Paraclisul Cuviosului Nichifor cel Lepros

Vedeți și:

• ROF: Sfântul Nichifor Leprosul s-a arătat unui creștin și i-a spus: "Să le transmiți oamenilor să nu se teamă de coronavirus!". Viața celui ce durerea și stricăciunea cea trupească a nesocotit

• Sfântul Nichifor Leprosul s-a arătat din nou unor creștini și a adus cuvânt de mângâiere. "Avertizați pe toți creștinii să se roage mie, în mod repetat. Există și un leac..."

Paraclisul Cuviosului Nichifor cel Lepros (PDF)

Preotul binecuvântează: Binecuvântat este Dumnezeul nostru… 

Iar dacă nu este preot se zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…

Din "trusa de ajutor" a creştinilor în vremuri de restrişte (I)

Motto:

Dragostea în care cred: Refugiații

Creștinii
sunt niște refugiați
ce stau
în adâncul propriilor inimi
așteptând să se deschidă granița dintre lume
și Împărăția Cerurilor. 

Ei fug de viața acestei lumi
ca de cea mai cumplită formă de
nebunie
și de fericirea ei
ca de o lepră ce face să putrezească de vii 

bătăile inimii...

Părintele Valerian Pâslaru despre vremurile de acum. "Asta e și dorința satanei, de a ne risipi atenția în loc să ne concentrăm atenția asupra întâlnirii noastre cu Hristos, cu viața cea veșnică"

Părintele Valerian Pâslaru - Cuvânt de întărire pentru vremurile de acum

[...] La capătul acestor zile sigur Il aflăm pe Mântuitorul, ne unim cu El și ne facem Biserică vie, ne regăsim ca fii și fiice ale lui Hristos. Iar aceste vremuri de tulburare nu sunt unice. Vremuri de tulburare în viața creștinului și în viața omenirii au fost tot timpul. Au fost războaie tot timpul, au fost cutremure tot timpul, au fost furtuni, au fost nebunii. Cea mai apropiată, demența comunistă, care a răvășit lumea și care a lăsat aceste ouă cumplite din care au ieșit acești balauri, care înghit pe cei care nu-L au pe Hristos. 

Există un cuvânt de care trebuie să ne agățăm ca de o plută de salvare, pe care-l spune Hristos: "Fără de Mine nu puteți face nimic"! Iar cei care-L au pe Hristos au viața veșnică, au biruința, în primul rând asupra neputințelor noastre, înainte de ispite. Ispitele vin datorită neputințelor noastre, datorită necredințelor noastre, datorită nepracticării Ortodoxiei, în care acest popor crește de două mii de ani. Cam asta este ceea ce am putea spune pe scurt despre aceste zile. 

BD din "Astérix et la Transitalique", 2017, când CORONAVIRUS
cu prietenul  său, Bacilus face o cursă de cai la Roma...

Alarma aceasta falsă care a venit cu coronavirusul acesta... În primul rând Biserica s-a exprimat de la începutul Învierii Domnului. Numai cei necredincioși, ereticii, pot spune că te poți îmbolnăvi în biserică dacă săruți icoana sau te împărtășești cu aceeași linguriță. Acolo este Hristos, este Tămăduitorul tămăduitorilor, este Doctorul doctorilor, este Cel care a făcut această viață. El n-a făcut moartea. Păcatul a făcut moartea. Si atuncea te întâlnești cu El la sfânta împărtășanie, când săruți sfintele icoane, nu poți să te îmbolnăvești.
Noi, călugării, ar trebui să fim bolnavi de toate bolile, pentru că aicea vin numai bolnavi care sărută icoana și noi nu dăm imediat cu spirt sau cu dezinfectant pe icoană. Le sărutăm de mai multe ori decât le sărutați dumneavoastră și nu ne îmbolnăvim. Crede fiecare ce vrea, dar să-l lasă și pe celălalt să creadă, și el. Noi nu cerem condamnarea celor care nu cred. Ei cer condamnarea noastră. 

Nu cred că există un pericol mai mare decât acela pe care ni-l facem noi înșine. Iuda sunt eu. Eu mă vând pe mine însumi. Dacă eu cred în Hristos, merg la biserică, îmi ascult duhovnicul, urmez predaniile pe care le-a lăsat Hristos în biserică, n-are ce să mi se întâmple. Dovada cea mai elocventă sunt cuvioșii, mucenicii, sfinții la care ne închinăm, dar sunt și sfinții la care nu ne închinăm, care sunt mărturisitori, supraviețuitori ai temnițelor comuniste, care au trăit iad și au ieșit mai întăriți în credință, în credința în Hristos, mai întăriți decât au intrat. Sigur că acolo sunt și mucenici. Aceasta este iconomia lui Dumnezeu, iar cel care încearcă să descifreze logic, va cădea ușor în sminteală.  Așa că nu vă temeți decât de dumneavoastră, nu de altcineva. 

Medicii s-au exprimat categoric, că acest virus este mai slab decât altele, care nu sunt atât de urmărite, și că este o chestiune politică. Așa că încredeți-vă în Hristos, parcurgeți postul cu maximă concentrare, și cred că vom birui și acest val care a venit asupra întregii omeniri, nu numai asupra creștinilor.

Se urmărește ceva, ceva necurat. Fiecare să descifreze ce anume se urmărește. Dar cred că cel mai mult trebuie să ne adunăm, să nu fim risipiți. Asta e și dorința satanei, de a ne risipi atenția în loc să ne concentrăm atenția asupra întâlnirii noastre cu Hristos, cu viața cea veșnică. Așa să ne ajute Dumnezeu!

- Amin!

- Domnului slavă!

Părintele Eumenie Saridakis, ucenicul Sf. Nichifor Leprosul, cel ce a primit harisma bucuriei. "Nu este cu putinţă să spui: eu postesc, atunci când postirea nu-ţi dăruieşte bucurie"

Este cu neputinţă să exişti în spaţiul Bisericii, să-ţi doreşti întâlnirea cu Hristos şi în acelaşi timp să te denaturezi într-o persoană tristă, nervoasă şi isterică pentru care toţi şi toate sunt de vină. Cerţi, critici, condamni şi în general socoteşti că Dumnezeu există doar pentru tine. Trebuie să precizăm cu hotărâre că viaţa duhovnicească îi dă o nouă formă omului, dar nu-l deformează.

Mă nevoiesc pentru ca să dobândesc dragoste şi bucurie în viaţa mea, rodul prezenţei Sfântului Duh înlăuntrul meu. Pentru ca să mă unesc cu ceilalţi şi cu Hristos, iar nu pentru ca să mă despart şi să mă izolez în mine însumi.

Ceea ce merită să consemnăm este faptul că această bucurie [omul lui Dumnezeu] nu o acaparează pentru folosul său personal, zidindu-şi mitul său individual, ci o împarte. Atunci când viaţa nu se împarte, nu este viaţă.

În Biserică toate sunt harisme şi daruri ale unei mari şi arzătoare iubiri. Nimeni nu câştigă nimic, toate ne sunt dăruite într-un mod care ne depăşeşte şi nu ne îndreptăţeşte pe noi înşine, ci ne iartă. 

Sfinţenia care zâmbeşte... 

Creştinismul bucuriei în persoana Stareţului Eumenie Saridakis

Creştinismul este vestirea cea bună în lume cu cele mai frumoase vestiri: biruinţa lui Hristos asupra oricărei forme de moarte. Este religia iubirii, religia bucuriei; cel ce nu are bucurie nu poate să fie creştin.

Bucuria nu izvorăşte dintr-o recunoaştere sau desfătare lumească, cu toate că nu o neagă, ci din acea bucurie care se arată ca harismă a Sfântului Duh. Este o stare duhovnicească prin care omul poate să le vadă pe toate în chip doxologic şi euharistie (cu mulţumire). Să găsească sens chiar acolo unde toate par fără substanţă şi fără perspectivă. Să nădăjduiască nu în lucruri neaşteptate sau fanteziste, ci în lucruri pozitive şi realiste în Dumnezeul uimirilor, al minunării, al puţinului care devine mult.

Creştinul este omul bucuriei, după cum foarte nimerit observă Stareţul Emilianos Simonopetritul: „Destinul creştinului este să fie bucuros".

Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a înscris în calendarul Bisericii pe Sfinții Iosif Isihastul (Gheron Iosif), Efrem Katunakiotul și Daniil Katunakiotul

• Ascetic Experience:Bătrânul Iosif Isihastul (Gheron Iosif), Bătrânii Daniil și Efrem Katunakiotul au intrat astăzi oficial în Calendarul Bisericii

Astăzi Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice au înscris oficial în calendarul Bisericii pe Sfinții Iosif Isihastul (Gheron Iosif), Efrem Katunakiotul și Daniil Katunakiotul.

Sfântul Nichifor Leprosul s-a arătat unui creștin și i-a spus: "Să le transmiți oamenilor să nu se teamă de coronavirus!". Viața celui ce durerea și stricăciunea cea trupească a nesocotit

Părintele Anania Koustenis despre aratarea Sf. Nichifor cel Lepros

De curând s-a arătat unui creștin Sfântul Nichifor - acesta a fost bolnav de lepră. Este prăznuit pe 4 ianuarie. M-am închinat [și eu] la Sfintele lui moaște. S-a arătat, [deci] cuiva în Atena, care vrea să rămână în anonimat - și bine face! -, și i-a spus:

"Să le transmiți oamenilor să nu se teamă de coronavirus! Chiar dacă se va îmbolnăvi cineva, să mă cheme în rugăciune, iar eu îl voi vindeca!"

Cum se face asta? Prin minune! Dacă vrei, crezi, dacă nu, nu crezi! De aceea, acel om nu a vrut să-și spună numele, ca să nu forțeze pe nimeni să creadă. Însă, este foarte reprezentativ faptul că acest Sfânt, bolnav fiind, nu doar că s-a vindecat prin rugăciunea și viata sa, dar a devenit și Sfânt, face minuni și vindecă pe alții. Să avem binecuvântarea Sfântului Nichifor!

 UPDATE 2:

• ROF: Sfântul Nichifor Leprosul s-a arătat din nou unor creștini și a adus cuvânt de mângâiere. "Avertizați pe toți creștinii să se roage mie, în mod repetat. Există și un leac..."

Mintea între inteligență și înțelepciune / Pocăinţa ridică ceaţa de pe ochii sufletului

Ascetic Experience: Mintea (nous): definiție

Mintea (νους – nous) este cea mai fină atenție, focalizarea umană, focusul uman, ochiul sufletului. Dacă cineva este concentrat pe Dumnezeu și razele Lui – adică pe energia necreată a lui Dumnezeu numită har, atunci mintea umană are proprietatea de a primi lumină, de a fi luminată ca o oglindă parabolică pură pe care cad aceste raze. Atunci întreaga existență umană devine luminată. Este un fenomen similar cu lumina naturală, adică omul începe să vadă ce să facă, unde să meargă sau, în general, cum să se comporte.

Când mintea este atrasă afară de un centru de plăcere sau de durere, atunci mintea se înfășoară (concentrează) în jurul acestui centru și se îngustează – atunci ființa umană „își iese din minți” având ca efect procesul numit întunecarea minții. Atunci mintea se află ca într-o groapă cu smoală, încercând să lupte cu această situație pentru a-și recăpăta lumina de la Dumnezeu. Problema este că, de obicei, încercăm să ne ocupăm direct de întuneric, care, fiind o distorsiune existențială, nu poate fi răsturnat prin lupta directă. Soluția este să ne concentrăm pur și simplu pe Hristos, punând „băgându-ne mințile în cap”, prin rugăciune și o inimă zdrobită astfel încât să intre iarăși lumina.
Caracteristici, comportament

Mintea nu funcționează în pași, precum logica, ci simte. Mintea este deasupra logicii și face distincția între bine și rău.

O lucrare logică (energie) înaltă se numește inteligență și (singură) nu ne salvează sufletele. O lucrare noetică (energie) înaltă – o lucrare înaltă a minții – se numește înțelepciune și aceasta ne salvează sufletele, deoarece înțelepciunea este cooperarea minții cu harul lui Dumnezeu.

Comportamentul corect al minții luminate se numește bun simț. Cel care este complet ieșit din minți este insensibil din cauza dependenței sale care poate fi momentană, temporară sau permanentă.

De exemplu, a oferi flori iubitei noastre soții nu este logic, deoarece aceste flori vor muri în câteva zile. Totuși, acest gest este de bun simț, este nobil, așa că trebuie să facem acest lucru.

Să fim înțelepți și să ne concentrăm asupra lui Hristos pentru a ne salva sufletele.

Bazat pe Sfântul Grigore Palama

***

Doxologia: Coborârea minţii în inimă

Dobândită prin nevoinţe, lacrimi şi mărturisire a păcatelor, pocăinţa ridică ceaţa de pe ochii sufletului, învrednicindu-l să vadă frumuseţile dumnezeieşti.

În scrierile patristice se discută mult despre coborârea minţii în inimă şi despre întoarcerea energiilor spre esenţă. Iată un binecunoscut fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile Cel Mare către prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz:

„Căci dacă mintea nu se ocupă de treburi din afară, şi nici nu se împrăştie prin simţuri în toată lumea, se retrage în sine însăşi. Atunci ea se înalţă în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu. Luminată de acea splendoare dumnezeiască, ea uită de propria ei fire. Apoi, nemaitrăgând sufletul în jos, înspre grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcăminţii, îşi va îndrepta întreaga râvnă către dobândirea bunătăţilor celor veşnice”. (...)

Coborârea minţii în inimă ‒ adică întoarcerea energiei spre esenţă ‒ constituie vindecarea minţii; această întoarcere presupune mai întâi aflarea inimii trupeşti, şi numai după aceea a celei metafizice sau duhovniceşti. Nevoitorul

„coboară în adâncurile inimii sale, la început în inima trupească, şi de acolo în acele profunzimi care nu mai sunt ale trupului. Îşi găseşte adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc, al fiinţei sale pe care, scrutându-l, vede că existenţa omenirii nu este ceva exterior sau străin fiinţei sale, ci e întru totul împletit cu propria sa fiinţă” (Arhimandritul Sofronie de la Essex).

Coborârea minţii în inimă este, de fapt, o împreunare a minţii cu inima, pecetluită de lacrimi de smerenie şi de o dulce simţire a iubirii dumnezeieşti:

„Lacrimile de smerenie din timpul rugăciunii sunt un indiciu cert al unirii minţii cu inima şi al faptului că rugăciunea curată şi-a aflat locul său de obşte, aceasta constituind primul pas al urcuşului spre Dumnezeu. De aceea, asceza aşază lacrimile la temelia vieţii duhovniceşti” (Arhimandritul Sofronie).

Intrând în inimă, mintea se desprinde de orice imagine exterioară, atât vizuală, cât şi mentală. Uşile inimii se închid oricărui lucru străin, iar

„sufletul pătrunde într-un «întuneric» de o factură cu totul specială, învrednicindu-se astfel să stea cu mintea curată în chip negrăit înaintea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie). (...)

Coborârea minţii în inimă se dobândeşte, aşadar, prin rugăciunea minţii atunci când mintea, eliberată de gânduri şi plăsmuiri, se roagă în chip nematerial, fără împrăştiere. Sfântul Evagrie Ponticul binecuvântează mintea care se roagă astfel lui Dumnezeu:

„Fericită este mintea care a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit, starea fără formă. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială şi săracă de toate. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârşit de orice simţ”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 163-166)

Sf. Paisie Aghioritul și Părintele Savatie Baștovoi despre noblețea duhovnicească

Sf. Paisie Aghioritul:

+ Noblețea este dreptate duhovnicească.

+ Nu folosi logica, fiindcă noblețea este în afara logicii. Voi vreți să aranjați lucrurile cu logica omenească, cu dreptatea lumească. Unde este dreptatea duhovnicească? Nu am spus că omul, cu cât este mai duhovnicesc, cu atât are mai puține drepturi în această viață? Omul duhovnicesc doar dăruiește și niciodată nu caută să primească!

+ Adevărata sensibilitate are noblețe.

+ Noblețea are și ea vitejie, căci atunci lucrează inima.

+ Totul este ca omul să dobândească noblețea duhovniceasca. Atunci se înrudește cu Dumnezeu Nimic altceva nu-L înduioșează atât de mult pe Dumnezeu ca noblețea. Ea este receptorul Harului dumnezeiesc.

Părintele Savatie Baștovoi:

+ Noblețea înseamnă a putea bea apă din mâna dușmanului tău.

+ O singură grijă are lumea de azi: să ne arate că și cel mai bun om poate greși. Proștii se bucură când văd dreptul clătinându-se. Ei cred că și el a devenit unul dintre ei. Ei cred că de-acuma și el va juca după regulile lor, dar ei sunt iscusiți în regulile minciunii, în dezordine, ei sunt iscusiți în a lupta în întuneric.

+ Faceți tot ce puteți ca să păstrați încrederea în celălalt! Dacă ați pierdut-o, luptați pentru ea, dacă o aveți mulțumiți lui Dumnezeu și înmulțiți-o!

+ Să ne iubim unii pe alții, și așa păstrăm noblețea. Noblețea-i dragoste, măi! Ce poate să mai fie noblețea asta?! De aici se începe tot! 

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Pocăința este singura cheie care redeschide sânurile părintești, porțile cerurilor, porțile păcii și ale părtășiei cu lumina"

Pocăința, sau când lași viața să te prindă de mână...

Cuvântul "mă pocăiesc" (îmi schimb mintea) arată că mintea mea înaintează, avansează în spațiul împărăției cerurilor. / Pocăința este o energie (lucrare) instantanee a minții, a omului lăuntric, care se naște din împărtășirea de Dumnezeu. / Ajungând omul la această liniște, la acest interes numai pentru Dumnezeu, fără alt scop sau grijă, dobândește propriul ipostas, propria sa putere, și poate singur să se ferească de păcat. / Pocăința este o liniștire constantă, încetare a lucrărilor, lipire de Dumnezeu, sfințire neîncetată, neîncetată apropiere de lumină, de sfințenia lui Dumnezeu. / Viața noastră depinde de cât de mult ne liniștim.

Căpetenia tuturor relelor este una, numită răutatea vrăjmășiei. Iar maica virtuților una este, numită frica de Dumnezeu.

Trebuie să mănânci din dulceața virtuților ca să-ți dai seama de amărăciunea păcatului.

Soacra lui Petru în timp ce ardea de febră și nu mai simțea nimic, atenția îi era întoarsă numai spre Hristos. Nimic altceva nu mai putea face, așa că Apostolii L-au rugat pe Domnul să o vindece. "Si S-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile și s-a sculat" (Mt. 8, 15). Nu ar fi putut Domnul s-o vindece numai cu cuvântul, El care a spus mării: "Taci, liniștește-te!" și marea s-a liniștit pe dată? Ar putea să spună și demonului care acționează înlăuntrul nostru: "Taci și ieși din omul acesta!" Ar putea să stranguleze patima noastră. Ar putea să facă orice ar vrea, însă nu vrea. Vrea să vină și să ne prindă de mână. "Si S-a atins de mâna ei". Câtă dragoste, câtă iubire, câtă tandrețe se ascund în această frază! Este apropierea personală pe care o face Domnul deasupra capului nostru. 

Despre pocăință

Acest cuvânt am spune că este singurul care e firesc să se audă într-o mănăstire. Pocăința (metanoia - schimbare a minții) a fost propovăduirea Înaintemergătorului, a Mântuitorului, dar și a întregii Biserici, pentru că viața omului nu este nimic altceva decât o pocăință.

Cuvântul "pocăință" este neînțeles de majoritatea oamenilor, deoarece are un cuprins atât de adânc. Toți creștinii vorbesc despre pocăință, dar în cele din urmă nimeni nu este sigur dacă s-a pocăit. Toți întreabă și reîntreabă cum poți să te pocăiești. Pocăința este singura cheie care redeschide sânurile părintești, porțile cerurilor, porțile păcii și ale părtășiei cu lumina, este cea mai veselă vestire și cel mai ușor lucru în viața omului.

Nu e cu putință ca Dumnezeu să fi împovărat sufletele noastre cu lucruri grele. Faptul că se vorbește despre pocăință tuturor celor credincioși, atât începători cât și desăvârșiți, arată că pocăința este un lucru atât de adânc, dar în același timp atât de simplu, încât să putem spune că este pregătită pentru fiecare suflet, chiar și pentru sufletul unui copil mic.

Părintele Rafail Noica: "Postul este un mijloc ca toate nevoințele; iertarea este manifestare a iubirii, iar vocația omului este dragostea, care și este destinul omului"

Calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subțirime a dării de sine celuilalt, este o dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la Cruce și până la moarte, dar până și la străfundurile iadului, până la a-și împărtăși soarta Lui cu nelegiuiții.  

Dragostea este o trăire de o deosebită subțirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubește și se rănește, nu este cel care moare: cel care moare este cel ce încalcă dragostea! Cel care iubește se rănește nu atâta că este lepădat, dar se rănește văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri. Dumnezeu moare de durere că cel iubit al Lui, întâiul plăsmuit, și toți care aveau să se nască din el, vor muri de acum încolo.

Iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii...

Iertarea este dată înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul - putem să zicem: “Dumnezeu este iertare“. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însușim, noi trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iubiri și atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire.

***

Fragment din conferința “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“

“In această Ortodoxie, îmi cere titlul de astăzi să vorbesc despre “Post și iertare, ca destin și ca vocație”. Eu îmi voi lua “obrăznicia” și răspunderea de a defini pur și simplu cei patru termeni: post, iertare, destin și vocație.

Arhim. Zaharia Zaharou: "Iertarea este cea care face loc fratelui nostru în inima noastră, astfel încât să-l putem primi într-însa ca pe propria noastră viață"

Duminica izgonirii lui Adam din Rai

Astăzi Biserica ne aduce aminte de raiul lui Dumnezeu pe care l-am pierdut și de cinstea de a fi plăsmuiți după chipul și asemănarea Ziditorului nostru. Domnul ne-a înzestrat cu o inimă adâncă, în stare să poarte într-însa simțirea vie și minunată a prezenței Sale, iar pentru noi, desfătarea raiului este comuniunea cu adevăratul Dumnezeu.

Sfânta noastră Biserică ne îndeamnă, încă din cântările Vecerniei, să căutăm cu osârdie calea de întoarcere la raiul lui Dumnezeu, ca să ne împlinim menirea pe care Domnul ne-a hărăzit-o mai înainte de veci. De asemenea, Biserica ne reamintește că din pricina căderii în păcat am fost izgoniți din rai și pribegim pe acest pământ, tânguindu-ne amarnic pentru că ne-am lipsit de odihna și desfătarea raiului. Din scrierile Sfântului Siluan, învățăm că Adam și toți sfinții lui Dumnezeu au cătat raiul cel pierdut cu nemângâiat plânset de pocăință, strigând către Domnul, dintr-o inimă simțitoare și curată:

"O raiul meu, minunatul meu rai!

Unde ești, Doamne? 

De ce Ti-ai ascuns frumusețea feței de la mine? 

Ce Te oprește să viezi întru mine?

Pentru ce am întristat pe Domnul meu cel iubit? 

Sufletul meu tânjește după tine și Te caut cu lacrimi."

(din Scrierile Sf. Siluan Athonitul)

Si astfel, Însuși Domnul și Împăratul raiului a venit pe pământ și ne-a încredințat că Împărătița Lui este înlăuntrul nostru (cf. Luca 17, 21), în inimile noastre, și că fără harul Său nu putem face nimic. Potrivit cuvântului lui Hristos, viața noastră pe acest pământ are un singur scop - să aflăm calea întoarcerii la Dumnezeu și să dobândim harul Său, pentru a recâștiga raiul cel pierdut, comuniunea de-viață-dătătoare cu Ziditorul nostru cel iubit. 

Primul pas pe calea întoarcerii la Dumnezeu ni-l dezvăluie Evanghelia ce se citește în această duminică: trebuie să începem prin a-i ierta pe toți semenii noștri din inimă. Sfântul Siluan ne spune că îi iertăm cu adevărat pe frații noștri atunci când ne rugăm pentru ei ca pentru noi înșine. O astfel de iertare ne deschide inima harului dumnezeiesc. Domnul ne iubește atât de mult, încât a statornicit ca singură condiție a vieții noastre a-i ierta pe frații noștri precum și El ne iartă pe noi. Astfel, dacă iertăm micile și neînsemnatele greșeli ale semenilor noștri, atunci Domnul ne va dărui, la rândul Său, iertarea desăvârșită și absolută, ca să putem fi împreună cu El în veci. Iertarea este cea care face loc fratelui nostru în inima noastră, astfel încât să-l putem primi într-însa ca pe propria noastră viață.

Ion și Doina Aldea-Teodorovici - Când în lumina viselor ude, rană pe rană în taină se vindecă... răsai, răsai, răsai, ca grâul cel verde, ca lacrima, și nu te mai pierde, Iubirea mea

IPS Athanasie de Limassol: "N-o să fie nimic mai mult și nimic mai puțin decât ceea ce va îngădui Dumnezeu"

Sf Paisie: "După furtuna demonică va veni lumina soarelui dumnezeiesc."

Voi încerca să spun câteva cuvinte despre cum poate un om botezat în numele Sfintei Treimi, care este fiu al Bisericii, și care vrea, sau care trebuie să lucreze conform poruncilor Evangheliei, să înfrunte realitatea acestei lumi în care trăim. 

Dau viața mea pentru-o iubire - cântecul fiului rătăcitor

E-un joc ciudat,
Greu de-nţeles,
Dar vreau să-l ştiu şi eu,
Să uit cum trece vremea tulbure şi grea,
Şi să găsesc motiv de-a exista. 

Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi. 

Să uit, nu ştiu,
Să fur, nu pot,
Dar mă trezesc dorind.
E visul meu departe,
Să-l ajung aş vrea,
Dar nu-i de-ajuns să vrei,
Făr-a putea. 

Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi. 

Iubind,
Iubind vreau tot ce am să dau. 

Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi.

"Dau viața mea pentru-o iubire", ar putea fi cuvintele fiului risipitor, care și-a dat viața pe care o avea lângă tatăl și a plecat iubind, așa cum înțelegea el. Dar, din perspectivă inversă, iconică, "dau viața mea pentru-o iubire", sunt și cuvintele lui Hristos, Care, da!, a plecat și El din sânurile părintești, pentru a-Si da viața din iubire pentru oameni, "supremul preț pe care-l poate-un om plăti"...

Sfântul Nicolae Velimirovici: "În pilda Fiului Risipitor Domnul ne arată imaginea adevăratei iubiri, dumnezeiești"

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni se manifestă prin îndelunga Sa răbdare, prin nemăsurata Lui iertare, prin bucuria Lui nestăvilită. O asemenea iubire nu se poate compara pe pământ decât cu dragostea de mamă. Cine are mai multă răbdare decât o mamă? Cine iartă mai mult decât o mamă? Ce ochi pot plânge de atâta bucurie pentru întoarcerea unui păcătos, precum cei ai unei mame în faţa copilului care îşi cere iertare? De când există pământul, dragostea de mamă a fost întrecută numai de dragostea Domnului pentru neamul omenesc. Răbdarea Lui s-a întins până la teribila pătimire pe cruce. De acolo, iertarea Lui s-a revărsat din inima Sa și de pe buzele Lui. Bucuria pentru cei ce s-au pocăit, de-a lungul vieții Sale pe pământ, a fost  singura bucurie ce i-a luminat sufletul multpătimitor. Numai dragostea dumnezeiască o întrece pe cea de mamă. Numai Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mama. Doar El are mai multă răbdare decât mama. El singur ne iartă mai mult ca ea, El singur se bucură mai mult decât ea când ne schimbăm în bine.

Cel ce nu are răbdare cu noi când păcătuim, acela nu ne iubește. Nu ne iu­beşte nici cel care nu ne iartă atunci când ne pocăim de greşelile noastre. Dar, cel mai puţin ne iubeşte cel  care nu se bucură de ridicarea noastră din păcat.

Răbdarea, iertarea şi bucuria sunt trei caracteristici fundamentale ale iubi­rii dumnezeieşti. Sunt, de asemeni, caracteristicile oricărei iubiri adevărate - dacă se poate vorbi de adevărată iubire în afară de iubirea dumnezeiască. Fără acestea trei, dragostea nu e dragoste. Si dacă ar fi să numim altceva cu numele de dragoste, ar fi ca şi cum am numi capră sau purcel în loc de oaie.

Arhim. Zaharia Zaharou despre aflarea inimii adânci prin nevoința Postului Mare. "Numai lucrarea pe care am săvârșit-o în inima noastră ne va însoți în veșnicie"

Aflarea inimii adânci prin nevoința Postului Mare

Harul lui Dumnezeu ne adună pe toți în Biserică la începutul Postului Mare, ca să-I mărturisim Domnului dorința noastră arzătoare de a dobândi duhul înțelepciunii și al priceperii poruncilor Sale.

Totuși, Sfânta Scriptură ne previne: "Un om lipsit de inimă nu poate dobândi înțelepciune" (cf. Pilde 17, 16). Ce este, așadar, "inima" pentru noi, creștinii, și cine poate fi numit "lipsit de inimă"? Inima fiecărui om a fost plăsmuită de Dumnezeu într-un chip aparte și unic (cf. Ps. 32, 15). Ea este de nerepetat și constituie centrul persoanei-ipostas. Omul devine cu adevărat mare atunci când se apropie de Dumnezeu cu "inima adâncă" (cf. Ps. 63, 7), pentru că acolo, înlăuntrul lui, este "locul rugăciunii duhovnicești" și "câmpul de luptă duhovnicească". Adevărata teologie și cunoaștere a lui Dumnezeu nu poate fi despărțită de simțirea inimii adânci. De aceea, cuvântul lui Dumnezeu ne încredințează că "omul cel tainic al inimii" este "de mare preț înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3, 4).

Chemarea lui Dumnezeu se adresează inimii omului, "centrul duhovnicesc al persoanei", care are putința să atingă veșnicia și să "recunoască Chipul cel Dintâi - Dumnezeu cel Viu".

Din crezul partizanilor carpatini: " Exişti în măsura în care iubeşti, şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire". Portretul luptătorului la tinereţe. ION GAVRILĂ OGORANU, omul cu trei vieţi, trăgând după el o căruţă de dosare

Portretul luptătorului la tinereţe 

- Răul cel mai mare de care am suferit în aceşti ani nu vine de la duşmani, ci de la trădătorii care au stat mai mult sau mai puţin în rândurile noastre.

- Se ajunsese să se vândă frate pe frate.

- Nu ne-am făcut nici o iluzie cu intervenţia străină şi de aceea moralul îl avem ca la început şi astăzi. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun pentru acest neam.

- Sfârşitul anului, lovitura de stat, l-au prins pe Ion Gavrilă prezent în faţa Televiziunii, trăgând căruţa cu dosarele de urmărire după el, încercând să spună că s-a putut apăra fiinţa şi demnitatea neamului românesc. Dar aceleaşi cozi de topor i-au blocat intrarea în Televiziune, continuând să-i oprească drumul spre libertate. 

 ***

ION GAVRILĂ OGORANU Omul cu trei vieţi trăgând după el o căruţă de dosare

După circa 45 de ani, Ion Gavrilă din comuna Gura Văii, Făgăraş, şi-a cercetat la C.N.S.A.S. cele 140 de dosare, din care 30 erau ale Miliţiei, restul întocmite de Securitate. El, numit „Moşu" de cei care l-au urmat, scrie în Testamentul din 1952, după prima sa condamnare la moarte:

„...Am pornit pe un asemenea drum având credinţa că aceasta ne era datoria, altfel nu puteam. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa noastră va ieşi un viitor mai bun pentru neamul românesc".

Părintele Filimon, Starețul Măn. Stavronikita despre "Învățătura Sfântului Grigorie Palama despre Sfânta Împărtășanie"

Învățătura Sfântului Grigorie Palama despre Sfânta Împărtășanie

Predică  a Părintelui stareț Filimon 

de la Mănăstirea Stavronikita, din Sfântul Munte Athos

- "Dumnezeu, prin energiile dumnezeiești necreate, este prezent în istorie și în om, și se descoperă în lume, nu doar prin intermediul făpturilor Sale, ci și în mod direct, prin Iisus Hristos"

- "Sfânta Euharistie reprezintă experiența veșniciei, aici și acum".

- "Viața veșnică nu începe după această viață trecătoare, nu este tăgăduirea timpului, ci este cunoașterea Dumnezeului adevărat și a Trimisului Său, Iisus Hristos"

- "Fiul lui Dumnezeu [...] S-a unit cu însele firile omenești, nedespărțit fiind de fiecare credincios care se împărtășește din Însuși Trupul Său, și se face una cu noi, arătându-ne întregi, Biserică a dumnezeirii Sale" (Sf. Grigorie Palama)

- Hristos [...] pe copii născuți din El, cărora le-a dăruit harul Său și S-a făcut asemenea lor, îi îngrijește cu mâncare și băutură deosebită față de ceilalți oameni. Le dăruiește o odihnă specială și rămân împreună cu Tatăl lor, în Iisus, după cum spune Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el" (In. 6, 56)." (Sf. Grigorie Palama)

- "Prin Sfânta Împărtășanie ne unim deplin cu Hristos. Dar această plinătate trebuie să se înnoiască și să se adâncească permanent, așa cum se întâmplă în cazul în care, cu cât ești mai unit prin iubire cu o altă persoană, tot atât de mult însetezi să te adâncești în această unire."

- "Primii creștini [...] după Sfânta Liturghie se întorceau în lume, iar fețele lor străluceau de lumină, de bucurie și de pacea Împărăției lui Dumnezeu. Nu duceau cu ei nici planuri sau teorii, ci, oriunde mergeau, sădeau cetăți ale Împărăției: credința creștea, viața se schimba, cele cu neputință deveneau posibile. Iar, atunci când îi întrebau de unde strălucește această lumină, unde se află izvorul acestei puteri, știau răspunsul și spre ce să-i îndrume pe oameni".

- "Cred că rezolvarea crizei contemporane nu constă în faptul de a o cerceta pe toate părțile, ci să ne întoarcem spre Taina Sfintei Împărtășanii și spre Biserică, a cărei viață țâșnește din această Taină."

P. Andrei Lemeșonok despre puterea cuvântului. "Învățăm să vorbim cu Dumnezeu, învățăm să-L auzim pe Dumnezeu printr-o atitudine smerită față de aproapele nostru"

"Dacă nu există dragoste în noi, atunci cuvintele noastre vor fi greșite și nu va exista viață în ele, nu va exista Dumnezeu în ele."

"Omul, atingându-se de iubirea lui Dumnezeu, se transfigurează, se schimbă. El simte că, atunci când în inima lui se află dragostea lui Hristos, în cuvintele pe care le rostește există viață."

Puterea cuvântului

Un frate a întrebat pe avva Ierax, zicând: Spune-mi cuvânt, ca să mă mântuiesc. I-a zis lui bătrânul: "Șezi în chilia ta și de îți este foame, mănâncă, iar de îti este sete, bea și nu vorbi de rău pe cineva și te mânuiești! 

Avva Isaia a fost întrebat: Ce este vorbirea de rău? El a răspuns: Necunoașterea slavei lui Dumnezeu și ura față de aproapele. 

 "Gura mea va grăi înțelepciune și cugetul inimii mele pricepere" (Psalmi 48, 3). "Din prisosul inimii grăiește gura" (Matei 12, 34; Luca 6, 45). Un cuvânt poate lovi, poate răni și chiar ucide o persoană. Iar același cuvânt, spus cu dragoste, îl poate sprijini, îl poate încuraja, îl poate vindeca pe aproapele. 

Cât de important este să ne controlăm vorbele, pentru că nu întotdeauna avem înlăuntrul nostru o stare de pace. Sunt stări de tulburare, de neliniște lăuntrică, de descurajare! Dacă vom spune ceva în astfel de momente, atunci, bineînțeles, cuvintele noastre vor fi bolnave, îl vor răni pe aproapele, în loc să-i fie spre ajutor și mângâiere. 

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "cine produce aproapelui său cea mai mică problemă, chiar dacă izvorăște din cea mai bună intenție, este cu inima uscată"

Împacă-te cu toți, ca să ai îndrăznire la rugăciune. (Avva Isaia)

Eu azi, de exemplu, vreau zâmbetul tău, iubirea ta, dar tu poate că ai tras o minciună de dimineață și ești tulburat, sau poate că ai dat-o în bară cu ceva sau ai altă problemă. Cum să știu eu ce-i în viața fiecăruia? 

***

Fii cu trezvie, frate, la duhul care aduce întristare omului. Căci multe sunt prăzile lui până ce te face neputincios. (Avva Isaia)

Sf. Nectarie de Eghina: "Atunci când inima nu este încălzită cu rugăciunea, iubirea se poate transforma ușor în una trupească"

"Căutați să vânați iubirea. Cereți în fiecare zi iubire de la Dumnezeu. Iubirea aduce cu sine mulțime de binecuvântări și virtuți. Iubiți, ca să fiți iubiți și voi la rândul vostru. Dați lui Dumnezeu toată inima voastră ca să rămâneți în iubire. (cf. I Ioan 4, 16).

Dragostea în care cred

Încrederea este parte din iubire. Încrederea este iubire. (IPS Neofit de Morfu)

De ce avem "harți" în prima săptămână a Triodului?

Calendarul ortodox are prevăzut în prima săptămână a Triodului, după Duminica Vameșului și a Fariseului, zilele de miercuri și vineri care sunt însemnate cu "harți". Dar, cum se face că, după o duminică în care ne este adusă în atenție pocăința, să urmeze zile de dezlegare la bucate? Pornind de la etimologia și istoricul cuvântului "harți", vom încerca să deslușim această rânduială a Bisericii din prima săptămână a Triodului.

Sf. Nectarie de Eghina: "Toate se biruiesc, nimic să nu vă deznădăjduiască!

"Scopul vieții noastre este să devenim desăvârșiți și sfinți. Să luăm aminte, ca nu cumva de dragul vieții de acum, să ne lipsim de cea viitoare. Nu cumva grijile lumești și feluritele împrăștieri să ne facă să uităm de scopul vieții nostre. Postul, privegherea și rugăciunea, prin ele însele, nu aduc roadele dorite, pentru că ele nu reprezintă scopul vieții nostre, ci sunt mijloacele care ne ajută să ne împlinim scopul. Împodobiți-va candelele cu virtuți. Luptați-vă să scăpați de patimile sufletești. Curățați-vă inima de orice întinăciune și păstrați-o curată, că să vină să locuiască în ea Domnul, să o umple de Duhul Sfânt și de daruri dumnezeiești.

Copiii mei iubiți, toată grija voastră doar spre acestea să fie. Acestea să reprezinte scopul și dorința voastră permanentă. Pe acestea să le cereți zilnic în rugăciune de la Dumnezeu în inima voastră, nu în afara ei. Și, când Îl veți găsi, să stați cu frică și cu cutremur, precum serafimii și heruvimii, pentru că inima voastră s-a făcut tron al lui Dumnezeu! Dar, ca să-L aflați pe Dumnezeu, să vă smeriți până la pământ, pentru că Domnul se scârbește de cei mândri, iar pe cei smeriți îi iubește și le cercetează inima.

Dacă te lupți cu lupta cea buna, Dumnezeu te va întări. În luptă apar neputințele, scăderile și greșelile noastre. Acolo este oglinda stării nostre duhovnicești. Cine nu se luptă, nu se cunoaște pe sine. Fiți cu luare-aminte și la greșelile mai mici. Dacă veți cădea într-un păcat din nepurtare de grijă, nu deznădăjduiți. Să mergeți degrabă și să cădeți înaintea lui Dumnezeu, Care are puterea de a vă ridica. În noi există neputințe, patimi și greșeli adânc înrădăcinate, multe sunt chiar și moșteniri. Toate acestea nu se taie dintr-o lovitură, nici prin nerăbdare, nici printr-o întristare fără măsură. Este nevoie de răbdare și stăruință cu îndelungă răbdare, cu grijă și atenție. Întristarea peste măsură ascunde în ea mândrie.

Drumul care duce către desăvârșire este lung. Rugați-vă Domnului să vă dea putere. Să înfruntați cu răbdare căderile voastre, să vă ridicați repede și să fugiți din locul în care ați căzut, nu așa cum fac copiii, care, după ce se lovesc, stau în același loc, plâng și se tânguiesc fără de mângâiere. Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită. Nu deznădăjduiți! Chiar dacă cădeți mereu în păcatele mai vechi. Multe dintre ele sunt puternice, atât prin firea lor, cât și prin obișnuință. Însă, cu timpul și cu perseverență se vor birui. Nimic să nu vă deznădăjduiască!"

Traducere de M. A. după : Όλα νικιούνται – Τίποτα να μην σας απελπίζει ( Αγιος Νεκτάριος )