sâmbătă, 23 august 2025

Savatie Baștovoi : "Singurele lucruri cu adevărat vrednice de descoperit și de transmis sunt înțelesurile nemuririi"


ROF: Savatie Baștovoi - Lumina celuilalt


Cuvântul este nemuritor ca apa. Iese din gură și nu piere niciodată. Atinge și vindecă, sau rănește, se coboară în noroi, ca după aceea să se întoarcă la cer. Dacă sufletul este nemuritor, despre nimic nu se cuvine a scrie mai frumos decât despre nemurire. Singurele lucruri cu adevărat vrednice de descoperit și de transmis sunt înțelesurile nemuririi. Abia acolo, la trecere, cuvintele se vor dori împărtășite ca niciodată în timpul acestei vieți zbuciumate și acoperite de amagire.

Am scris și voi scrie din marea dorință de a descoperi partea ascunsă a sufletului, partea veșnică pe care o voi duce dincolo. Aceasta este latura adevărată a sufletului, adevăratul dor, adevărata putere, adevărata iubire, chipul și asemănarea pe care le-am știrbit și le știrbim prin tot ce facem neînsemnat și fără Dumnezeu în viață.

Cugetați la sufletele voastre, descoperiți adâncimile veșnice pe care fiecare dintre noi le purtăm în aceste trupuri păcătoase ca pecete a iubirii lui Dumnezeu către făptura care suntem. Căutați cuvinte bune și înălțătoare în inimile voastre și veți vedea că un firicel răcoros de lumină există în fiecare. Doar în bătaia acestei lumini îi vedem pe ceilalți așa cum îi vede Dumnezeu, îi iubim ca pe noi înșine.

***

 
Ce este singurătatea? Nimic altceva decât starea de neiubire. Ne simțim singuri nu atunci când suntem singuri, ci atunci când nu suntem iubiți. Sau nu iubim. Iubirea se varsă asupra celui iubit oriunde ar fi el. De aceea singurătatea nu este o condiție care ține de împrejurări, ci de inima fiecăruia. O inimă iubitoare nu este niciodată singură. Dacă oamenii ar simți iubirea lui Dumnezeu și ar putea răspunde cu iubire, cuvântul "singurătate" nu ar fi existat. Singurătatea este sinonimul filosofic al egoismului. Așa cum iubirea este sinonimul dăruirii de sine. Nu lăsați niciodată singurătatea să vă copleșească inima. Însingurați-vă doar pentru a face foc în inimă, ca să puteți încălzi cu acest foc și pe alții.

***

Sensibilitatea e un dat natural, dar păcatele pot împietrit chiar și cea mai fină inimă. Împietrirea face imposibilă iubirea. Este groapa neagră a singurătății în care cad cei mândri. A-ți plânge singur de milă, a te simți rănit de cuvintele aspre care ți se aruncă nu înseamnă deloc a fi sensibil, ci doar slăbit de propriul amor de sine. A vedea necazurile și nevoile altora mai mult decât pe ale tale - aceasta înseamnă sensibilitate. Dacă te-ai împietrit până într-atât încât nu te mai poți ruga, fă milostenie omenească: rugăciunea către Dumnezeu și mila către aproapele sunt singurele căi de a-ți înnobila sufletul. Primul și cel mai suprem act de milostenie este să nu judecăm, să dăruim iertare. Nimic nu împietrește inima ca judecata păcatelor străine. O inimă ușoară este inima care s-a eliberat de grijă pentru faptele altora. În lume nu e nimic mai frumos decât un suflet sensibil care dăruiește iubire.
***

Omul se simte împlinit și fericit doar în condițiile de dăruire reciprocă, doar atunci când are pentru cine trăi, când are pentru cine se jertfi, când apără pe cel slab, când hrănește pe cel flămând, când primește pe cel străin, când mângâie pe cel singur. Cel ce își iubește sufletul său e fericit când își oferă sufletul altora. Abia atunci omul prinde viață, sloboade rădăcini și dă rod, când sufletul lui se îngroapă în pământul iubirii pentru semeni și bucuria și necazul celorlalți devin și ale lui. Fiți buni și bucurați-vă unii de alții, căci doar așa ne împlinim ca oameni.

***

Emoțiile sunt manifestări ale trupului și sunt în directă legătură cu instinctele: de apărare sau de conservare (mânia, frica, dorința de putere, mâncarea sau sexualitatea), precum și emoții metafizice, cum ar fi cele de de fascinație în fața naturii și a făpturilor (sensibilitatea poetică), dar și acestea rămân în zona trupească și sunt exprimate ca atare.
Emoțiile nu au în ele nimic spiritual, chiar și atunci când exprimă atașament, fascinație sau dor - dovadă că ele sunt schimbătoare, și cineva care cândva te adora și nu mai putea de dor ajunge să te disprețuiască și să te uite. De aceea literatura patristică face deosebire între emoții și stări. Îndrăgosteala este o emoție, un amalgam de emoții, dar iubirea este o stare.

Deosebirea dintre emoție și stare este aceea că starea se cultivă prin exercițiul virtuților, pe când emoțiile sunt proprii tuturor. În rest, emoțiile seamănă foarte mult cu stările, și de aici confuzia dintre ceea ce simt oamenii și ceea ce comunică celorlalți. Relațiile stricate, despărțirile, depresiile și alte căderi omenești sunt rezultatul inflamării emoționale în detrimentul relației spirituale.

***

Singura cale de cunoaștere a ordinii lumii este rugăciunea, pe când singurul mod de a comunica adevărurile revelate este rațiunea. De aceea avem trăire, dar și expresie dogmatică. Dogmele sunt expresia adevărurilor descoperite în rugăciune împachetate în ambalajul rațiunii. Lumea nu poate primi comunicarea în rugăciune, adică în duh, deoarece a căzut de la adevăr și iubire. Rugăciunea este iubirea în acțiune, de aceea nimeni nu poate comunica în duh și adevăr fără iubire. Criza lumii se datorează tocmai acestei discrepanțe dintre cunoaștere și comunicare : pe de-o parte cunoaștem prin duh, iar, pe de alta, comunicăm cele cunoscute prin instrumentele rațiunii. De aceea se și spune despre Biblie că este o carte grea, pentru că amestecă limbajul prorocesc, care nu se adresează rațiunii, și limbajul filosofic, capabil să exprime adevărurile duhovnicești într-o formă ceva mai accesibilă celor care nu au experiența rugăciuniiLimba rațiunii nu este capabilă să comunice tainele ordinii universale, de aceea lumea se va sfârși atunci când nu vor mai exista rugător capabili să traducă adevărurile revelate în limba lumii acesteiaFăceți-vă timp să învățați rugăciunea, aceasta este viața și cunoașterea și iubirea adevărate.

***

Atunci când cineva află iubirea, toate rănile se vindecă. Atunci când iubirea dispare, toate rănile sângerează din nou. Pentru că nu putem fi iubiți mereu, singura cale de a ne tămădui este să învățăm să iubim. Starea de iubire este starea în care rănile sângerează lumină.

***

Dragostea pe care o revărsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești.

***

În măsura în care noi înșine primim lumină dumnezeiască, devenim reflectoare care o varsă peste ceilalți. Atunci nu mai dăm din culoarea noastră omenească pentru a-l face pe celălalt mai asemenea nouă, ci dăruim Lumina care îl face pe celălalt să devină el însuși- chip și asemănare a Celui ce este El Însuși Lumina.

***

Mintea întreagă, vederea limpede, cuvântul potrivit, puterea credinței, stăpânirea adevărului, toate acestea nu sunt o săgeată cu care tragi atunci când ești atacat, ci sunt un zid de care se sfarmă orice neadevăr și orice încercare de a strâmba lucrurile. Adevărul nu este o săgeată, Adevărul este Piatra cea tare pe care, de cade cineva, se sfărâmă, și de va cădea peste cineva, îl va zdrobi. Nu fiți ca unii care nu ați cunoscut puterea Adevărului și a Celui care este Adevărul, sărind în sus ca în fața sfârșitului, căci tot ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, iar caprele se vor alege de oi și neghina de grâu. E mai de preț a grăi Adevărul și a mărturisi dreptatea decât a săgeta minciuna cu săgeți mici și nesfârșite făcute din cuvinte omenești. Făceți-vă piatră tare prin unitatea credinței și iubirea frățească poruncit de Hristos, și porțile iadului nu ne vor zdruncina.


ROF: Parintele Savatie Bastovoi despre riscurile dragsotei


Primul risc al dragostei este acela de a nu fi înţeleasă. Acesta este primul obstacol, prima uşă prin care intră dragostea în lumeprin neînţelegere. 

Hristos, Care este Însuşi dragostea, este dragostea întrupată, pentru că niciodată nimeni n-a văzut dragosteaDragostea se trăieşte, dragostea este o stare, nu-i aşa? Dar, iată că dragostea a putut fi văzută în Hristos. Dragostea care este Dumnezeu, desigur.

Şi intrarea dragostei în lume a produs o mare neînţelegere în rândul oamenilor, în rândul celor care simt şi ştiu că au o mare nevoie de dragoste, chiar în rândul celor care vorbim despre dragoste. 

Sigur că dragostea se face neînţeleasă în multe feluri şi forme. Mai întâi, mi se pare mie că neînţelegerea aceasta este egală cu măsura noastră spirituală, cu statura noastră ca persoană, ca făptură în această lume. Nu putem înţelege mai mult decât ceea ce suntem

[...]

Un alt risc al dragostei este acela că simţim bucuria şi căldura ei, ne-o dorim fără să facem ceva pentru asta, adică  dorim să simţim tot timpul căldura celorlalţi pentru noi, fără să răspundem la fel, fără să ne întrebăm dacă ceilalţi simt aceeaşi căldură şi aceeaşi bucurie când ne văd. Şi nu doar atât, ci prea des facem totul pentru a trezi dragostea celuilalt. Cu alte cuvinte, cochetăm, fie în sensul ştiut de toată lumea, fie o cochetărie duhovniceascăFacem anumite fapte, anumite gesturi, pentru a trezi dragostea celorlalţi. Ne hrănim din admiraţia lor. Acesta este un risc poate şi mai mare decât cel dintâi. 

Cineva dintre poeţii ruşi, cred că Anna Ahmatova, spunea un lucru vrednic de luat în seamă: Suntem responsabili pentru cei pe care i-am îmblânzit sau pe care i-am făcut să ne iubească. Acest приручать (a îmblânzi), în rusă, vine de la cuvântul mână - pe care i-am luat sub mâna noastră - şi se foloseşte în cazul îmblânzirii animalelor sălbatice, a aduce sub mâna ta un lup, un tigru, adică suntem responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească. Avem a da răspuns pentru asta, aceşti oameni au o aşteptare de la noi, aceşti oameni îşi pun nădejdea în noi. Nu e un lucru peste care putem trece uşor: să neglijăm dragostea celuilalt. De prea multe ori, această dragoste nu se datorează felului nostru, măsurii noastre, adică această dragoste este un merit doar al celuilalt. Cu alte cuvinte, noi îl minţim. Nu spun că ar trebui să facem orice pentru a stinge această dragoste, ci doar a fi cu mare băgare de seamă, pentru că avem a da răspuns.

[...]

Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei. O dragoste cu multe cuvinte este ca o femeie frumoasă machiată. Nu are nevoie de lucrul ăsta, pentru că asta îi arată că are neajunsuri. Nu trebuie să adăugăm nimic dragostei, trebuie să o ascultăm. Aşa că riscul dragostei este s-o exploatăm la nivelul ăsta conceptual, aşa… Să facem din ea o modă filosofică, pentru că vorbele multe despre un lucru care trebuie pur şi simplu făcut devin o filosofie. Hristos nu a făcut filosofie despre dragoste. Hristos a spus: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu-i nici un fel de filosofie. Ce doriţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor. E foarte, foarte simplu.

[...]

Nu este lucru mai mare ca dragostea. Şi ne pare rău că nu o avem, nu ne iubim în lucrurile astea mici, calde, aşa de simple, aşa de frumoase, să-l asculţi pe celălalt când îi e greu, să mergi cu el undeva unde şi-a dorit. Sunt foarte, foarte, foarte simple, aşa de simple, încât lumea crede că trebuie să înceapă de undeva, de mai sus. Dragostea acoperă mulţime de păcate, aşa zice Apostolul. Să ştiţi că dragostea, doar ea o să ne mântuiască. Nimic, nimic, nimic, niciodată n-o să ne scoată din răutatea noastră, decât mila faţă de celălalt. Nici postul, nici măcar credinţa, nici măcar rugăciunea, şi n-o zic eu, o spune Apostolul Pavel: Dacă aş avea credinţă să mut munţii dar dragoste nu am, n-am făcut nimic. Dacă aş mărturisi pe Hristos încât şi sângele meu să-l vărs, să mă dau să fiu ars pentru El dar dragoste nu am, nimic nu am

[...]

Dragostea numai, dintre toate celelalte enumerate aici de Apostolul Pavel, mi se pare că nu este atât un dar - desigur, toate sunt daruri de la Dumnezeu -, cât este o încununare a strădaniei noastre. Credinţa, să ştiţi, se dăruieşte de la Dumnezeu. Se şi dobândeşte în timp, trebuie să o menţiiFacerea de minuni, spune Apostolul, este dar al lui Dumnezeu, dar dragostea, pe lângă că e dar, trebuie s-o lucrezi în orice clipă. Nu vedeţi că dragostea poţi s-o pierzi? Poţi să te împietreşti? Dragostea vine din milă, din jertfă. Aşa că, dacă asta nu avem, n-am făcut nimicSă fim milostivi cât putem, ca să ne agonisim mântuirea. Numai pentru asta cred că ne căpătăm îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Să ştiţi că oamenii milostivi au îndrăzneală în rugăciune. Oamenii milostivi, din ce dau mai mult, din ce se dăruiesc celuilalt, află tainele dumnezeieşti. Şi Dumnezeu, sălăşluindu-Se într-înşii, le curăţă păcatele, pentru că acolo unde e Dumnezeu nu are loc întunericul şi necurăţia. 

[...]

Asta este dragostea în lumea asta! Dragostea vine să mântuiască lumea, s-o cureţe. Mă mai gândesc acum la faptul că suntem responsabili pentru ceilalţi. Fiecare dintre noi s-a simţit iubit de către unul sau mai mulţi oameni. Aţi văzut voi cum oamenii ăştia îşi dăruiesc viaţa lor? Aţi văzut că încep să n-o mai trăiască ei? Chiar şi într-o dragoste din asta, dintre o fată şi un băiat, ea ascultă tot ce-i spune. Vine la capătul lumii, pentru el. Păi, cum să nu fii responsabil, dacă ai devenit tu creier pentru celălalt şi el răspunde la cuvintele tale, la dorinţele tale, la nebuniile tale, până la urmă. Mare răspundere o să avem pentru cei pe care i-am iubit! Ştiţi de ce? Pentru că noi le trăim viaţa, în locul lor, şi nu putem să ducem viaţa lor într-o direcţie greşită, adică să-i pierdem. De asta cred eu că foarte mulţi sfinţi au fugit în adâncul pustiei, departe de oameni. S-au temut de dragostea oamenilor, s-au văzut neputincioşi în faţa ei, au trăit toată această taină, pentru că destinele celor care iubesc se intersectează, dispar, se topesc în celălalt, cum Fiul topeşte în Tatăl voinţa Sa: Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Aşa şi cel care iubeşte, nu mai face voia lui, ci voia celui pe care îl iubeşte. De asta, să nu ne bucurăm când ne iubesc oamenii. Să iubim, dar să ne temem. Şi această frică şi evlavie faţă de dragoste să ştiţi că ne va învăţa şi pe noi dragostea. Altminteri, riscăm foarte mult.


ROF : Savatie Bastovoi: Bucuria de a te simți înțeles 


Nimeni nu știe ce e în sufletul omului, decât numai omul însuși și Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gânduri și în emoții și de multe ori tresaltă simțind că s-au unit. Când sufletele se întâlnesc unul cu altul, ele se cunosc și se înțeleg.

În Duhul Sfant sufletele Sfinților se unesc și se recunosc și aceasta este adevarata bucurie.

Nimeni nu se bucură decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfînt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întîlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pămînt noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţeOamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci cînd doi oameni cu dorinţe comune se întîlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzînd în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sînt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrînilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrîn care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cît de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cît de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp am înţeles că nu este pe pămînt o bucurie mai mare decît aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci cînd te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decît în celălalt şi nu iubim atît ceea ce sîntem, cît ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

[...]

De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu
. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.

Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.

Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.

Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului.

[...]

Cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.

Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

[...]

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa.
 

ROF : Savatie Bastovoi despre dragostea ca început, temelie, și capătul Scării Sfântului Ioan Scararul


De iubire sunt legate toate poruncile lui Dumnezeu. Atunci când Mântuitorul a fost întrebat de un oare­care cărturar care este cea dintâi porun­că din Lege, i-a răspuns: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Toa­tă Evanghelia este o poveste de iubire. Toată viaţa noastră se construieşte şi poate avea un rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire.

Cu toate acestea, este foarte greu să vorbeşti despre iubire. Este greu nu pen­tru că iubirea ar fi grea, ci pentru că noi, prin cădere, ne-am îndepărtat atât de mult de ea, încât cu anevoie mai înţele­gem despre ce este vorba. Atât de mult ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi de starea noastră normală, aceea de a iubi, încât iubirea, în drumul către desăvârşi­re, către Dumnezeu, pe care trebuie să-l săvârşească orice om, este pusă de Sfân­tul Ioan Scărarul în Scara sa ca ultimă treaptă. Şi noi cu uimire şi cutremur, şi nu fără o oarecare deznădejde, putem descoperi cât de anevoios este drumul până la iubire, câte trepte duhovniceşti trebuie să parcurgem până a o cunoaşte, trepte pe care noi suntem departe nu doar de a le fi călcat, ci chiar de a le fi gândit.

[...]

Suferim pentru că cei din jurul nostru nu știu să ne iubească. Suferim pentru că iubirea, așa cum ne-am închipuit-o noi, nu există. Dar iubirea există. Există pentru că Dumnezeu a adus-o în lume, pentru că ea nu poate să nu existe, nu poate să aibă sfârșit, pentru că nu are nici început. Ea nu poate să se împuțineze, pentru că pornește de la Dumnezeu, si se revarsă asupra întregii fapturi, așa încât, dacă iubirea nu există, doar noi suntem de vină pentru că nu o vedem.

[...]

Iubirea umple toata zidirea pentru că Dumnezeu este iubirea și Dumnezeu este Atotcuprinzator, și doar noi trebuie să răspundem și să-L căutămDacă nu vedem iubirea în jur, este pentru că noi înșine nu o avemNu poți vedea ceva pentru care nu ai ochi.

[...]

 Este adevărat că descrie un urcuş foarte anevoios până la ea: tre­buie să trecem prin pocăinţă, trebuie să trecem prin ascultare, prin plâns, prin tăierea voii... Prin multe nevoinţe trebu­ie să trecem - spune Sfântul Ioan Scăra­rul - până a ajunge să dobândim iubirea.

Cu toate acestea, în fiecare dintre noi iubirea zvâcneşte şi, chiar dacă nu o pu­tem permanentiza în sufletul nostru, noi nu suntem străini de ea. Dumnezeu des­coperă iubirea Sa când voieşte şi cui vo­ieşte. Dumnezeu Şi-a descoperit iubirea Sa tâlharului de pe Cruce, care o viață întreagă a petrecut în fărădelegi. Şi, iată, într-o clipă, iubirea Dumnezeiască s-a atins de inima lui şi el, într-o clipă, a de­venit din tâlhar proroc, L-a mărturisit pe Hristos împărat a toată zidirea, împărat al cerului şi al pământului, şi I-a cerut să-l pomenească în împărăţia Sa, mărtu­risiri pentru care a şi auzit cuvintele Mântuitorului: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai".

Iubirea Dumnezeiască s-a atins într-o clipă de inima femeii desfrânate care a venit și a spălat cu lacrimile ei picioarele Mântuitorului Hristos. Iubirea Dumnezeiască s-a atins de inima femeii samarinence, femeie care trăia ca multe femei din zilele noastre, femeie care avsese șase barbati, femeie obișnuită, la prima vedere. O femeie oarecare, o femeie desfrânată. O femeie cu viața stricată, care nicicum nu-și putea întemeia o căsnicie. Un tablou atât de obișnuit pentru ziua de azi. Și iată că la fântână, atunci, cand Mântuitorul îi iese înainte, o atinge cu dragostea Sa, și inima ei tresaltă și Îl cunoaște ca pe Cel pe care L-a propovăduit Moise. Această femeie, după ce a vorbit cu Hristos, uită că a venit după apă, lasă găleata și începe a alerga pe strazi și a striga: "Veniți, că am văzut un Proroc, L-am aflat pe Cel pe care L-a propovăduit Moise, despre Care a scris Moise!".

[...]

Aceasta este un mare dar: darul de-a iubi! Vedeți, femeia desfranată... n-a venit cu vreun interes anume la Hristos. A venit pentru că Îl iubea.  A auzit predica Lui, L-a auzit ce învăța, L-a vazut în mulțime. Desigur, i-a auzit și pe toți ceilalți care cârteau, care spuneau că are drac, că este născut din desfrânare, așa cum găsim toate aceste învinuiri în Evanghelia de la Sfântul Evanghelist Ioan. Le-a auzit și această femeie, care era cunoscută în tot orașul, pentru că cei care cârteau mărturisesc asta: "Ce fel de Proroc e Acesta dacă nu știe ce fel de femeie este cea care-L atinge?" Era cunoscută în tot orașul, făcea bani pentru că se prostitua.

[...]

Femeia samarineancă de ce L-a iubit pe Hristos? Ce i-a făcut Hristos femeii samarinence? A intrat în vorbă cu ea, i-a cerut apă
, i-a zis că îi va da o apă care nu se va împuțina niciodată. Ea nici nu știa despre ce apă vorbește. Când a înțeles în Duhul Sfânt că este proroc, a zis; "Daca Tu știi că eu am avut șase bărbați, Tu ești Proroc!Care a fost prima întrebare pe care I-a pus-o această femeie unui Proroc? I-a spus oare: "Păi, dacă am avut șase bărbați și nu mi-a mers în căsnicie, binecuvântează ca să am un soț bun, să am o căsnicie bună!"? N-a zis asta! A zis oare: "Hai la mine acasa să Te rogi pentru casa mea, ca să-mi mearga bine!"? N-a zis asta! Care a fost prima ei întrebare? "Învățătorule, iudeii se roagă la templu și zic că acolo vine Dumnezeu, iar samarinenii se roagă pe dealul ăsta, pentru că aici e fântâna asta pe care am moștenit-o. Dar Tu cum zici, cum trebuie să ne rugam?". Ia uitați-vă ce preocupari avea această femeie, femeie aparent desfrânată: se gândea cum să se roage! L-a întrebat pe Mântuitorul cum să ne rugăm! Asta arata ce era in inima ei, ce fel de inima avea!

Așa că și păcătoșii pot cunoaște dragostea lui Dumnezeu! Și cu ce ne smintește Mântuitorul? Evanghelia, este tocmai faptul că ne prezintă o grămadă de păcătoși care L-au primit pe Dumnezeu simplu, cu bucurie, firesc, fără nici o îndoială, spre deosebire de farisei, de cărturari. Și Însuși Hristos, cu sfânta Sa gură a spus: "Adevarat vă spun că vameșii și desfrânatele vor intra înaintea voastră în Împărăție!".

Așa că și noi, care suntem păcătoși, putem primi atingerea iubirii DumnezeieștiE adevarat, nu le putem avea în toată vremea, pentru că aceasta este starea celor desăvârșiți, dar nici nouă nu ne este străină dragostea. Și toată strădania noastră este să fim cât mai atenți la aceaste atingeri și să le căutăm. Și, dacă le-am primit, să căutăm să nu facem lucrurile, să nu vorbim cuvintele și să nu primim gândurile care îndepărtează de la noi pe Dumnezeul cel Atotiubitor

Iată cum iubirea este tămăduitoare, cum ne izbăvește cel mai repede de păcate. Iubirea trece peste toate nevoințele, peste toate convențiile, și ne atrage Harul Duhului Sfant!

[...]

Spunea unul din Părinți..., chiar Părintele Porfirie spunea: "De ce te străduiești să scoți întunericul din cameră? Fă o găuriță și las' să intre lumina, și întunericul de la sine va dispărea! Deschide geamul!" Ei, noi ne întoarcem, ne chinuim cu păcatele noastre, le scormonim, le întoarcem pe toate părțile, ne sfâșiem..., de parcă ar sta în puterea noastră să ne izbăvim de ele! Mult mai simplu, spune Părintele Porfirie, deschide o portiță prin care să intre Lumina Dumnezeiască și întunericul, și sfâșierile tale se vor risipi de la sine! Aceasta portiță este gândul bun, gândul luminos pe care trebuie să-l avem despre aproapele nostru, despre Dumnezeu.


ROF : Savatie Bastovoi despre prietenia întru Hristos și prietenia șablonată


Prietenia nu este relaţia privilegiată, de­osebită pe care o avem cu cineva în com­paraţie cu alţi oameni. Prietenia este o stare de spirit, o treaptă şi o măsură du­hovnicească. Iubesc pe cineva nu pentru că el este mai bun decât alţii, ci pentru că văd în el virtuţile care îmi descoperă mai desluşit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc. Prietenia nu trebuie să fie rezultatul unei selecţii, adică nu dobândim un prieten excluzând neprietenii, pentru că aceasta este judecată omeneas­că şi nu este lipsită de riscuri.

Hristos ne-a numit prieteni şi fraţi nu pentru că noi am fi dat dovadă de vreo vrednicie specială ci pentru că inima Lui dumnezeiască este plină de iubire.

[...]

Prietenia este o stare și o măsură duhovnicească, este capacitatea omului de a privi lumea cu ochii lui Hristos.

[...]

Sigur că aceasta este o stare superioară, avansată, un ideal la care nu se ajunge prea ușor. Suntem obișnuiți să vorbim despre lucruri mai accesibile, mai comode, care nu ne creează disconfortul de a ne simți călcători ai poruncilor lui Hristos. Cu toate acestea, porunca iubirii vrăjmașilor este o poruncă, un imperativ care traversează întreg Noul Testament, întreaga Evanghelie.

[...]

Iubirea vrăjmașilor nu este altceva decat mărturisirea credinței în învierea lui Hristos, în biruința binelui asupra răului. Iată de ce nimeni din cei care nu depășesc ura din ei nu va intra în Împărăția Cerurilor, nu va putea avea parte cu Hristos.

Așadar, de la bun început trebuie să reținem că o prietenie nu se alimentează atât din virtuțile și bunătatea celui pe care ni-l dorim prieten, cât din lucrarea noastra lăuntrică. Niciodată prietenia nu se strică începând de la cel mai virtuos, ci de la cel mai slab, pentru că aceasta găsește tot felul de princini, de nemulțumiri și provoacă ruptura prin însuși zbuciumul minții sale chinuite de patimi. Omul virtuos rabdă să conviețuiască și să facă ascultare de cei mai răzvrătiți și mai nesuferiți oameni, așa cum vedem din cazul lui Lot, de exemplu, care a trăit o mulțime de ani în Sodoma, sau al dreptului Iosif, care a trăit atâția ani sub ascultarea Faraonului, bineplăcând aceluia. Pe când un om slab cu sufletul și neiubitor de virtute nu rabdă să conviețuiască nici cu sfinții, ca să nu mai vorbim de Iuda, care I-a găsit neajunsuri și L-a crezut vrednic de a fi nesocotit chir și pe Hristos. De aceea, ava Iosif egipteanul, al cărui cuvânt despre prietenie este adus de către Sfântul Ioan Casian în Convorbirile sale duhovnicești, zice că o prietenie poate avea trăinicie numai dacă se leagă între persoane cu aceleași aspirații și de aceeași măsură duhovnicească, altminteri relația dintre ei este periclitată de neajunsurile celui mai slab, care găsește întotdeauna pricini de tulburare și de nemulțumire. Prin urmare, dacă o prietenie se strică, se strică de fiecare dată numai și numai din cauza slăbiciunii și a neputinței noastre, căci dacă am avea o statură și o atitudine duhovnicească, am ști să iertăm și să o luăm de fiecare dată de la capăt.

[...]

Sfinții iubesc oamenii nu pentru frumusețea lor, nici pentru bogăție, nici pentru agerimea minții, nici pentru vreun alt dar firesc, ci pentru virtuțile duhovnicești, pentru că in acestea se vede chipul lui Dumnezeu, iar sfinții iubesc tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu și-i îndreaptă către Dânsul.
[...]

Așadar toată prietenia și toată unirea preferențială a sfinților se face în Hristos, se datorează lui Hristos și se îndreaptă către Hristos ca un dor firesc după desăvârșire.

Oamenii mai puțin desăvârșiți leagă prietenii doar pe baza intereselor și a căutărilor comune, îi unesc mai puțin adâncimile duhovnicești. Desigur, există astfel de interese și căutari comune și în nevoința creștină. De exemplu, unii consideră ca nevoință principală și mai folositoare postul, alții propovaduirea cuvântului, alții liniștirea și retragerea, alții slujirea bolnavilor, și se alipesc grupurilor sau duhovnicilor care recomandă o cale sau alta. Deși aceasta pare o relație duhovnicească, totuși ea este întotdeauna unilateral orientată și, chiar dacă nu ajunge să dezbine membrii grupului, întotdeauna îi separă pe aceștia de restul credincioșilor. Orice virtute nu este decât o parte din ceea ce trebuie îndeplinit și deci insuficientă pentru a acoperi lucrarea lui Hristos, care este o lucrare de îndumnezeire prin dragoste. Prin urmare, chiar și cei care se unesc în privința cultivării anumitor virtuți, cum ar fi postul, sau tăcerea, sau milostenia, de multe ori se despart, pentru că nu pun înainte de toate lucrarea dragostei și a smereniei. Pentru că, așa cum spune Sfântul Ioan Casian, dacă cei cu totul trupești strică prieteniile din cauza averilor și a invidiei, cei mai duhovnicești se pot certa din cauza înțelesurilor diferite pe care le au despre anumite versete din Scripturi. Așadar, doar prietenia izvorâtă din dragoste dumnezeiască petrece neclintită de răbufnirile egoismului din noi.

[...]

În Pustia Egiptului se nevoiau doi călugări, care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodată, pentru că i3n toate ascultau unul de celălalt. Odată, unul dintre ei a zis: "Frate, hai să ne ceram și noi măcar o dată, așa cum se ceartă toată lumea". "Dar cum?" - a întrebat celălalt. "Uite, punem o cărămidă jos și eu zic că e a mea și tu zici că e a ta". "Bine" - a zis fratele. Și au început să mute cărămida de la unul la altul. Dar îndată ce al doilea a zis: "E a mea!", primul a zis: "Bine, dacă e a ta, ia-o". Și așa n-au mai reușit să se certe.

Cel care este atent să nu-și împlinească voia, ci să caute la necesitățile, durerile și bucuriile aproapelui, ajunge la smerenie. Smerenia nu se vede pe sine și nu judecă faptele celorlalți, ceea ce este izvorul liniștii și al păcii fericite. Părinții egipteni aveau convingerea că, până nu rămâne omul singur cu Dumnezeu - adică să nu se mai intereseze de faptele celorlalți -, nu poate avea liniște.

Omul smerit nu dă sfaturi cu superioritate și nu face observații usturătoare, care sunt cea dintâi pricină a stricării relațiilor dintre oameni. Sfinții Părinți ne recomandă să dăm sfaturi și să ne expunem părerea față de anumite lucruri numai dacă suntem întrebați. Așa ne spune și Înţeleptul Solomon: "Cel ce răspunde la vorba înainte de a o fi ascultat este nebun și încurcat la minte" (Pilde 18, 13). Trebuie să știm cui și ce fel de cuvânt spunem, ca nu cumva, voind să facem bine, să ne complicam viața. "Cerată-l, adică povățuiește-l pe cel înțelept, și mai înțelept va fi - zice acelasi Solomon -, dar nu-l certa pe cel nebun, ca să nu ți-l faci dușman". Aceste reguli simple cu privire la ce și când vorbim sunt chezășia unei relații pașnice și durabile între oameni, altminteri un cuvânt spus nelalocul lui poate strica prietenii îndelungate. Înțeleptul Sirah spunea că e mai rău să cadă cineva de pe vârful limbii sale decât de la o mare înălțime. În acest sens, uneori trebuie să evităm să zicem lucrurilor care știm că nu plac aproapelui nostru sau care ar putea să rănească, chiar și cu prețul de a fi nesinceri.

[...]

A-ți cere iertare sau a ierta la timp este o artă și expresia mărinimiei si a experienței de viață. Ceea ce nu pot păstra oamenii din cauza iuțelii sau a ambițiilor personale se poate repara prin iertare, prin înțelegerea profundă a simplei realități că toți suntem trecători pe pământ, ca vine o clipă când vom pleca din această viață si toate gândurile și aspirațiile noastre nu vor mai fi. Vom merge înaintea Marelui Judecător, unde vom da seama de orice cuvânt desert, de orice supărare deșartă care ar fi putut să fie anulată printr-o simplă întoarcere de gând. Cel care își duce gândul către sfârșitul său și către deșertăciunea căutărilor și a ambițiilor omenești rabdă ușor orice supărare, nu judecă și din această cauză este un om "ușor de purtat", un om plăcut. Astfel de oameni sunt și nu sunt prieteni cu toată lumea, pentru că nu-și mai aparțin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca și Dumnezeu, ca și dragostea.

ROF : Savatie Bastovoi: "Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești"


Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca și noi, fiecare la rândul nostru, să facem același lucru cu aproapele nostru... Dacă este să ne asemănam cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui, și asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însușire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greșesc ne facem părtași la dragostea cu care iubește Dumnezeu lumea.

***

A ierta înseamnă a renunța la tine însuți, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce ți-a greșit, înseamnă să mori tu pentru a lasă pe altul să trăiască. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să reîntorci la viață, să dăruiești viață.

***

Mi-am dat seama cât de greu îmi vine să iert, câtă durere și câtă renunțare trebuie să simt, durere care mă apropie de moarte, care mă omoară pe mine pentru a da celuilalt voie să trăiască. A iubi înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ți se pare greșită, ci a ierta adânc și necontenit, a ierta o dată și pentru totdeauna răul ce se ridică împotriva ta.

***

Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceștia sunt cei mai frumoși oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceată. Aceștia sunt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce, și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăseșteNu este o mai mare bucurie în viața decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plâns măcar o data în viață, să plângi de-adevăratelea.

***

Tot ce există, există din dragoste și pentru dragoste. În măsura în care iubim, ne umplem de rost și ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești.

Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria ta inima, în propriul tău trup, în propria ta răsuflare, încât cel iubit dintr-o dată ți se descoperă în întregimea sa, în tine însuți, ca tine însuți.

***

Până la urmă, noi avem nevoie de o ființă ca să ne jertfim pentru ea, nu de o idee, ci de o ființă vie. Si de aici putem porni. Abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înțelege. Atunci când vorbim despre creștinism trebuie să vorbim în primul rând despre ființa creștină, să vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le știu și așa foarte bine.

ROF: Savatie Bastovoi: "Va veni vremea cînd oamenii se vor recunoaște după felul în care înțeleg singurătatea"."Înafara dragostei, orice informație este goală"


Va veni vremea cînd oamenii se vor recunoaște după felul în care înțeleg singurătatea, pentru că pe unii singurătatea îi înnebunește, iar pe alții îi preface în îngeri.

Că oamenii suferă de singurătate, nu e un secret. Nu e o arătare nouă pe pămînt. Doar că s-a schimbat rostul însingurării – astăzi tot mai puțini scot din singurătatea lor poeme și flori pe care să le dăruiască lumii.

[...]

Cuvîntul este viață, iar a transmite cuvîntul înseamnă a te angaja într-o lucrare de perpetuare a ceea ce este viu, lucrare care este mișcată doar de puterea dragostei. Înafara dragostei, orice informație este goală. Iată de ce, atunci cînd căutăm un învățător, nu căutăm o sumă de informații, ci căutăm dragostea care face ca viața să dăinuie prin acele ”informații”.

Epoca internetului ne pune în fața unei revelații care altfel avea nevoie de dezbateri filozofice interminabile: oamenii nu caută informații și știință, oamenii caută oameni. Din moment ce Google îți poate răspunde la orice întrebare, oamenii își pierd interesul pentru învățătură. Informația a devenit un bun abstract la care apelezi doar atunci cînd ai nevoie. Oamenii nu mai agonisesc știință și nu mai leagă legături de ucenicie cu mentorii lor. Cu alte cuvinte, oamenii se izolează, se însingurează, iar faptul că au acces deschis la orice informație nu doar că nu-i face mai interesanți, ci îi îndobitocește.

Acesta este apusul iubirii, apusul umanității în forma ei frumoasă. Asta nu înseamnă că de acum încolo oamenii nu se vor iubi și nu vor căuta să-și dăruiască dragostea, inclusiv prin informațiile pe care și le dăruiesc. Pur și simplu acest fel de relație va fi tot mai rară, iar oamenii reci vor domina lumea în manifestările ei simțite.

Teza patristică precum că nici o idee nu există de la sine, ci în spatele fiecărui gînd există o persoană, bună sau rea, e întru totul demonstrabilă.
”Te iubesc” fără omul care rostește și cel care aude e ca un balon desumflat. Doar umflat, un balon se împlinește, strălucește și zboară.

ROF: Savatie Bastovoi: "a fi strigat pe nume, intr-un ceas de mare tristete, este cel mai minunat lucru ce ni se poate intampla, cea mai mare milostenie"


Există oameni care au donat milioane de euro către case de copii, dar nu cunosc numele nici unui copil din acea casă, dar există o femeie de serviciu, sau un portar, sau un șofer care îi strigă pe nume, iar noi știm că a fi strigat pe nume, într-un ceas de mare tristețe, este cel mai minunat lucru ce ni se poate întâmpla, cea mai mare milostenie.

***

Luați aminte la candelele voastre și vedeți să nu fiți amăgiți de o falsă dărnicie, căci înțelept a fost numit de Hristos nu sufletul care împarte fără socoteală timpul și virtuțile sale, ci acela care știe să ardă pînă la urmă cu aceeași flacără.


Ați înțeles de ce Hristos vorbea mulțimilor în pilde? Erau mulți oameni răi acolo, gata să-L omoare. În mulțime erau însă și oameni înțelepți, atît de înțelepți încît știau să descifreze pildele acelea atît de codificate. De altfel, acesta era criteriul după care se alegeau oamenii: știau să citească printre rînduri. Diavolul vrea exactitate în exprimare, deoarece el limitează totul, iar oamenii atinși de aripa îndoielii insistă pe înțelesuri. Căutați să fiți largi și liberi în a înțelege și nu uitați că taina stă la temelia lumii.


ROF : Nebunul: "nimic altceva nu fac eu decât ceea ce fac oamenii, şi de aceea mă port aşa, ca ei să se vadă în nebuniile mele ca într-o oglindă"


Dumnezeu singur ştie ce are de făcut în lume şi nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt şi ne facem părtaşi la ea şi cerem izbăvire ca pentru noi înşine. Şi ce este aceasta dacă nu dragoste şi cale de a ne cunoaşte unii pe alţii?

***

– E, părinte, vreme este pentru toate. Este vreme să aduni pietre şi vreme este să le împrăştii. Este vreme să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Este vreme de război şi este vreme de pace...

– Ce înseamnă cuvintele acestea ale Ecleziastului, părinte Simeoane? Pentru că le-am citit de multe ori, dar niciodată nu le-am pătruns până la capăt.

 – Pe toate le-a făcut bine Dumnezeu, părinte Paladie, şi ne-a descoperit calea prin care să ajungem la Dânsul. Toată viaţa omului este un zbucium fără sfârşit, încât omul adună fără să ştie de ce, căci nimic nu rămâne cu el. Toată bogăţia şi înţelepciunea şi slava lumii acesteia pe care le adună omul, pentru cel care ajunge la adevărata cunoaştere încep să pară ca nişte pietre nefolositoare. Le numeşte pietre Înţeleptul, pentru că şi bogăţia şi înţelepciunea omenească se adună cu osteneală şi oboseală, ca şi căratul pietrelor, dar cel care a înţeles zădărnicia strădaniilor omeneşti ajunge să le dispreţuiască şi să le împrăştie, şi ce este mai nefolositor decât o grămadă de pietre împrăştiate de care se împiedică toţi? Este vreme de îmbrăţişare, părinte, pentru că omul din naştere se află în îmbrăţişarea păcatului şi a răului, dar cel care ajunge să cunoască zădărnicia acestuia încearcă să se smulgă şi să scape. Iar această despărţire din îmbrăţişarea păcatului se dă omului cu mare chin şi luptă sufletească – aceasta este vremea de război despre care vorbeşte Înţeleptul. În sfârşit, văzând Dumnezeu voia omului cea bună şi osteneala lui, caută spre el şi, dăruindu-i din belşug harul Său, face să se liniştească inima lui, aducând-o la odihna şi bucuria cea desăvârşită, iar aceasta este vremea de pace.


***

– E, părinte, o luptă rămâne până în ultima clipă, chiar şi după ce vom birui toate patimile şi pe înseşi duhurile cele necurate. 

– Care este aceasta, părinte, că nu ştiu?

 – Lupta slavei deşarte, pentru că aceasta este singura patimă care se hrăneşte din virtuţi şi, cu cât înaintează mai mult omul pe calea desăvârşirii, cu atât mai multe pricini are să fie ispitit de slava deşartăCu adevărat, pe când eram luptat de patimile trupului, nu avea mintea mea nici o pricină de înălţare, dar după ce m-am văzut ajuns la odihnă şi dacă a îngrădit Dumnezeu cu harul Său până şi răutatea diavolilor, ca să nu mai aibă îndrăzneală asupra mea, m-am temut ca nu cumva să se înalţe mintea mea, ştiind că şi alţii până la mine, la măsuri mai mari fiind, mândrindu-se, au căzut. Căci m-am gândit la îngerul cel ce a fost lu- minos oarecând, care în lumina dumnezeiască fiind şi de nici o patimă sau înti- năciune trupească nefiind atins, pentru un singur gând de mândrie s-a prăbuşit în adâncuriAtunci am hotărât să vin aici, ca, făcându-mă pe mine nebun, prin batjocorirea oamenilor, să se smerească puţin mintea mea şi aşa să petrec şi eu pururea veghetor. Şi cu adevărat aflu pricină de smerenie în toate acestea, căci, dacă dracii se tem de harul lui Dumnezeu şi nu îndrăznesc, oamenii nu se tem şi pururea se găseşte cineva care să mă batjocorească sau să mă bată, aducând prin aceasta mult bine sufletului meu.

***

Omul cuprins de slava deşartă trăieşte în închipuirile sale şi din pricina asta nu vede adevărul. Slava deşartă se bucură de sine şi nu are putere să se bucure de celălalt, de aceea ea este un păcat împotriva dragostei.


ROF: Spicuiri din cuvantul Ierom. Savatie Bastovoi la Seara Editurii Cathisma


Dacă noi suntem niște oameni sensibili, dacă noi avem experiența propiei simțiri, atunci când vorbim cu celalalt, dacă ajungem în inima lui, inima noastră se încălzește, se bucură, dar, dacă inima noastră are o înțepătură și se răcește pe loc, ați nimerit alături. Nu mai insistați, pentru că s-ar putea să va treziți ca aruncați mărgăritare porcilor și să se întoarcă împotriva voastră și să vă rupă cu tot ce ați vrut să spuneți, adică să vi-l faceți dușman.

***

Așa că, să aveți experiența propiei simțiri. A celuilalt nu o poți avea, dar avand-o pe a ta, tu devii, cu ajutorul lui Dumnezeu, un termometru, [vezi că] inima ta se bucură. Și bucuria nu vine niciodată singura, ea vine de la bucuria celuilalt. Noi ne bucuram când rezonăm. Și dacă asta s-o petrecut, cuvântul tău a căzut bine, și l-oi bucurat, și tu te bucuri - el îți trimite înapoi bucuria lui, și gata, ai avut un rost. Dar, dacă ai căzut alături el s-o simțit judecat, strâmtorat, lovit, atacat, neînțeles, el se împietrește și îți trimite înapoi... 

Și, dacă inima ta e în ordine, si nu vorbește gura fără tine, că din prisosul inimii vorbește gura, atuncea o s-o simți. Asta până la urmă e o experiență pe care trebuie să o lucrăm în noi
 

ROF: De la Savatie Bastovoi adunate. Despre iubire, taina, rugaciune, singuratate, ispite, suferinta...


Mulți creștini se tulbură că Europa nu-și mai felicită cetățenii cu sărbătorile creștinătății. Nu putem cere cuiva să se bucure de bucuria noastră. Noi ”ne bucurăm cu cei ce se bucură și plîngem cu cei ce plîng”, precum ne-a zis Hristos. Cine nu vrea să se bucure, să stea îmbufnat. Să se felicite cu ziua șoferului, ziua computerului, ziua frigiderului. Spune-mi de ce te bucuri, ca să-ți spun cine ești. Bucuria noastră este dincolo de lume. Cînd nu vor mai fi oameni care să se bucure cu noi, vor rămîne îngerii. Căci bucuria aceasta de la îngeri ne-a venit și nici un Guvern, din cîte se știe, nu poate interzice îngerilor să se bucure. 

***

Lumea de azi e făcută din ”relații” și ”imagine”. Total anapoda. E bine să ai relații, nu zic, dar e mai bine să-L ai pe Dumnezeu. Dacă-ți pierzi relațiile, te scapă Dumnezeu, dar dacă-L pierzi pe Dumnezeu, nu te scapă relațiile. Păstrați-vă prietenii și fiți cu grijă să nu-i transformați în simple ”relații”. 


Spre deosebire de copiii de vârsta mea, educați să ne dorim să devenim (cosmonaut, doctor, general sau învățător), copiii de azi sînt educați să aiba ceva (aifon, mașină, haine, bani). Cînd generația lui "a avea" va învinge generatie lui "a deveni" lumea va fi în pragul distrugerii, deoarece oamenii educați să aibă vor începe să-și însușească semenii mai slabi - va reveni robia. Numai devenind depășim condiția de sclav.


Graba de a vorbi ne pune în situația să scoatem din suflet ceea ce găsim la suprafață. Nu avem timp să căutăm adânc. La suprafață însă se găsesc impresiile, nu și concluziile. Impresiile oamenilor sînt îndeobște aceleaşi. Ceea ce ne face diferiți sînt concluziileSchimbul de impresii, și nu de concluzii, va aduce în cele din urmă criza comunicării.

***

Întotdeauna sîntem în legătură cu ceilalți, într-un raport de iubire sau de respingere. Viața noastră depinde în aceeași măsură de cei pe care îi iubim ca de cei pe care îi respingem. Ne golim de cei pe care îi iubim și ne umplem de cei pe care îi respingemAtunci cînd iubim pe cineva, ne topim cu totul în el, iar cînd respingem pe cineva, acel cineva ne invadează gîndurile ca un animal izgonit care se întoarce la stăpîn pentru a fi lovit iar și iarSîntem plini de cei pe care îi respingem și goi de cei pe care îi iubim. Apostolul Pavel a spus despre Hristos că S-a deșertat de Sine. Dumnezeu S-a golit de Sine pentru a se dărui lumii și S-a umplut în schimb de toți cei care L-au respins. Acest circuit al iubirii face ca ura să nu poată pune stăpînire pe lume niciodată. (Din "Invățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”)


Dragostea adevarată te găsește și la capătul lumii.

*

Dumnezeu fiind iubire, Se descoperă celor ce iubesc. Asta e toată taina credinței. Iubesc, deci cred.  


Dragostea se regăsește doar în dragoste. O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se regăsește pe sine ca într-o oglindă.


ROF: Savatie Baștovoi: "Lucrare lăuntrică nu înseamnă o pravilă citită riguros, un post aspru sau îndeplinirea vreunei rânduieli exterioare, ci atenția asupra mișcării sufletești care se îndreaptă asupra aproapelui"


Adună cei mai buni oameni și pune-le un scop greșit și se vor dezbina, dar un scop bun îi modelează și îi unește chiar și pe cei răi. Dacă o obște s-a destrămat înseamnă că cel mai mare dintre ei a avut un scop greșit. Nu există unitate fără scop. Scopul bun face bun pe cel rău și scopul rău face rău pe cel înzestrat cu virtuți. Nu uitați încotro mergeți. Întrebați-vă mai des dacă mergeți conform scopului. Un scop care se schimbă nu mai este un scop de urmat. Cel singur veșnic și bun este adevăratul scop și în afară de El nu pot fi unire și dragoste neschimbată. Căutați să nu pierdeți pe nimeni din cei ce iubesc. 

***

Atunci când oamenii lucrează împreună fiecare este mai mult decât sine însăși. Pentru că în fiecare dintre noi sunt puteri care se activează doar în raport cu alțiiDarurile au fost astfel împărțite de Dumnezeu, încât să devină lucrătoare în comuniune: adică unul este ușa și altul cheia, unul lut și altul foc care arde și întărește lutul. Fiecare în sine este bun, dar devine mai bun prin celălalt pentru că atunci când suntem împreună pentru o cauză bună este și Dumnezeu cu noi. Nu e nici un alt secret. Dumnezeu este și în bucuria cu care ne mișcăm atunci când facem ceva bun și frumos împreună.

***

Lucrare lăuntrică nu înseamnă o pravilă citită riguros, un post aspru sau îndeplinirea vreunei rânduieli exterioare, ci atenția asupra mișcării sufletești care se îndreaptă asupra aproapelui. Atunci când aproapele tău devine dușmanul tău în propria imaginație, atunci începe lucrarea lăuntrică de răsturnare a propriei jigniri și întoarcerea ei într-un sentiment de smerenie, de iertare și în cele din urmă de iubire. Omul care are această lucrare lăuntrică va ieși biruitor din orice împrejurare, va fi netulburat în fața jicnirilor, va depăși ușor orice pagubă materială, se va despărți răzând de lucruri sau onoruri trecătoare și va avea întotdeauna puterea unui nou început. 


ROF : Lansarea cărţii "Preţul iubirii". Părintele Savatie Baștovoi: "dragostea moare pentru sine pentru a trăi în celălalt"."Dacă nu avem sobornicitatea și mai ales dacă nu avem în noi smerenie și pe Duhul Sfânt, o să ne fie din ce în ce mai greu!"


În lume nu există nimic care să poată plăti iubirea. De aceea preţul iubirii este mai presus şi dincolo de lume. Preţul iubirii este moartea. „Adevărat vă zic că nu este iubire mai mare decît să-şi pună cineva viaţa pentru aproapele său", a spus Hristos.

În iubire, noi ne pierdem identitatea, murind în chip mistic pentru celălalt. Renunţăm la tot ce sîntem, la orgoliu, la dorinţe personale, la odihnă, la bucurii, la locul nostru, doar pentru a ne afla lîngă cel iubit şi a fi pe placul lui. Apostolul Pavel descrie şi el iubirea în acelaşi chip: dragostea nu caută ale sale, ci ale aproapelui". Cu alte cuvinte, dragostea moare pentru sine pentru a trăi în celălalt.

Oamenii se îndrăgostesc şi lumea spune că orbesc, că nu mai văd aşa cum vedeau mai înainte. Indrăgostitul umblă ca un strigoi, nemaiţinînd cont de pericole, de faptul că cei apropiaţi rîd de el. Se desparte de tot ce a fost el. Cu alte cuvinte, moare în chip tainic pentru a se naşte într-o altă realitate, realitatea fiinţei iubite.

Această orbire şi uitare de sine nu este neapărat un lucru suprem, capabil să dobîndească iubirea, ci este o preînchipuire a morţii mistice prin care trece sufletul transfigurat prin iubire. Moartea spirituală care însoţeşte iubirea este un lucru atît de evident, încît pînă şi în limbajul de rînd avem expresii precum „este mort după cutare", sau „se prăpădeşte, se usucă, moare de dor" etc.

Chiar dacă starea de îndrăgosteală şi orbire vremelnică este ceva ce se întîmplă orişicui, fără a însemna ceva spiritual, ba, dimpotrivă, de multe ori e chiar o cădere, totuşi Dumnezeu a lăsat în aşa fel lucrurile, ca prin această orbire pătimaşă noi să putem explica şi înţelege iubirea adevărată, curată şi veşnică. Prin orbirea şi renunţarea la sine de care dă dovadă tînărul îndrăgostit, Hristos a ilustrat iubirea faţă de Dumnezeu, de Biserică, iubirea tainică prin care se ţine lumea. De aceea comparaţia cu bucuria mirelui şi a miresei, cu nunta şi nerăbdarea fecioarelor care îşi aşteaptă mirele este folosită de mai multe ori de Hristos.

Insă moartea ca preţ al iubirii nu este doar o metaforă. Hristos a plătit pentru iubirea noastră preţul vieţii Sale. La fel şi sfinţii proroci şi mucenici şi-au pus sufletul pentru iubirea lui Hristos. Deşi a muri pentru celălalt nu este o poruncă, pentru că altfel, pentru a ne împlini în iubire, ar fi trebuit să murim, şi oamenii ar fi căutat prilejuri nesfîrşite pentru moarte, totuşi moartea mistică ce se produce prin lepădarea de sine este o condiţie obligatorie a iubirii. Nu putem iubi fiind plini de noi.

Cu cît omul e mai plin de sine, cu atît iubirea lui este mai slabă. Cu cît atenţia şi interesul pentru propria mea persoană sînt mai vii, cu atît este mai searbădă şi mai muribundă iubirea mea pentru celălalt. Toate se învîrt în jurul meu, iar celălalt este încă un pretext de a mă împlini pe mine însumi.

Murind unul pentru celălalt, ne naştem în chip tainic în Împărăţia iubirii. Eu mor ca să renasc în tine, pentru că mai înainte de asta te-am simţit pe tine trăind în mine. Această iubire supremă o descrie Apostolul Pavel în aceleaşi cuvinte: „căci nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".

De aceea şi lumea observă că cei ce se iubesc încep să semene între ei. Indrăgostitul începe să vorbească cu cuvintele celui iubit, începe să asculte muzica pe care o ascultă el, să citească aceleaşi cărţi, să iubească aceleaşi locuri, aceeaşi mîncare, să aibă aceeaşi credinţă şi să împărtăşească aceleaşi bucurii. Cel ce iubeşte devine întru totul ca cel iubit, vorbind aceleaşi lucruri şi mărturisind acelaşi crez. Bucuria lui este bucuria celuilalt şi tristeţea lor este comună. Pentru că sînt uniţi în chip desăvîrşit prin iubire, murind pentru sine şi trăind în celălalt, fiecare purtînd în sine chipul şi glasul celui iubit, avînd acelaşi cuget şi aceeaşi dorinţă.

In acest chip moartea sinelui este viaţa iubirii.

***

Așteptarea e cea mai cumplită, a mai spus Pr.Savatie Baștovoi, iar timpul reprezintă o condiție a căderii. In acest sens, tehnologia zilelor noastre creează iluzia depășirii timpului, iar într-un discurs premonitor autorul Prețului iubirii anticipează că în timp întâlnirile dintre oameni vor dispărea” și că “vom plăti foarte scump pentru a ne vedea unii cu alții”Vom fi toți numai butoane, vom fi numai holograme!

Întrebat despre dragoste, părintele a spus că aceasta nu poate rămâne nemărturisită, pentru că Dragostea este Lumină și lumina nu poate rămâne sub obroc. “Iubirea este întotdeauna mărturisire”.



LEGATURI:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu