta lui Dumnezeu în creația Sa, 

să vedem Biserica din care facem parte, sa vedem neamul în care ne-am născut și familia căreia îi aparținem

Daca omul tinde prin rugaciune si prin staruinta multa sa nu priveasca la pacatele celuilalt si la pacatele sale, primeste din partea lui Dumnezeu o binecuvantare mai mare decat a primit-o orbul din Ierihon, caci nimic nu este mai curat in fata lui Dumnezeu decat omul sa-si vada propriile pacate si spurcaciune este in fata lui Dumnezeu atunci cand omul vede in sine doar virtuti, doar superioritate in relatie cu ceilalti, doar constatarea ca el este bine, pe cand altii nu se afla pe cale.
*
Daca omul n-are putere sa vada ca fara de Biserica nu isi descopera sensul vietii, ca fara neam este al tuturor si al nimanui, iar fara de familie nu primeste confortul launtric, fara de care viata linistita nu exista, un om fara Biserica, fara neam si fara de familie, indraznim a spune ca este orb.



Suntem in duminica a 31-a dupa Rusalii, dupa Pogorarea Duhului Sfant si astazi, la Dumnezeiasca Liturghie, am ascultat doua cuvinte din dumnezeiasca Scriptura: un cuvant trimis de Sfantul Apostol Pavel ucenicului sau Timotei, si un cuvant dupa Evanghelia Sfantului Apostol si Evanghelist Luca. In acest din urma cuvant ni se realateaza de dumnezeiescul evanghelist minunea vindecarii de orbire a unui bolnav din Ierihon. Din relatarea Sfintei Evanghelii retinem rugaciunea acestui orb adresata Domnului Hristos pentru ca sa primeasca vindecare si marturisirea de catre Domnul Hristos a credintei aratata de acesta.

Intalnindu-l in cetatea Ierihonului, si intrebandu-l "ce voiesti sa-ti fac?", orbul din Ierihon a spus: "Doamne, sa vad!". In multe feluri, in diferite chipuri, Dumnezeu se adreseaza fiecarei fiinte umane, si in mod special celor credinciosi, cu intrebarea: "Ce voiesti sa-ti fac?". Si, inima noastra este plina de raspunsuri. Depinde de starea de sanatate, de saracie, de bogatie, de starea sufleteasca in care ne aflam. Si raspundem prin rugaciunile noastre, prin exprimarea dorurilor noastre, raspundem la intrebarea "Ce voiesti sa-ti fac?" in diferite feluri, in diferite chipuri. 

Preluand raspunsul celui orb din Evanghelie, si anume: "Doamne, sa vad!", ajungem la concluzia ca acesta este raspunsul care ar trebuit dat de fiecare, intrebarii Domnului Hristos "Ce voiesti sa-ti fac?", si anume "Doamne, sa vad!".  "Doamne, sa vad!", pentru ca exista destula ceata, si intuneric destul, pe ochii sufletului nostru si, de obicei, nu vedem ceea ce ar fi bine sa vedem, iar ochii nostrii ne sunt atintiti in inima si in cugetul nostru, in genere, pe ceea ce nu ar trebui sa vedem. 

Asadar "Doamne, sa vad!". "Doamne, sa vad!", si anume ce? Si, spun Sfintii Parinti, ca cel mai bine este ca omul sa-si vada propriile pacate. Daca omul tinde prin rugaciune si prin staruinta multa sa nu priveasca la pacatele celuilalt si la pacatele sale, primeste din partea lui Dumnezeu o binecuvantare mai mare decat a primit-o orbul din Ierihon, caci nimic nu este mai curat in fata lui Dumnezeu decat omul sa-si vada propriile pacate si spurcaciune este in fata lui Dumnezeu atunci cand omul vede in sine doar virtuti, doar superioritate in relatie cu ceilalti, doar constatarea ca el este bine, pe cand altii nu se afla pe cale. 

In al doilea rand,  "Doamne, sa vad!", si anume sa vad prezenta lui Dumnezeu in creatia Sa. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18, 1), spune cartea Sfanta, marturisind prin aceasta ca omul este chemat sa vada in tot ceea ce este in jurul sau prezenta lui Dumnezeu. Sfantul Antonie cel Mare, praznuit acum cateva zile, la intrebarea unor filozofi ai timpului: "cum tu graiesti lucruri intelepte, fara sa stii sa citesti? Ce carte citesti tu?". Si Sfantul Antonie a spus: "eu citesc in cartea creatiei lui Dumnezeu si, contempland-o pe aceasta, Il vad pe Dumnezeu in toata splendoarea dumnezeirii Sale in creatie, si din aceasta primesc intelepciune, asa cum voi credeti ca primiti din carti".

In al treilea rand, "Doamne, sa vad!", si anume ce sa vad? Sa vad chipul lui Dumnezeu din fratele de langa mine, ca este om sfant sau pacatos, ca imi este prieten sau dusman, ca apartine credintei mele sau apartine altor nazuinte, el are undeva, in adancimea sufletului sau chipul lui Dumnezeu, iar eu sunt chemat sa descopar in fratele meu chipul lui Dumnezeu. Acelasi dumnezeiesc Sfant Antonie cel Mare, spunea ca dobandindu-l pe fratele meu dobandesc mantuirea si, nevazandu-l pe fratele meu gresesc lui Hristos. 

In al patrulea rand, ce putem cere lui Dumnezeu sa vedem? Sa vedem Biserica din care facem parte, sa vedem neamul in care ne-am nascut si, in deosebi, familia careia ii apartinem. Caci, daca omul n-are putere sa vada ca fara de Biserica nu isi descopera sensul vietii, ca fara neam este al tuturor si al nimanui, iar fara de familie nu primeste confortul launtric, fara de care viata linistita nu exista, un om fara Biserica, fara neam si fara de familie, indraznim a spune ca este orb.

In Evanghelia de astazi, am aflat prin atitudinea orbului vindecat ca sunt necesare doua lucruri ca omul sa vada, si anume, rugaciune staruitoare, precum a orbului din Evanghelie, care striga simtind ca trece Hristos Domnul pe langa dansul: "Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!". Si, in al doilea rand, Hristos Domnul, vazand credinta lui, ii spune: fie tie dupa credinta ta.

Sa mergem la casele noastre dupa dumnezeiasca Liturghie, meditand la orbul din Evanghelie, meditand la credinta lui staruitoare, la rugaciunea lui de foc, si avem nadejde sfanta ca Dumnezeu nu ne va lasa intru totul in orbirea noastra. Si, ascultand dorinta noastra: "Doamne, sa vad!", El ne va da putere sa vedem propriile noastre pacate, sa vedem prezenta Lui in orice faptura, sa contemplam chipul Lui in fiinta aproapelui, si, acestea trei, sa le traim autentic in Biserica, in neamul nostru si in familia din care facem parte. Amin!           


sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Debutul lucrărilor Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe reunită la Chambésy (22-27 ianuarie 2016) pentru pregătirea Sinodului Pan-ortodox


Lucrările Sinaxei Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe au debutat vineri, 22 ianuarie 2016, în jurul orei 16:00 (ora României), la Geneva. Evenimentul are loc la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy în perioada 22 – 27 ianuarie 2016. La sinaxă participă şi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
În deschiderea lucrărilor, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a oficiat o slujbă de Te Deum la Biserica Sfântul Apostol Pavel.
În cuvântul de deschidere, Sanctitatea Sa a mulţumit celorlalţi Întâistătători de Biserici Ortodoxe, precum şi delegaţilor, că au acceptat schimbarea locului desfăşurării sinaxei, de la reşedinţa Patriarhiei Ecumenice (Istanbul) la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy care este „dedicat slujirii unităţii panortodoxe, şi care a găzduit şi găzduieşte deja, de o vreme îndelungată, multe întâlniri interortodoxe şi pan-ortodoxe”.

Delegația Bisericii Ortodoxe Române este condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și compusă din: Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal, Pr. Consilier patriarhal Michael Tiţa, Coordonatorul Sectorului de relaţii bisericeşti, interreligioase şi comunităţi bisericeşti externe, Pr. Prof. Viorel Ioniţă, Consilier patriarhal onorific, Pr. Consilier patriarhal Ştefan Ababei.

vineri, 22 ianuarie 2016

Spicuiri din cuvantul Ierom. Savatie Bastovoi la Seara Editurii Cathisma


Asta e cea mai buna masura in viata, atunci cand nu ai un sfatuitor, sa ai marturie a lucrului din Scriptura.
*
Daca noi suntem niste oameni sensibili, daca noi avem experienta propiei simtiri, atunci cand vorbim cu celalalt, daca ajungem in inima lui, inima noastra se incalzeste, se bucura, dar, daca inima noastra are o intepatura si se raceste pe loc, ati nimerit alaturi. Nu mai insistati, pentru ca s-ar putea sa va treziti ca aruncati margaritare porcilor si sa se intoarca impotriva voastra si sa va rupa cu tot ce ati vrut sa spuneti, adica sa vi-l faceti dusman.


Este o moda acuma de a numi sfinti, nu zic eu inainte de vreme, dar e o atitudine, o piosenie nepotrivita in Biserica de a o lua inaintea evenimentelor. In Pateric se spune ca atunci cand te lauzi cu duhovnicul tau, cu Parintele tau, cat e el de mare, bun si sfant, fi atent ca nu cumva sa te lauzi pe tine. Ca si din aceasta pornire fac oamenii avva: "vai avva, avva, avva! Eu stau la picioarele lui avva!", dar de fapt el se povesteste pe sine: tragei si voi concluzia cat sunt eu de grozav daca eu stau la uitati-va si voi la ce fel de oameni, si sunt si invatati, si mai ca n-as fi eu mai invatat decat batranii. Si asa este, ca batranul spune o vorba, si el scrie zece pagini dupa aia, carti, tomuri, amintiri, minuni, tot ce se intampla. Si, d-asta, nu pentru ca n-ar fi, este normal sa avem sfinti printre noi, ca altfel nu s-ar tine lumea pe pamant, dar nu este normal sa vorbim mai mult decat trebuie despre asta. Asta tot este o judecata, si Apostolul Pavel zice sa nu ne judecam pe noi insine, nici in bine nici in rau. Pentru ca a face judecati despre sfintenia cuiva, inseamna, de fapt, a descoperi ca tu esti in masura sa judeci. Numai cei de aceeasi masura se vad unii pe altii. Si asta, in traditia noastra ascetica, daca citim cartile Sfintilor Parinti, era considerata o treaba de sfiosenie, de a povesti despre vedeniile celuilalt, de cum se roaga; este o treaba ca sa fi de aceeasi masura. D-asta, noi avem o mare problema, spun eu, in vremea noastra.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Nebunul: "nimic altceva nu fac eu decât ceea ce fac oamenii, şi de aceea mă port aşa, ca ei să se vadă în nebuniile mele ca într-o oglindă"


10 


Obosind de alergare, Nebunul se opri şi se aşeză pe o piatră. Nu mai era la vârsta la care să poţi fugi prea mult. Soarele de amiază deveni parcă mai fierbinte după această goană. De aici îl văzu pe Anastasie şi pe ai săi înde- părtându-se. Se gândi cât de deşartă este această viaţă şi zbuciumul omului pe pământ. Câtă osteneală făcuse acest Anastasie, pentru ce? Ca să afle o minciună! Aşa este omul, se osteneşte pentru lucrurile care nu-i folosesc la nimic. Ce obositoare îi părea viaţa în cetate şi ce frumoasă şi plină de lumină chilia lui sărmană din pustie. Oare oamenii au fost făcuţi ca să trăiască în pustietăţi? Nu. Oamenii sunt făcuţi să trăiască în dragoste şi acolo unde este dragoste, acolo trage omul. Dar în pustie era dragoste. I se făcu dor de prietenul său Ioan, de nopţile de rugăciune, de linişte, de vorbele cuminţi şi înţelepte. Îi păreau atât de neînţelese toate preocupările orăşenilor. Ce ciudaţi sunt oamenii, învaţă la şcoli, pleacă până la Atena ca să afle nu ştiu ce mare înţelepciune şi ajung să se bată pentru nişte ghicitori. Ce mai hohote de râs scot dacă un scamator le arată fundul! Pentru ce se ostenesc? Pentru ce trăiesc? Se gândi la biata Caliopi şi inima lui se îndureră cu o durere dulce şi plină de nădejde. I se păru pentru o clipă că ea este omul cel mai aproape de Dumnezeu din câţi întâlnise în această cetate.

marți, 19 ianuarie 2016

Virgiliu Gheorghe despre Parintele Dionisie de la Colciu, Duhovnicul intre acrivie si iconomie


Intalnirea cu Duhovnicul - Parintele Dionisie de la Colciu

Duhovnic intre acrivie si iconomie



Am ales sa vorbesc, sa dau marturie personala despre Parinte, ca duhovnic intre aceasta antinomie, intre acrivie si iconomie, pentru ca Parintele  se misca, sau intrupa aceste doua dimensiuni. Si, asa cum am vazut si ziele acestea, Parintele intrupa multe virturi, de la smerita cugetare, care era cuvantul de ordine in aproape tot ce ne vorbea, un mare discernamant, o mare blandete, dar era si un om care facea multa iconomie in relatia duhovniceasca cu ucenicii, cu toti cei care veneau la el, si, in acelasi timp, era foarte acrivos in tinerea dreptarului Ortodoxiei.

Din punct de vedere al iconomie, primul vomul se numeste Parintele Dionisie duhovnicul, pentru ca Parintele era prin excelenta un duhovnic, si de aceea era si cautat de romani, de greci, de rusi din Siberia pana in Canada, de foarte multi oameni - poate ca mii de oameni s-au spovedit de-a lungul timpului, nu stiu cati, dar oricum, cred ca zeci de mii au trecut pe la chilie ca sa ia un sfat. Era o taina aceasta a duhovniciei pentru ca Parintele era prin excelenta un om foarte bland, un om care avea o ingaduinta duhovniceasca. La masura posibilitatilor tale duhovnicesti se cobora si incerca incet, incet sa te ridice. Avea o mare delicatete in a se apropia de ucenic, dandui multa libertate si, cred ca incercand sa-l calauzeasca mai mult prin rugaciunile sale. Una din tainele duhovnicei Parintelui era aceea ca te vindeca, te ajuta sa te vindeci de patimi, in sensul ca se ruga pentru tine la chilie, si aceasta am aflat-o mult mai tarziu, ca batea inchinaciuni, poate nopti intregi, pentru ca un ucenic de-al lui sa se elibereze de o anumita patima. Eu marturisesc ca am avut o patima pe care i-am marturisit-o si dupa un an de zile mi-am dat seama ca nu o mai aveam, disparuse pur si simplu din viata mea si ma gandeam cum n-am bagat nici macar de seama si, vorbind cu alti ucenici, si ei avusesera aceleasi experiente. De aceea era cautat pentru ca era un doctor foarte bun, duhovniceste vorbind.

Parintele era plin de dragoste. Avea o dragoste care emana si care, cum au spus si toti cei de aici, emana prin puterea Duhului Sfant pentru ca nu simteai nici urma de egoism ci o daruire toatala, o jertfire toatala. Era bland, asumativ si foarte compatimitor. Il durea mult, ca si pe Parintele Paisie, de ce se intampla in lume, de ce se intampla cu noi toti si, cand vedea cate un om care este coplesit, impovarat, apasat de pacatele vietii sale, il compatimea si se apropia de el.

Voi impleti cuvantul meu cu cateva din marturiile cuvantului Parintelui, pentru ca altfel este greu sa fie ilustrate mai bine. Iata ce spunea:
"sa ne sfatuim cu blandete, sfatuire duhovniceasca, sa ne taiem nervii si atunci se pogoara harul Duhului Sfant peste noi. Unde este pace si dragoste acolo este Dumnezeu. Daca ai dragoste cu ceilalti sa sti ca Dumnezeu este cu tine"
Toti simteau lucrul acesta, ca la Parintele toate veneau din dragoste, dintr-o rabdare extraordinara.
"Daca faci rabdare si treci cu vederea greselile altora, dai dovada de blandete si smerenie si, acolo unde este blandete si un gand de smerenie, nu se poate ca harul Sfantului Duh sa nu se pogoare peste celalalt si sa-i linisteasca nervii".
Vedeti, acesta era modul in care Parintele lucra duhovniceste in relatia cu ucenicii, sau cu cei care il cautau sa-i ceara sfat. Ne invata chiar o cale, pentru noi, cei mai din lume:
"Trebuie sa ne silim sa avem dragoste si, chair daca nu o avem in inima, trebuie macar sa ne silim sa o aratam. Asa ne porunceste Biserica, asa ne porunceste Adevarul! Sigur, daca nu ai dragoste din inima sa o arati altuia pare o falsificare, ca o politica, diplomatie, dar asa trebuie sa fie: macar ca nu o avem din inima sa ne silim sa o aratam in forma"
Pentru ca, ne invata Paritele, ulterior vine si puterea de a iubi, de a marturisi dragosta cu toata inima sau de a trai.

De multe ori Parintele nu era de acord cu cei care ii pun intrebari, insa nu intra in polemica niciodata. Pleca de la un cuvant ca si cum ar fi fost de acord cu ei, si incepea putin cate putin sa ii aduca. De pilda, era un Parinte care a venit sa-i spuna: "Parinte, sunt vremuri grele si nu mai putem sa dam pravilele de demult ucenicilor nostri. Acuma oamenii ajung tarziu acasa, mai au cinci minute, zece si cat sa se mai roage, sa spune o rugaciune acolo, scurta?!". La care Parintele a spus: "Da, sunt foarte grele vremurile!". A dezvoltat tema celui de-a optulea veac, ca stia ca sunt vremuri grele dar, la un moment dat a zis: "dar noi nu trebuie sa ne lasam, noi trebuie sa ne rugam, sa ne sculam noaptea la rugaciune, sa priveghem". Deci, nu numai ca nu spunea sa miscsorezi pravila, ci sa inmultesti lucrarea rugaciunii. Dar, asa o spunea, in asa fel incat Parintele respectiv nu s-a simtit in niciun fel mahnit, si a plecat cu gandul ca trebuie sa intareasca rugaciunea si in sa spuna in sfatul duhovnicesc pe care o sa-l dea.

Eu insumi l-am intrebat odata: "ce facem Parinte, ii vedem pe uni care au o vietuire complet bolnava pentru viata noastra crestina si, ce sa facem, sa le spunem, sa-i indreptam, sau sa nu le spunem, pentru ca daca le spui, de multe ori te iau drept nebun. Nu e mai bine sa tacem?" La care Parintele mi-a spus:
"nu, nu! Avem datorai sa marturisim, dar sa marturisim asa ca si cum am fi de acord cu ei". 
Asa incepea Parintele, deci incerca sa iti arate ca te intelege, te asuma, si incet, incet, incerca sa te atraga la adevarul pe care voia sa ti-l marturiseasca. Are si niste cuvinte pe care tin sa vi le spun:
"Prietenului, cand vrei sa-i amintesti de Biserica sa o faci cu blandete, ca si cum l-ai intreba pe el, ca si cum l-ai sfatui, nu autoritar, nu cum i-ai hotarî. Cand ii vorbesti, ca si cum i-ai cere si parerea lui, il dobandesti atunci"
Zicea Parintele, dupa cum este consemnat si in cartile sale.
"Trebuie sa ne sfatuim cu blandete, sa nu ne atacam in cuvinte, nu cum am porunci, am hotarî, ci ca si cum am avea noi greseala celuilalt si am cere sfatul. Asa se pogoara harul Sfantului Duh peste noi, iar daca cumva celalalt are inaltarea mintii si alta idee decat tine, si-l indreptezi cu hotarare ca si cum i-ai da cu ciomagul, atunci nu l-ai indreptat ci l-ai indepartat"
si iarasi:
"Sa ne sfatuim cu blandete, cu sinceritate, fara egoism, sa nu ne clevetim pe la spate, sa ne sfatuim unul pe altul cu blandete, sa ne indreptam". 
Aceasta era atitudinea Parintelui privind indreptarea aproapelui, plina de dragoste, cu constiinta faptului ca trebuie sa facem totul pentru a-l aduce la calea cea buna, nu sa-l fortam, ca de multe ori exista si o tendinta de a fi demonstrativ, si prin asta tot pe noi sa ne propunem.

Si, iarasi spunea Parintele:
"Sa aveti dragoste intre voi, sa nu va invinuiti unul pe altul, sa va indreptati cu duhul blandetii, ca acolo unde sunt doi pe acelasi gand este Adevarul, harul Sfantului Duh".
Aceasta era in general atitudinea Parintelui fata de oameni, cu multa iconomie, cu multe pogoraminte, dar fara sa cedeze in acrivia privind invatatura Ortodoxa. Si, prin aceasta, cred ca se asemana cu Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pentru pacatosi sa-i vindece, a venit sa-i indrepteze, a venit sa-i ajute si nu sa-i judece. Insa, din punct de vedere al acrivei, iarasi se asemana cu Mantuitorul pentru ca era foarte ferm in apararea predaniilor, din toate puncetele de vedere, a asezamintelor evanghelice ale traditiei si vietuirii bisericesti, a vietii ascetice. Nu accepta nici o schimbare nici cat de mica. Iata doua cuvinte ale sale:
"Dumnezeu este iubire, dar iubire cu masura, cu hotar. Hotarairile Sfintelor Sinoade spuneau: "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua", si erau convinsi ca hotararile lor erau de la Dumnezeu. Si nu s-a facut niciunul din cele sapte Soboare Ecumenice fara mari minuni, si noi acuma lepadam hotarârile Marilor sfintelor Soboare in numele dragoste?"
"Sa avem dragoste fata de aproapele, sa nu avem dragoste vicleana, adica sa faca alegeri ca celalalt e viclean, ca celalalt e asa. Eu trebuie sa-i iubesc pe toti ca pe mine insami, caci asa imi porunceste Biserica. Acesta este Adevarul si Ortodoxia, adica sa iubim pe toti, si pe turc, si pe arab sau de alte religii sau neamuri, dar Dumnezeu nu-mi porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor, sau dupa a obiceiurilor lor, dupa patimile lor. Nu ne intereseaza ce va face Domnul cu ei. Toate sunt creatia Lui, si il va judeca pe fiecare cu judecati neajuse de mintea omeneasca".
Intransigenta Parintelui se manifesta plecand de la propia sa viata ascetica. Nu cera atat de la ceilalti cat cerea de la el insusi. Se stie ca in tinerete, cand lucra la Iviron, pentru a-si plati datoriile chiliei, lucra toata ziua si noaptea. Mergea la privegheri de toata noaptea, si cei care merg stiu cat de greu se duce o priveghere, dar spunea ca harul Duhului Sfant ii intarea in asemenea masura incat se simteau foarte odihniti. Adica, desi le era foarte greu, puteau sa duca aceasta osteneala extraordinara. Parintele a fost un ascet si un ascultator pana la moartea sa. Eu nu imi amintesc slujba la care Parintele sa nu fi venit primul in biserica, statea si astepta si pleca la urma cu noi toti, iar, in drumul spre chilie, isi facea rugaciunile, pentru ca Parintele insista foarte, foarte mult, pe lucrarea rugaciunii de toata vremea. Foarte mult ne spunea si insista sa ne rugam, si nu-ti spunea decat ceea ce facea.
"Cat poti sa faci rugaciune si daca nu poti sa citesti, vesnic sa zici in sufletul si in cugetul tau si in inima ta: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul". E o rugaciune foarte mica dar are putere, incat Sfintii cei mai mari au lepadat toate cartile cele filozoficesti. Toate cartile cele mari s-au apropiat de rugaciunea asta mica si atat de puternica. Nu amana nimic. Daca poti face acum o cruce mare, acum este primita, daca poti face o ata de inchinaciuni, fa-o acum. Astazi este timpul nostru. Maine nu-i al nostru. Nu lasa pe maine ce poti face azi. Vrasmasul e smechier si are vicleniile lui."
Tin minte ca mergea spre chilie si spunea Acatistul Bunei Vestiri, sau spunea "Doamne, Iisuse...". Parintele se ruga. Nu numai faptul ca se statea foarte mult la slujba. Stau foarte multi la slujba, de la inceput pana la sfarsit, si vin intotdeauna, insa Parintele avea o trezvie iesita din comun. Cum spunea Parintele, despre altii, titanica. De la inceput pana la sfarsit statea marea parte in picioare, cat putea, dar statea foarte treaz si asculta cuvintele slujbei, astfel ca daca Parintii ma puneau sa citescu, cumva, Pasltirea sau altceva, mi-era teama ca la orice cuvant ce greseam, Parintele ma corecta, din strana, in mijlocul noptii. Nu numai pe mine, pe toti Parintii. Daca greseau un glas, spunea: "nu e glasul acela, e glasul celalalt". Daca greseau un tropar, le spunea: "nu e troparul acela, ci e troparul celalalt". Era un foarte bun cunoscator al slujbelor. Atat de bun incat cred ca le stia in mare parte pe dinafara, sau il lumina Dumnezeu, dar, oricum ar fi, sa stai timp de 4, 5, 6 ore, uneori si 10-12 ore, cu mintea cuplata la slujba, sa stii tot ce se spune acolo, e o masura mare, pe care cred ca numai sfintii o au.

In privinta credintei, Parintele era foarte, foarte ferm. Nu ingaduia absolut nici un fel de cadere, pentru ca spunea ca din orice cadere mica poate sa vina una mare. Tin minte ca o data la masa se spunea:
"hai sa o lasam pe asta, hai sa o lasm pe aia, facem pogoraminte mici dar toate impreuna devin pogoraminte mari. Ajunge sa ne schimbam credinta si viata noastra prin astfel de pogoraminte mici care se aduna". 
In privinta canoanelor zicea sa le pazim pentru ca asa ne spun Sfintii Parinti. Calugarului si chiar crestinului bun, nu trebuie sa-i lipseasca cele sapte laude, sub nici un motiv. Calugarul trebuie sa aibe si canonul, adica la biserica unde se lucreaza, si canonul de la chilie. Acestea sunt ca doua aripi ale unui vultur care se suie la mare inaltime. Adica canonul este o aripa si celelalte sapte laude cealalta aripa. De acum cu doua aripi poti zbura la cer. Despre canonul calugaresc trebuie sa-ti faci datoria mai repede sau mai incet, mai atent sau mai imprastiat, si Dumnezeu va vedea ravana noastra si va arata mila Lui. Important este sa-l faci. Calugarul care nu tine pravila si canonul este un mort, altfel ce sens are sa parasim lumea si sa venim la monahism.

Tinea mult la rugaciunile de noapte, si spunea asa:
"Cea mai importanta este nevointa de noapte - lucru care de altfel il subliniaza si Parintele Paisie, si  Parintele Porfirie-. Toata ziua repetam troparul "iata Mirele vine in miezul noptii", dar noi ce citim? Canonul facut inainte de slujba, cel tarziu la ora 1 este foarte important, altfel toata ziua esti flescait. Dar cand faci aceasta este un dar si un har special. Te trezesti si faci 3-4 ate de inchinaciuni, dejea ti-ai mai revenit si apoi iti continui canonul in toata regula. Ia, sa constati diferenta intre ziua in care faci canonul noaptea, si ziua in care il faci la timp." 
De asemenea, avea convingera ca privegherile sunt mai importante decat multe alte slujbe, multe alte lucrari ale monahului si ale Bisericii, si mai mult decat postul pentru ca iti curatesc foarte mult mintea, si recomnda foarte mult privegherile.

In privinta caderilor: desfranare, homosexualitate si celelalte pacate ale vremii, spunea asa:
"Acuma oamenii vor sa faca cu desavarsire Ortodoxia dupa patimile lor, adica patimile sa fie libere; drepturile omului. Aceasta este cea mai vicleana nascocire a Satanei ca sa stapaneasca pe oameni, adica sa dea prin lege ocrotirea patimilor." 
In privinta credintei, revin la ceea ce incepusem mai devreme. Spunea Parintele:
"Adevarul e in Biserica, Adevarul e Ortodoxia, Adevarul e Iisus Hristos, Dumnezeu care S-a pogorat din cer. Vedem ca fara Dumnezeu nu putem face nimic si ca tot binele este numai de la Dumnezeu. Crestinismul, Ortodoxia este Adevarul. Nu este alt adevar pe fata pamantului, decat Dumnezeu, Iisus Hristos si Biserica. Atunci cand Ortodoxia nu va mai fi la inaltime, atunci va veni Antihristul. Pana atunci nu va putea imparati el. Noi sa ne tinem de Adevar, care este Ortodoxia si de sfaturile Bisericii cu cele 7 Sinoade Ecumenice".
Tin minte ca l-am intrebat odata despre sfarsitul lumi. Zic: "Parinte, se apropie sfarsitul lumii?". Zice:
"Dupa cum vedem noi, vremurile sunt foarte aproape. Daca oamenii se vor pocai, Dumnezeu va mai amana, dar daca oamenii nu vor face pocainta, Dumnezeu va aduce sfarsitul pentru ca se pierd, si Dumnezeu i-a lasat pe oameni ca sa se mantuiasca. Daca oamenii nu se mai mantuiesc, atunci lumea nu mai are sens." 
Dar tot insista ca atunci cand Biserica va cadea, cand credinta va cadea, si tot insita, ne vorbea despre marele Sinod care se pregateste si care, iata se anunta la anul [in iunie 2016] si cum o fi Dumnezeu stie, si ne spunea ca
"este mare pericol ca noi sa ne indepartam de predaniile Parintilor, si astfel sa vina peste noi urgia lui Dumnezeu". 
P. Dionisie cu mularul la Careia
Despre viata Parintelui, se spune ca era minunata. Parintele era foarte ascuns. nu puteai sa stii ce viata, ce descoperiri are, ci doar sale le furi, asa. A povestit Parintele Damaschin, mai devreme, episodul cu mularul, care, intr-adevar a fost minunat. Parintele se intorcea de la o priveghere de noapte, atunci, de la Dochiariu si a vrut sa ajunga dimineata mai repede la Vatopedi ca sa spovedeasca un Parinte. Atunci s-a suit pe un mular, dar fiind obosit - cred ca Parintii stiu, in Sfantul Munte, ca nu se pun picioarele in scarita, fiindca mularul poate sa te arunce pe spate si ramai prins in scarita si mularul te tareste pana cand te omoara lovindu-te cu capul de pamant; un Parinte de la Prodromu cu multi ani in urma a fost facut bucatele. L-au adunat dupa kilometri intregi - si-a pus picioarele in scarita, mai ales ca se zicea ca era un mular cuminte, insa, iata cum au iesit din zona aceea a chiliei, mularul l-a aruncat pe Parinte jos, si, in fata lui, la putin, era o piatra mare - deci orice pas facea, Parintele era mort. Si Parintele a strigat la mular si mularul s-a oprit. 

Cu cativa ani inainte de trecere la Domnul a cazut, cand nu vedea - dar urmarea cu mana - si a gresit la balustrada si a cazut peste, la cativa metri printre niste resturi de copac, sa zicem niste tepuse, dar, oricum ar fi cazut putea sa moara. Parintele a cazut acolo si n-a avut mare lucru, deci credeam atuncea ca se va duce.

Parintele avea vedere inainte. Eu, cel putin, personal stiu de doua ori. Odata cu carticica chiliei, cand a spus ca nu va aparea, si eram sigur ca va aparea, caci stiam ca a fost trimisa la tipografie; Parintele Antipa mijlocise. Si a spus: "nu, n-o sa apara acuma". Si am zis ce s-o mai intampla? Si, intr-adevar a aparut dupa un an. Cu propia mea carte, i-am spus: "Parinte, intr-o luna o sa o vedeti. O tiparesc intr-o luna, maxim doua". Si a zis: "nu, nu mai apuc eu sa o vad". Era cu o luna inaite de a trece la Domnul. Si eu m-am gandit: "cum adica nu mai apuca? Intr-o luna, doua, de ce sa nu mai apuce?" Nici nu m-am gandit atuncea... Nu se imbolnavise inca. Parintele a fost bine pana cu doua saptamani, trei, pana s-a imbolnavit.

A mai avut multe minuni. Odata eram in fata chiliei, si Parintele Dionisie, staretul de acum, a coborat si a zis: "ma duc sa intampin inchinatorii". "Dar care inchinatori?", zic. "Azi vin inchinatori?". Atunci nu erau telefoane. Si a zis: "asa mi-a zis Parintele Dionisie ca sa ma duc sa intampin inchinatorii". Si, intr-adevar, dupa colt, dupa vale se urcau niste inchinatori. Si, in alte momente, ca Parintele avea... dar cum stit, ca foarte multi alti stareti, tin ascuns descoperirile acestea pe care le au.

Inchei cu un cuvant care apare pe epitaful de la mormantul Parintelui. Scrie:
"Sub aceasta Sfanta Cruce doarme vesnic somnul dulce, Ieroschimonahul Dionisie Ignat, din Moldova lui Stefan cel Sfant si minunat".
Vreau sa va spun ca Parintele si-a iubit neamul mai mult decat majoritatea romanilor pe care i-am cunoscut in viata mea; si am cunoscut multi oameni. Iubea foarte mult poporul roman, era foarte indurerat pentru ce se intampla in tara, era foarte indurerat pentru dezbinarea romanilor, pentru faptul ca romanii nu inteleg cum sa abordeze anumite lucruri, chair si in Biserica. Foarte mult a iubit poporul si ar fi vrut sa-si vada poporul ca este mai unit, si mai in Ortodoxie si in toate cele bune. Si ma gandesc ca este un pacat, ca, iata, au trecut atatia ani din 2004, si Parintele nu este cunoscut in Romania. Eu va marturisesc ca cel implicat in editarea cartilor Parintelui. Nu este cunoscut intr-o tara pe care el a iubit-o foarte mult si pe care el a reprezentat-o cu multa cinste in lume, cred fiind unul din marii duhovnici ai timpului, ai romanilor si ai Ortodoxiei de pretutindeni. Cred ca este momentul ca Parintele sa devina mult mai cunoscut, sa devina pentru noi un model de asceza, de viata duhovniceasca, de viata liturgica, si aceasta pentru ca sa avem parte de binecuvantarea si de rugaciunile Parintelui. Va multumesc!            
                                    
                                                                                                   

LEGATURI:

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Conferinta "Familia Creștină... în pericol!" Să susținem efortul Bisericii de a apăra familia naturală, tradițională, universală.


Familia Creștină... în pericol!


Dar... susținută și în conferința de la Casa de Cultură din Constanța, pe 8 ianuarie 2016 de Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Jurnalistul Ioan Şolea, Prof. Univ. Dr. Ing. Michael Chircor și Părintele Cezar Petru Axinte 

Organizator, Colegiul Sfinţii Martiri Brâncoveni



P. Cezar Axinte: Titlul intalnirii este "Familia Creștină... în pericol!". Familia crestina nu este in pericol, dar exista pericole care pandesc familia crestina si e timpul, si cazul, sa intelegem in ce fel sa ne aparam daca exista un pericol. Prima dintre atentionari a fost, cand Dumnezeu l-a pus pe om in gradina Raiului, cea din Eden, ca sa o lucreze si sa o pazeasca. Deci, daca trebuia sa o pazeasca inseamna ca potential era o agresiune. Sigur ca era si este in continuare pana la sfarsitul veacurilor, mai cu seama atunci cand este vorba de Ortodoxie, de crestinul ortodox.

Arhimandritul Melchisedec Ungureanu - Părintele Dionisie - chipul smerit al nevoitorului contemporan


Cand te apropii de oamenii duhovnicesti este foarte important sa faci lucrul acesta cu rugaciune si cu trezvie. De ce spun asa? Deoarece este foarte greu sa distingi in zilele noastre oameni care vorbesc iscusit dintr-o cultura teologica dobandita pe cale rationala, de oamenii ce traiesc ei insisi minunea prezentei lui Dumnezeu si care cauta mai apoi sa impartaseasca si celorlati parfumul ceresc care-l raspandeste aceasta comuniune cu Hristos.
Cuvintele Parintelui Dionisie aveau puterea duhului ascunsa in spatele lor, pentru ca ele izvorau nu dintr-o cunoastere inainte mergatoare credintei, care este o cunoastere fireasca, dupa marturia Sfantului Isaac Sirul, ci dupa o cunoastere duhovniceasca primita prin pocainta, o cunoastere a credinteii dumnezeiestii vedenii, in care credinta nascuta din auzire isi atinge masura desavarsitii prin vedere.

vineri, 15 ianuarie 2016

Marius Iordachioaia - străpuns cu toate căderile lumii în vânarea de suflete eu încă gonesc...


SUFLET de ROMÂN(poezie patriotică)


sufletul meu a plecat în munți
să fie partizan, haiduc și sihastru
s-a dus să apere cu Psaltirea în mâini
sufletul țării de comunismul albastru...


sufletul meu a plecat în munți
căci Domnul în inimă suișuri a pus
toți bărbații neamului urcă pe-acolo
tot mai drepți și înalți, după Iisus...


sufletul meu a plecat în munți
o, cât mai sus, viața mea, du-te!
mi-au golit buzunarele hoții de țări
și-mi caută-n gură hoții de suflete....


sufletul meu a plecat în munți
și-n urmă oasele rămân tot mai grele
când vor veni ucigașii de suflete
vor găsi doar trupul morții mele....

patriotism


mulți sunt furioși sau dezamăgiți
că li s-a furat țara...

dar orice țară încetează să existe
odată cu dragostea
dintre oamenii ei...

de aceea
m-am înrolat în singurul război drept din istoria lumii:
cel în care îți recâștigi
dragostea...

cel pe care îl câștigi doar
predându-te
lui Hristos...

adevărata imigrație


după Revoluția în care
Iisus l-a dat jos din mine pe Satan
inima mea liberă
s-a dus să lucreze
în cer...

DESTIN

Ne-am născut pe un teren de vânătoare
și suntem neîncetat vânați,
cu gândurile și simțămintele noastre
și ale celor apropiați...


E un teren de vânătoare de suflete
restul nu mai contează e doar decor,
tu vezi un om care muncește și visează
dar în fapt se-ntâmplă un omor...


căci într-o zi vom cădea străpunși
de propria fericire și libertate,

cum cad animalele săgetate
de propria spaimă când au fost speriate...

dar în mijlocul ținutului e o scară
sprijinită de nori ca de-un mal
pe-acolo coboară Dumnezeu să vâneze
sufletul celui ce nu vrea să fie
un animal...


Ne-am născut pe un teren de vânătoare...
nu poți avea alt destin decât acela
de a fi răpus....
ori de leii fără trupuri ai morții
ori de dragostea
lui Iisus....



miercuri, 13 ianuarie 2016

Savatie Bastovoi: "a fi strigat pe nume, intr-un ceas de mare tristete, este cel mai minunat lucru ce ni se poate intampla, cea mai mare milostenie"


Despre milostenie


Nici vantul si nici soarele nu sunt bune oricand, ci doar atunci cand avem nevoie de ele: soarele ne bucura intr-o zi geroasa, iar o adiere de vant ne mangaie intr-o zi prea calduroasa. Alminteri, oamenii mor si de prea mult vant, asa cum mor de prea mult soare.

Ca si caldura, ca si o adiere racoroasa, milostenia se implineste atunci cand ajunge in mainile care cu adevarat au nevoie de ea. Oamenii bogati isi fac adeseori daruri scumpe intre ei, dar bucuria unui sarac pentru o haina purtata e incomparabil mai mare.

Milostenia este o stare de suflet, nu contabilitate. Exista oameni care impart daruri si bani cu regularitate, dar nu au invatat sa fie milostivi. A fi milostiv nu inseamna a imparti lumea in saraci si bogati, in orfani si celebritati. Nu exista in lume oameni speciali fata de care sa ne manifestam milostenia: milostenia ii vizeaza pe toti. Si cel sarac, si cel bogat au nevoie de milostenie in egala masura, doar ceea ce le putem darui este diferit. Pana la urma, nu dam bani, nici mancare, nici haine, ci ne daruim pe noi insine. Viata nu trebuie sa fie alcatuita din zile in care facem donatii la o casa de copii, cu poze aferente pentru FB si restul zilelor in care suntem rautaciosi, aroganit, razbunatori cu oamenii pe care ii consideram nevrednici de milostenie, asemeni noua. 

Exista oameni care au donat milioane de euro catre case de copii, dar nu cunosc numele nici unui copil din acea casa, dar exista o femeie de serviciu, sau un portar, sau un sofer care ii striga pe nume, iar noi stim ca a fi strigat pe nume, intr-un ceas de mare tristete, este cel mai minunat lucru ce ni se poate intampla, cea mai mare milostenie. 

V-ati gandit vreodata ce rost mare au strainii in viata noastra? Cat de important este sa fim milostivi si asezati la vorba cu strainii: niciodata nu stii cu cine vorbesti, pe cine mahnesti si ce va insemna asta in viata lui. Cu ai tai te mai impaci, dar pe strain nu-l mai vezi si ramai in amintirea lui asa rece, rau si suparacios. Sa ramanem buni in amintirea strainului care trece prin viata noastra!

Sursa: "Carte despre femei" de Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma


***
Cunoașteți, desigur, pilda celor 10 fecioare, dintre care 5 erau înțelepte, iar 5 nebune. Cele înțelepte și-au luat untdelemn îndeajuns pentru candelele lor, cele nebune însă au fost nepăsătoare.
Atunci cînd s-a apropiat ceasul să vină mirele, cele nebune au cerut celor înțelepte puțin undelemn pentru candelele lor, că li s-au stins. Fecioarele înțelepte însă au răspuns: ”Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici vouă și nici nouă”.
Fecioarele nebune din zilele noastre cumpără salam pentru cîinii vagabonzi, iar cînd vine vremea să ajute un bolnav, un bătrîn, spun că nu mai au bani. Trăiesc cu deplina convingere că fac fapte bune, dar nu văd că și-au cheltuit tot undelemnul cu lucruri nedesăvîrșite.
Luați aminte la candelele voastre și vedeți să nu fiți amăgiți de o falsă dărnicie, căci înțelept a fost numit de Hristos nu sufletul care împarte fără socoteală timpul și virtuțile sale, ci acela care știe să ardă pînă la urmă cu aceeași flacără.

vineri, 1 ianuarie 2016

Rugăciunea la cumpăna dintre ani este o rugăciune care „pune în cumpănă“ rostul vieţii noastre pe pământ



Rugaciunea la cumpana de ani


Rugaciunile de la miezul noptii, la cumpana dintre ani, au o importanta aparte. Slujbele de Te Deum ce vor fi savarsite in bisericile noastre au o semnificatie deosebita, mai ales ca in ziua de Anul Nou praznuim si Sarbatoarea Taierii imprejur a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in a opta zi de la nasterea Sa si facem pomenirea Sfantului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, ce a trecut la Domnul la 1 ianuarie in anul 379. Pentru cei ce nu pot participa la astfel de slujbe, o rugaciune in miez de noapte este bine venita, caci multumim Domnului ca am trecut cu bine inca un an! 

Sa multumim Domnului pentru binefacerile ce s-au revarsat asupra noastra si a famililor noastre! Sa multumim pur si simplu ca suntem si ne-a mai dat timp sa ne savarsim pe calea pocaintei! Sa multumim ca nu ne-a rasplatit dupa faradelegile si pacatele noastre! Sa multumim si pentru cele mai putin bune, caci toate ne vin de la El, spre mantuirea noastra! Sa multumim Domnului, Cel ce a creat lumea si are grija de Creatia Lui, El insusi find mai presus de lume!

Sa ne rugam Lui, pentru noul an ce va urma, sa ne pazeasca de tot raul, de ispite, de boli, de caderi, de vrajmasi, de vrajmasie, de galceava cea dintre noi, de ura si de alte asemenea. 

Un crestin e eliberat doar prin rugaciune, iar Anul Nou trebuie sa fie un moment in care sa ne reevaluam viata din punct de vedere spiritual, comunitar, familiar, profesional. Spunea cineva atat de bine ca: "Taina existentei umane nu sta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti"! 

Sa dam un bun inceput anului ce vine, inaltand impreuna, in miez de noapte rugaciuni de multumire si de cerere: Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Sursa: Tezaur Ortodox, La cumpana dintre ani




Rugaciunea la cumpana dintre ani


Această rugăciune de la miezul nopţii, la cumpăna dintre ani, are o semnificaţie deosebită. Ea nu este una de tradiţie veche, dar are semnificaţii profunde, tradiţionale, şi anume se obişnuieşte ca, în ziua de Anul Nou, când prăznuim şi sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a opta zi de la naşterea Sa, şi facem pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, care a trecut la Domnul la data de 1 ianuarie, anul 379, să se aducă mulţumire lui Dumnezeu printr-o rugăciune de Te Deum. Această slujbă de Te Deum, prin care „se binecuvintează cununa anului“, se săvârşeşte, în general, după Sfânta Liturghie; dar începând cu anul 2000, rugăciunea de mulţumire adusă lui Dumnezeu s-a devansat, şi anume au fost înălţate rugăciuni de mulţumire în noaptea de trecere de la anul 1999 spre anul jubiliar 2000 şi în noaptea de trecere din anul 2000 spre 2001. Iar această trecere dintre două milenii - nu doar dintre două secole - avea un caracter profund teologic-religios, şi anume în toată lumea creştină a fost serbat anul jubiliar 2000, o perioadă de aniversare a două mii de ani de la naşterea lui Hristos, adică, două mii de ani ai erei creştine. S-au înălţat rugăciuni de mulţumire la Betleem, la Ierusalim şi în toate marile oraşe de tradiţie creştină. 
Începând din anul 2000, această tradiţie de a ne ruga noaptea - nu doar ziua, după Sfânta Liturghie -, la cumpăna dintre ani, este una sfântă şi plină de folos duhovnicesc. De pildă, noi prăznuim Învierea noaptea, pentru că Mântuitorul a înviat noaptea. Iar întrucât Hristos S-a născut noaptea, în noaptea de Crăciun nu se doarme, ci se colindă, iar în unele Biserici Ortodoxe, ca de pildă în Biserica Rusă, Liturghia de Crăciun se săvârşeşte noaptea, ca şi Liturghia de Paşti. Noi, însă, românii, întrucât am dat o importanţă deosebită vestirii Naşterii Domnului prin colinde, colindăm în noaptea de Crăciun. În noaptea de Paşti ne rugăm pentru că prăznuim trecerea de la moarte la viaţă, iar în noaptea de Crăciun colindăm, pentru că Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel fără de început, Îşi face un început în timp, Se naşte ca Om din Fecioară în peştera de lângă Betleem. 
Deci, această cumpănă între o anumită perioadă de timp şi o alta nouă, diferită de ea, se sfinţeşte prin rugăciune. Desigur, ne putem ruga pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi în timpul zilei de 1 ianuarie, dar mai plină de semnificaţie este rugăciunea la miezul nopţii, pentru că tocmai la miezul nopţii se trece de la o zi la alta; iar la trecerea aceasta dintre ani, la acest „Paşte“ al timpului, - "Paşte" înseamnă trecere - noi cei trecători mulţumim lui Dumnezeu Cel netrecător; noi cei ce vieţuim în timp mulţumim lui Dumnezeu Cel mai presus de timp; noi cei care vieţuim în spaţiu, într-un loc anume, mulţumim lui Dumnezeu Cel mai presus de spaţiu; noi cei din lume mulţumim lui Dumnezeu Cel ce a creat lumea, îi poartă de grijă, dar este mai presus de lume. Iar această mulţumire adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi ca recunoaştere a darurilor primite de la El are ca scop mântuirea. De aceea, fiecare an nou se numeşte un „an al mântuirii“. În vechile hrisoave sau cronici, în inscripţiile de la intrarea în biserici sau în instituţii creştine se scria, şi se scrie până astăzi, că „s-a zidit această biserică în anul mântuirii ...“, precizându-se anul respectiv. Astfel se confirmă cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune „iată, acum, vremea potrivită, iată, acum, ziua mântuirii“ (II Corinteni 6, 2). De la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos fiecare an este un an al mântuirii şi, deci, noi mulţumim lui Dumnezeu, cerem iertarea păcatelor şi cerem ajutorul de la El ca să sfinţim timpul vieţii noastre ca timp al mântuirii. 
Dar ce înseamnă propriu-zis mântuirea? Mântuirea înseamnă nu doar izbăvirea din dificultăţi, din necazuri, din boli, ci mântuirea înseamnă unirea noastră, a oamenilor trecători, cu Dumnezeu Cel netrecător; înseamnă eliberarea noastră din robia păcatului şi intrarea în viaţa sfântă a lui Hristos, prin Sfântul Botez, prin taina pocăinţei, prin rugăciune, prin fapte bune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar, mai ales, împărtăşirea cu Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie: „Cu trupul lui Hristos vă împărtăşiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi“. 
Aşadar, în Biserică e locul mântuirii. Biserica este locul în care se mântuiesc cei condamnaţi la moarte din pricina păcatului, întrucât „plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23). Însă cine se pocăieşte de păcate şi primeşte iertarea se mântuieşte. Sfântul Efrem Sirul ne spune că „Biserica este locul în care se salvează, se mântuiesc cei ce pier, cei condamnaţi la moarte“ - moartea ca despărţire a omului de Dumnezeu prin păcat. Deci, noi ne mântuim, prin rugăciune, prin mulţumire, prin pocăinţă, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea binelui, întrucât prin acestea ne unim cu Hristos Împăratul Cel fără de moarte Care a biruit păcatul, a biruit iadul, a biruit moartea şi ne-a unit pe noi cu Dumnezeu-Tatăl, adică ne-a ridicat în slava şi în iubirea Preasfintei Treimi prin Învierea Sa şi prin Înălţarea Sa întru slavă la ceruri. 

Deci anul mântuirii este anul în care folosim timpul dat de Dumnezeu ca un interval între darul Lui - în primul rând darul vieţii - şi răspunsul nostru. În timp cădem în păcate şi în timp ne ridicăm. Iar dacă moartea ne găseşte în păcat, am pierdut mântuirea. Dacă sfârşitul ne găseşte uniţi cu Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune, prin Sfintele Taine, atunci dobândim mântuirea. Sfântul Isaac Sirul spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris în cartea vieţii noastre cu fapta, cu vorbirea şi cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun corectăm capitole din viaţa noastră, fraze din cartea vieţii noastre, exprimări greşite, dar când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum erau când ne-a găsit ceasul morţii, şi deci ziua judecăţii. De aceea, în fiecare Liturghie noi cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre“ sau „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă să o petrecem“. Deci timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării - totul depinde de credinţa şi de voinţa noastră; poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naşterea după trup: sănătate, inteligenţă, frumuseţe, bunătate sau darurile primite la Botez - „pecetea darurilor Duhului Sfânt“. Putem înmulţi darurile sau le putem risipi. Totul depinde dacă sfinţim timpul prin credinţă, pocăinţă şi fapte bune sau profanăm timpul vieţii noastre prin păcate. Totul depinde de noi, de intensitatea rugăciunii, de intensitatea iubirii noastre faţă de Hristos, de Sfânta Treime, de toţi sfinţii lui Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. 

De aceea, rugăciunea la cumpăna dintre ani este o rugăciune care „pune în cumpănă“ rostul vieţii noastre pe pământ. Nu e vorba de o simplă trecere de la o oră la alta, ci se doreşte a fi o trecere de la o stare la alta, de la o stare spirituală mai puţin bună la una mai bună. Sfântul Ioan Gură de Aur, întrebându-se despre rostul vieţii noastre pământeşti trecătoare, zice: „Ce folos de viaţa aceasta pământească trecătoare dacă în ea nu ne ostenim să dobândim viaţa veşnică netrecătoare!?“ Iar viaţa cea netrecătoare se dobândeşte prin rugăciune şi fapte bune. Noi nu putem săvârşi fapte bune dacă Dumnezeu Cel Bun - singurul fiind bun prin natură - nu ne dăruieşte harul Său. Noi trăim din mila, din harul, din milostivirea lui Dumnezeu Care ne ajută să împlinim în viaţa noastră voia Lui.

Să cerem lui Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - să ne ajute să sfinţim timpul vieţii noastre. Iar dacă în viaţa noastră, în anul trecut am trăit timp căzut, timp de lenevire, timp de nerodire, timp de uitare a lui Dumnezeu, timp de neglijare a semenilor noştri, în anul în care am intrat acum să corectăm capitolele, frazele, propoziţiile şi cuvintele din viaţa noastră, să le îmbunătăţim, să le facem conforme cu voia lui Dumnezeu şi cu voia sfinţilor.

Acum la începutul anului nou Sfântul Vasile cel Mare este pentru noi o pildă de folosire a timpului mântuirii. În 9 ani cât a fost episcop a lucrat atât de mult, a scris atât de mult, a postit atât de mult, s-a rugat atât de mult şi a apărat atât de mult credinţa ortodoxă încât nici 90 de ani nu ne sunt suficienţi nouă să ne ridicăm la măsura lui. Atât de intens a trăit timpul vieţii creştine ca timp al mântuirii, încât poate fi pentru noi toţi un model de sfinţire a timpului, cu rugăciunea, cu fapta cea bună, cu lucrarea cea milostivă şi cu lauda adusă lui Dumnezeu. Să-i cerem Sfântului Vasile cel Mare ca prin rugăciunile sale să ne ajute să sfinţim şi noi timpul vieţii noastre cum a sfinţit el timpul vieţii sale, ca un mare învăţător şi rugător în Biserica cea sfântă a lui Hristos.

Tuturor celor ce poartă numele de Vasile sau Vasilica sau derivate le dorim ani mulţi şi binecuvântaţi, să folosească timpul vieţii ca timp al mântuirii, cu bucuria credinţei, cu nădejde în Dumnezeu şi cu rodire de fapte bune. Tuturor vă dorim ani mulţi, binecuvântaţi şi vă adresăm tradiţionalul „La mulţi şi fericiţi ani!“.

Sursa: Ziarul Lumina, Rugăciunea la cumpănă de ani

***


RUGĂCIUNE DE ANUL NOU

Doamne Dumnezeul nostru, Preasfântă Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
Ţie, Doamne, ne plecăm genunchii sufletului şi ai trupului nostru, Ţie singurului Bun şi fără de păcat, Ţie adevăratului Dumnezeu, care ai făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele, toate cele văzute şi nevăzute.
Ţie Dumnezeule în trei feţe proslăvit ne închinăm, Te lăudăm, îţi mulţumim şi Te rugăm; caută cu milostivire spre smerita noastră rugăciune şi primeşte mulţumirile, laudele şi cererile noastre.
Mai întâi Te lăudăm pentru că ne-ai păzit până acum ca să nu cădem în mâinile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Te lăudăm şi-Ţi mulţumim pentru toate darurile cele sufleteşti şi trupeşti pe care ni le-ai dat nouă până în clipa de faţă.
Îţi mulţumim pentru învăţăturile care ni le-ai dat. Îţi mulţumim pentru sănătate şi pentru toate bunătăţile sufleteşti şi trupeşti pe care ni le-ai dat nouă.
Îţi mulţumim şi te slăvim pentru toate bucuriile şi întristările pe care le-am avut în anul acesta şi în toţi anii vieţii noastre până în clipa de faţă. Îţi mulţumim pentru tot ajutorul pe care ni l-ai dat, pentru că ne-ai păzit cu sfinţii Tăi Îngeri pe drumul acestei vieţi atât de alunecoasă şi primejdioasă, căci cine ne-ar fi păzit pe noi în acele clipe grele dacă nu erai Tu, Păstorul nostru cel Bun cu Sfinţii Tăi Îngeri!
Te rugăm acum Dumnezeul nostru Cel Mare şi Minunat, Cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl-Creatorul, Fiul-Mântuitorul şi Sfântul Duh-Sfinţitorul să cauţi cu milostivire şi să faci ca să fie primite la Tine, toate cele lucrate de noi, nevrednicii în numele Tău, în anii trecuţi până în clipa de faţă: rugăciunile, cântările, milosteniile la săraci şi toate ostenelile noastre, căci ştim că noi nu avem nimic al nostru, ci am luat totul dintru ale Tale, ca nişte robi netrebnici, ca să ţi le aducem Ţie.
Învredniceşte-ne Doamne de darul primirii la Tine, căci după dreptatea noastră, noi nu suntem decât o cârpă lepădată şi murdară înaintea Feţei Tale.
Iartă-ne Doamne toate păcatele pe care le-am făcut până acum şi nu ne lăsa ca să mai cădem în ispite, să mai păcătuim înaintea Ta. Dă-ne har şi putere ca să putem a ne lepăda de toate poftele cele rele şi plăcerile pierzătoare de suflet.
Te rugăm Doamne în clipa aceasta să-Ţi aduci aminte de fraţii noştri creştini, care sunt asupriţi şi prigoniţi, de toţi cei bolnavi şi din spitale, de văduve şi orfani, de cei săraci şi lipsiţi.
Adu-Ţi aminte Doamne şi de vrăjmaşii noştri, care ne asupresc şi ne prigonesc pe noi; îmblânzeşte-i pe dânşii, ca să cunoască ei că Tu eşti Dumnezeul nostru, căci vrăjmaşii noştri sunt mai întâi vrăjmaşii Tăi Doamne şi ei se laudă că Tu ne-ai părăsit; dar nădejdea noastră la Tine este, ca să primeşti rugăciunile împărătesei noastre, ale Preasfintei Fecioare Maria şi să ne ierţi păcatele, depărtând de la noi pedeapsa ce o merităm.
Sfarmă Doamne, toate lojile francmasonice, risipeşte toată vrăjitoria şi magia din ţara noastră, ceartă duhurile necurate care vin să se instaleze în locaşul Tău ce Sfânt. Vino în ajutorul robilor Tăi care se luptă pentru împărăţia Ta.
Adu-Ţi aminte Doamne şi de păstorii noştri cei duhovniceşti (numele) care s-au ostenit şi se ostenesc spre a ne învaţă cuvântul Tău. Dăruieşte-le lor Harul Tău ca să ne întărească mereu în credinţă. Fii cu ei întotdeauna cum ai fost cu Apostolii Tăi. Dă-le putere ca lui Moise proorocul, ca să ne conducă prin pustiul lumii acesteia spre Canaanul Ceresc. Dă-le râvna lui Ilie şi Enoh, înţelepciunea lui Ioan, vitejia lui David, ca să omorâm cu toţii pe Goliat-diavolul, dimpreună cu toate uneltirile lui şi ajută-i ca să trezească din somnul păcatelor cât mai multe suflete, spre a le aduce pe calea mântuirii. Păzeşte-i Doamne cum ai păzit pe Ilie şi pe Elisei şi trimite-le îngeri păzitori în călătorie şi în tot locul.
Adu-Ţi aminte Doamne de toţi preoţii cei binecredincioşi; păzeşte-i pe dânşii şi îi ajută.
Depărtează Doamne pe toţi lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, de la turma Ta şi pe toţi închinătorii la idoli, care vor să rupă turma cu lăcomiile, cu vicleşugurile şi cu toate smintelile lor.
Adu-Ţi aminte de toată Biserica cea ortodoxă şi o scapă de la pierzare.
Pomeneşte Doamne întru Împărăţia Ta pe păstorul nostru duhovnicesc (numele), pe toţi fraţii şi surorile, pe toată comunitatea noastră creştină ortodoxă, pe toţi care ne-am unit în credinţă şi ascultare ca să facem voia Ta.
Te rugăm Dumnezeule să ne dai răbdare, înţelepciune, dragoste desăvârşită, nădejde nezdruncinată şi toate virtuţile care ne trebuie ca să ne mântuim.
Apără-ne de oameni gâlcevitori, de oameni rătăciţi, de patimi şi păcate.
Ajută-ne Doamne ca să nu ne lepădăm de Tine în nici un fel. Păzeşte-ne de ceasul încercărilor de la Apocalipsă şi scrie numele nostru în Cartea Vieţii Tale.
Deschide Doamne urechile sufletelor noastre, ca să audă glasul trâmbiţei Tale celei de mântuire şi să înviem pentru viaţa veşnică.
Trimite tuturor creştinilor din toată lumea har şi putere, ca să biruiască pe satana şi vino în ajutor la tot creştinul cel necăjit şi întristat, care are trebuinţă de ajutorul Tău.
Doamne, noi, oile păşunii Tale, nu avem nici o altă apărare, ci numai Tu eşti apărătorul nostru cel puternic şi numai în Tine ne încredem, de aceea te rugăm să ne ajuţi şi să nu ne lepezi de la faţa Ta.
Adu-Ţi aminte Doamne şi de cei adormiţi din neamurile noastre, de părinţii noştri, de toţi fraţii şi surorile care au plecat dintre noi, de toţi cei ce s-au pomenit la Sfintele Liturghii şi sărindare şi pomeneşte-i întru împărăţia Ta.
Auzi-ne şi pe noi, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai auzit pe Ucenicii Tăi când Te rugau, cum ai auzit pe Prooroci, pe Mucenici, pe Ierarhi, cum ai auzit pe Sfinţii Părinţi şi nu ne lepăda pe noi de la Faţa Ta, că zidirea Ta suntem şi pe alt Dumnezeu nu ştim, ci numai Tu eşti Dumnezeul nostru în care credem şi căruia ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu ale Sfinţilor Îngeri, cu ale Sfinţilor Apostoli, cu ale Sfântului Vasile Cel Mare şi pentru ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!  

*

Slava intru cei de sus lui Dumnezeu, si pe pamant pace, intre oameni bunavoire. Laudamu-Te, bine Te cuvantam, inchinamu-ne Tie, slavimu-Te, multumim Tie, pentru slava Ta cea mare, Doamne Imparate Ceresc, Dumnezeule, Parinte Atotțiitorule, Doamne, Fiule Unule-Nacut, Iisuse Hristoase si Duhule Sfinte. Doamne Dumnezeule, Mieluselul lui Dumnezeu, Fiul Tatalui, Cel ce ridici pacatele lumii, miluieste-ne pe noi, Cel ce ridici pacatele lumii, primeste rugaciunea noastra, Cel ce sezi de-a dreapta Tatalui si ne miluieste pe noi. Ca Tu esti Unul Sfant, Tu esti unul Domn Iisus Hristos, intru Slava lui Dumnezeu Tatal. Amin!

***


La sfarşit de an, Doamne vin în Faţa Ta
Să Îţi mulţumesc Părinte c-ai păzit fiinţa mea
Iar în anul care iată că aproape a trecut
Mi-ai fost Doamne Călăuză, mi-ai fost Pavăză şi Scut!

Mulţumesc că-n orice clipă am simţit Iubirea Ta,
Că ai fost în barca vieţii când furtuna era grea...
Iar când însetam pe cale şi credeam că sunt înfrânt
Tu mi-ai dat din apa vie care curge din Cuvânt!

Mulţumesc de pacea sfântă ce mă-nvăluie mereu
De când Te-am primit în viaţă ca Stăpân şi Dumnezeu...
Şi de sfânta părtăşie Doamne vreau să-Ţi mulţumesc
Când m-aplec în rugăciune şi Îţi spun cât Te iubesc!

Mulţumesc pentru-ndurarea revărsată zi de zi
Peste lume...peste ţară şi peste ai Tăi copii....
Pentru apă, pentru pâine, pentru tot ce ai creat...
Mulţumesc că eşti IUBIRE şi eşti Doamne minunat!

Şi Te-aş mai ruga Părinte pentru anul care vine
Fă ca lumea-ntreagă Doamne să se-ntoarcă către Tine!
Să răsune-ntreg pământul de cântări şi bucurie,
Rugăciuni şi osanale închinate Doamne Ţie!

***

A mai venit un an! E mare sărbătoare
Şi tot pământul cântă...îmbrăţişări...urale...
Sunt mesele bogate şi cerul luminat
Căci Domnul, din iubire, un an a mai lăsat!
Se nasc acum speranţe şi doruri înfloresc...
Se iartă...şi se uită...şi oamenii iubesc...
Atâta fericire pluteşte în eter
C-a devenit pământul un colţişor de cer!
Să ne oprim o clipă la început de an
Să ne-ndreptăm privirea spre Tatăl Suveran...
Uniţi într-o simţire s-aducem închinare
Că ne-a mai dat un an de binecuvântare!
Cu-adâncă reverenţă să facem legământ
Că-I vom sluji o viaţă -cum cere în Cuvânt-
Iar noul an va fi de dragoste mai plin
Căci Domnul e Iubire acum şi-n veci! Amin!   


Sursa: Tezaur Ortodox, La cumpana dintre ani 



LEGATURI: 

joi, 31 decembrie 2015

La bucurie suntem chemaţi acum... În fiecare om este o lumină, dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire



Puţine cuvinte sunt atât de mult folosite în Sfânta Scriptură ca acela de „bucurie". Viața e bucurie. La bucurie suntem chemaţi acum, imediat ce am urmat lui Hristos. Omul care se bucură nu are ce să-şi reproşeze, nu-i este ruşine de el însuşi şi nu se teme de nimeni.

Bucuria creştină e viguroasă, molipsitoare, polarizantă. Ea provine din adevăr şi virtute, dar şi din natură, din cunoaştere, din bine şi frumos. Conştiinţa că eşti om este prilej de bucurie. Spectacolul lumii prilejuieşte bucurie. Pocăinţa însăşi este un izvor de bucurie. Până şi în lacrimi ori într-o altă formă de tristețe, creştinul gustă bucuria. Bucuria desăvârşită este comuniunea cu Dumnezeu.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, p. 459)

Sursa: Doxologia, Despre bucurie


 ***


Părinţii ortodocşi, cum au fost Sfinţii Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Serafim din Sarov, au vorbit despre această experienţă pe care au recunoscut-o ca fiind cea a Duhului Sfânt. 
 "Această comuniune este o lu­crare a Duhului. El ne leagă de Hristos şi de ceilalţi şi, legându-ne astfel, ne face să iradiem. A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune, şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină. Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. De aceea, Dumnezeul Treime este comparat cu un sfeşnic cu trei braţe.
În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi. Pustnicii Îl cunosc pe Dumnezeu ca lumină în iubi­rea Sa; şi sunt plini de iubire pentru toţi oamenii şi pentru toate făpturile; chiar dacă nu văd alţi oameni, ei se roagă pentru ei şi primesc luminarea în rugăciunea lor pentru lume.
Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experienţă sunt nerăbdători să o împărtă­şească. Vieţile sfinţilor ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovniceşte e un om adevărat, de un farmec, de o frumuseţe, de o armonie extraordinară; sfinţii sunt de o blândeţe şi o delicateţe nespusă. Avem nevoie să cu­noaştem viaţa unor astfel de făpturi pentru a şti ce cale trebuie să urmăm."  
Scopul rugăciunii este acela de a deveni sfinţi în unire cu Dumnezeu.

(Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 207-208)




LEGATURI: